Ziua 248
Nu știu cine a stat toată noaptea să-mi bage ace în ochi dar știu că m-au întepat mult mai tare decât lumina care se strecoară perfidă și neinvitată pe la colțuri de ferestre. Parcă înțepăturile astea au și-un sunet sec de spargere, nu-mi pot ține ochii deschiși că mă dor. Hait! Doar nu mi s-o trage de la un amărât de tuns. Mi-aduc aminte însă ce sforțare a presupus amărâtul ăsta de tuns și parcă mă iau mai cu ușurelul.
Deși nu-mi aduc aminte ce am visat, cearșaful zvârcolit de sub mine este martorul tăcut al unor vise nedorite sau neplăcute. Mă doare totul, și la nivel fizic, și la nivel psihic. Parcă nu vreau să dau piept cu noua zi, nici cu corpul fizic, nici cu cel mental și cu siguranță nici cu cel emoțional. Cum aș putea să mă ascund și unde, să nu trebuiască să mă dau jos din pat, să fac curat, mâncare, să pun mese, să strâng mese și să fiu cu ochii pe un ecran de cameră de supraveghere a unei vieți trăită mic, dar cu un impact atât de mare? Nu mai vreau să le fac și chiar și numai gândul la astea mă strepezește. Doamne, îmi vine să plâng, nu știu încă clar de ce, că nici nu m-am trezit prea bine! Dar, din ochii ăștia care mă înțeapă, ies pe sub pleoapele închise, broboane mari de lacrimi calde. Nașpa.
Ca să opresc râurile astea ce mi s-au pornit, mă trezesc fără prea multe menajamente și mă dau jos din pat. Chiar că mă dor toate, dar astea fizice-s palide pe lângă o mare durere care mă strânge de inimă. Nu mai vreau. Asta-mi urlă fiecare pas pe care-l fac totuși, să mă ducă la un parter de unde să mă lansez în acțiuni care să-mi ungă corpul. Dar el, dragul de el, nu e doar muncit de ieri, el manifestă-n concret tristețea asta care mă cuprinde cu brațe hulpave, cu fiecare zi mai mult. Dacă mă întreabă cineva de ce sunt tristă, în afara răspunsului clasiv de lipsire de libertate, nici nu știu ce să răspund. Ideea e că acest răspuns clasic conține în el alte multe răspunsuri, e un întreg cumul acolo care clocotește de atâtea luni și cred eu că a început să verse lavă fierbinte ce mă arde, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.
***
Ochii mă ustură pentru că-mi sunt injectați, sunt roșii, vene mici cât un firișor de păr îmi brăzdează albul ochilor și mă fac vampir. Apa rece îmi face rău așa că-mi umplu căușurile palmelor cu apă caldă și-mi țin fața în ele. Îmi face bine și apa și acțiunea și o repet, poate mă scoate la un liman. Mă uit în oglindă și-mi aduc aminte de High5 lui Mel Robbins. Cu o palidă încercare, văd o față tristă, văd niște ochi roșii și triști iar mâna ridicată îmi pare jalnică, pentru că nu ajută în tabloul ăsta. Azi nu-mi iese, e ceva fals în toată mișcarea asta, nu pot să mă salut și să-mi zic "I got your back!" pentru că azi nu simt că e așa. Azi sunt mai plecată din mine decât am fost în ultimele luni și nu merge nici cu motivaționale, nici cu inspiraționale. Nici nu știu cu ce merge, din păcate.
***
Înghit apa pentru că așa mi-am propus, nu pentru că i-am dat niște intenții și pentru că știu eu că-i un start bun în zi. Îmi dau seama că nici mulțumiri nu m-am gândit să spun, mi-a ieșit din minte și obișnuință gestul ăsta iar cerul, deși e senin, mie mi-e plumburiu și apăsător.
Într-un gest de frondă, fără nicio rațiune în spate, închid netul și camera de supraveghere. Pur și simplu nu mai suport să văd cum mama stă în pat și privește la televizor, așteptându-mă. Nu vreau să mai văd nimic. Vreau să-mi păcălesc mintea și percepția că nu există o cameră de supraveghere în casa asta, că nu există demență în casa asta. Măcar un pic. Am nevoie de timp să mă trezesc de-a binelea, să mă readuc în simțurile alea care știu că nu e așa, să-mi oblojesc o țâră rănile, de toate felurile. Și vreau s-o fac fără să mă simt vinovată. Dacă vrea ceva, se ridică, deschide ușa și eu aud. Altfel, nu vreau să mai văd nimic.
***
Fac cele două smoothieuri fără nicio tragere de inimă, nu mă mai încântă nici măcar bucuria unor fructe care-mi inundă papilele gustative în fiecare dimineață cu mii de impulsuri faine. Știu că așa va fi și azi dar, din starea asta ca o manta grea peste mine, aia vie, nu pot să schițez nicio încântare sau mică bucurie. Le fac să fie, o să îl beau că este dar, dacă ar fi după mine acum, nu aș mai face nimic. Starea asta de nevrut, mentală și emoțională, impactează intens și fizicul, că mă mișc în reluare, parcă vreau să întind, inconștient, timpul până când va trebui să urc la mama, la infinit.
Doamne, ce mă fac?! Că nu mai vreau și, pe lângă asta, simt și o mare vină că nu mai vreau și o mare neputință că nu vreau să mai vreau și o mare responsabilitate pe care împrejurarea unui Alzheimer m-a forțat să mi-o asum, când eu nici nu eram pregătită și nici nu aș fi vrut. Cum să fac să pot funcționa mai departe? Eu nu mă rog, sau cel puțin nu în felul ăla în care dictează o biserică ruptă de suflet și spirit, dar în ultimele zile îmi simt imboldul care mă împinge, la fiecare udat de obraji, să cer claritate mentală. Să urlu tăcut în mine către habar n-am cine în afară să-mi dea claritate mentală, să-mi dea o indicație oricât de mică, un semn, un drum, o potecuță chiar, orice care să mă scoată puțin din cazanul ăsta cu trăiri de smoală urâtă în care-am alunecat.
Mi-am așezat la masa din bucătărie, un corp anesteziat și-un suflet hărtănit. Ca să pot elimina cât de cât surplusul de osmiu greu ce-mi atârnă și-n gânduri, și-n emoții, las să curgă năștrușnicele lacrimi care tot vor să iasă afară. Sunt sigură că, privită din afară, sunt un tablou al deznădejdii iar asta mai rău mă alimentează, că hrănește cu vârf și îndesat un ego ce se scaldă în suferința mea. E de-a dreptul o luptă, deși mă feresc de acest cuvânt și tot ce presupune el, dar acum e o luptă în mine aia care nu mai vrea și aia care e nevoită. Ultima caută cu disperare soluții s-o ajute pe prima și, negăsind, alunecă ușor spre deznădejde.
***
Deși nu s-a vărsat tot fluviul ce mișună prin mine, mă opresc, îmi dau cu apă călduță pe față și mă forțez să urc treptele către o cameră pe care azi o urăsc. E un cuvânt greu, nici nu știu dacă îl conțin sau cuprind, dar azi stă scris pe camera mamei, peste toată camera. Deschid ușa și vreau să-mi suspend toate simțurile și toate gândurile, să fiu și eu doar un corp venit să deretice robotic într-o cameră din care a plecat rațiunea și bunul simț și funcționalitatea. Zic un neața scurt, singura care animă clipele e Sassy și nici ochii ei frumoși, translucizi, nu mă scot din suspendarea asta forțată: spăl, șterg, curăț și fug. Asta e tot ce pot face și nimic mai mult.
***
Am chemat-o la micul dejun dar n-am putut sta cu ea. Nu vreau să văd ochii ăia goi, văgăunile alea seci și nici întinderea de dumicați. Chiar dacă știu că e o ființă umană, mai mult, că e mama mea, că nu e ea acum acolo, nu pot să-mi îndes prezența ei pe gât acum. Știu totul și toate, dar simt monstruos și cred că e pentru binele amândurora să nu-i încarc câmpul cu duritatea care-mi stă pe buze sau într-un colț de minte, gata să se năpustească.
***
Ce bine că domnul meu își ia micul dejun, smoothieul, la el în birou și nu sunt nevoită să-mi ascund emoțiile și trăirile și greutatea unei zile care mă cocoșează departe de ochii și de sufletul lui. Știu din propria mea experiență că îl doare și pe el când eu nu sunt bine și nu vreau să-i stric prezentul cu o stare deplorabilă pe care nu o pot controla. Dragul meu de el e mai presus de orice comunicare deschisă pe care aș putea, sau nu, să o am cu el și să mă las văzută atât de mizerabil precum mă simt. Îmi iau trăirile ca pe niște catrafuse și ies în curte, unde mă apuc de plantat cele trei bucăți de iederă cumpărate. Corpul meu împrumută și imită dramatic de corect presiunea și zbuciumul pe care le am în mine, în momentul în care-am pus piciorul pe sapă, am imprimat așa o forță că aproape că era să mă duc în nas. Pământul, de la atâta mulci, e afânat, deși e lutos și a alunecat sapa în el ca-n brânză. Obida mea pe situația din care nu văd ieșire se răstoarnă pe sapă, pe pământ, pe ghiveciul care nu vrea să iasă și să lase afară iedera crescută acolo prea mult, pe mănuși, pe tot ce întâlnesc. Simt nevoia fizică să lovesc, să urlu, să sparg, să trântesc și tot ce fac este să sap, să plantez, să ud. Zici că-s într-un film prost la care se dă Oscar doar pentru buna purtare și eu sunt în cursa finală pentru trofeu.
***
Mama vrea burger la prânz, că a văzut ea la televizor și îi e poftă așa că, după ce mă curăț de noroiul fizic și parțial de mizeria în care mă bălăcesc, urc să-i spun că plec. Mi-a făcut rău urcatul ăsta, că m-a scârbit și mai tare: nici n-am deschis bine ușa și o aud și văd pe mama care atunci s-a pornit să respire greu, să-mi ceară milă și atenție. Mi-e scârbă maximă, fizică, de acest ego tâmpit care-i conduce acțiunile, că mă țintuiește în pragul ușii, pur și simplu simt că dacă intru mai mult, vomit. Cobor aproape în fugă și apăs pedala accelerației de parcă a rămas agățat de mine egoul ăsta și numai așa pot să scap de el. Nu văd nimic, nu mă adun să văd oamenii, nu mă interesează decât să iau burgerul și să plec. Urcată în mașină, îmi dau seama că nu vreau să plec acasă așa că rămân, în lacrimi, în mașină, minute multe și ne-bune.
***
Cu bifa-n dreptul prânzului ei, mă duc în fundul grădinii și mă așez într-un punct de unde n-am privit până acum, poate așezatul ăsta altfel mă ajută să procesez altfel, să simt altfel, să înțeleg altfel. Deși așezată în contact direct cu mama pământ, m-a inundat aproape de refuz o stare de deșertăciune. Privesc grădina, privesc casa, privesc în jurul meu și tot ce pot să simt e un pustiu. Îmi simt ochii cum privesc și îmi simt ciudată privirea care vede frumosul, dar decartează în mine inutilitatea. La ce bune toate astea din jurul meu? La ce bună o viață dacă nu mai reușesc să mă bucur de ea? Cu ce mă ajută frumusețea a ceea ce am creat? Sunt o ceva atât de infimă și atât de mică în tot Universul ăsta și totul e atât de nesemnificativ… viața asta e atât de scurtă și negarantată… pentru ce tot zbuciumul ăsta?
Nici măcar nu plâng, e doar o uimire, cu totul nouă, asupra pustiului. Na, am vrut o perspectivă nouă, am primit-o. Nu sunt sigură că asta e ce-mi doream dar, vorba lui Tolle, acum că deja e aici, nu am ce face decât să o accept. Ce antitetic simt acum față de dățile în care mi se părea o minune până și buruienitul… printr-un concurs de împrejurări, la care am dat din plin o mână de ajutor, am reușit să mă umplu de scârbă de viață în loc să las bucuria de viață să-mi conducă pașii și trăirile. Nu mă bucură nimic, din contră mi se pare că totul e inutil iar această nouă cuprindere mi se pare a naibii de reală. Trist.
***
Ce noutate! Nu-i place burgerul, nici cartofii wedges, nu e ce credea ea că este așa că după ce-l despică în toate felurile, declară că s-a săturat. Îmi vine să urlu și să-i spun că și eu, dar același tipar care mă ține în a scoate în afara mea tot ce mă sugrumă înăuntru, iau farfuria din fața ei și arunc conținutul la gunoi. Simplu, mecanic, fără nicio emoție. Fix cum e ea care se ridică și pleacă la ea sus, fără un cuvânt de mulțumire. Mă bucur că am în față câteva ore în care nu trebe să mai interacționez cu ea. Ăsta e adevărul de care încep să nu mă mai feresc eu în mine: nu-mi face nicio plăcere și nu am niciun drag față de ființa asta căreia nu-i place nimic și nu o mulțumește nimic. Pur și simplu.
***
Copiii pleacă să onoreze o invitație la dat cu caiacul în Câmpina și domnul meu se duce el să stea cu botoasa Maya de azi până duminică. Plecarea lui mi se pare azi mai grea ca în alte dăți, pentru că el îmi colora puțin griul ăsta ce-mi zăbovește nepermis de mult în zile, gânduri și emoții. Rămân singură cu un corp care rareori dă semne de ființare și, și mai rare ori, dă semne maternale iar asta îmi dă, dacă mai era cazul, un gust tare amar.
Nu mai am chef de nimic, nici să mă uit la TV, nici să nu mă uit, nici să mângâi pisica și să mă agăț de torsul ei ca să scutur sila ce mă ține captivă, nici social media, nici natura. Brrr, ce urâtă stare am!
Stau absentă și trec în revistă o zi nașpa. Nici măcar nu o numesc neagră, pentru că aș minți, e o zi urâtă cu totul. Singurul meu gând care mă ajută este că știu că totul e trecător. Rămâne de văzut cum se traduce în timp acest "trecător". Altfel, azi nu pot numi recunoștințe iar frumos, deși o fi, nu-l văd.
Can I skip to the good part?