Ziua 245

Ziua 245

Nu știu dacă este de la postul intermitent sau nu, dar cert este că aseară a fost a doua seară în care "moș Ene pe la gene" a întârziat să apară. Cu cât am împins mai mult aseară plecarea pe tărâmul cu vise, cu atât trezirea în prea dimineața asta s-a făcut mai greu. Plus că din nou, am avut țopăieli prin somn și trezie mai toată noaptea. M-a trezit jumate lumina, jumate frigul, pentru că noi încă dormim cu geamuri deschise. Brrr, vine frigul, iar diminețile astea de toamnă sunt un preambul răcoros.

Cu atât mai mult, am un motiv, de parcă aș mai fi avut nevoie de încă unul, să nu mă dau jos din pat, de sub pilota unde e călduț și molcom, din patul unde sunt secondată la stânga de un domn ce doarme dus și la dreapta de un tomberoneză ce se face că doarme dusă. Deschisul de ochi parcă s-a simțit cu pocnituri și sunt și niște firicele de praf care-mi zgârie irisul. Hai că-i mai închid un pic. Picul s-a făcut de 20 de minute, suficient cât să am impresia că am pierdut nu știu ce tren, sau mai rău, nu știu ce avion. Mă cuprinde câteodată o așa o vrie, fără niciun motiv, care-mi aduce aminte și mă face și mai atentă la cât de inconștientă mi-am trăit eu bucata de viață de până acum. Vria asta e instalată-n sistemul meu de decade, nu e prospătură dar, cu răbdare, sper eu s-o dezrădăcinez și să se usuce de la sine. Când o simt că mă arde pe la tălpi, mi-aduc aminte că lumea nu stă sprijinită pe umerii mei, că nu se dărâmă nimic dacă nu mă agit, că e timp pentru tot și toate. Azi îmi iese dar, ca să nu mă dau rotundă când încă nu-s, nu-mi iese figura întotdeauna.

***

În dimineața asta, am introdus în mulțumiri una dintre cele mai importante, pe care eu cred că am crezut-o implicită, dar nu e: cred că recunoștința cea mai mare, după trezirea la o nouă zi, este că "m-am trezit" la o nouă viață, că, prin habar n-am ce minune sau împrejurare sau suferință, am putut să mă scot din somnambuleala aia cu care-mi umblam prin ceea ce eu credeam viață. Cu fiecare zi care trece și-n care sunt cu ochii cât cepele pe clipă, văd cum se mai desface câte-un lanț, cum mai cade câte-un văl de pe ochii minții, că inima le știe pe toate oricum. Și nu e doar o înțelegere cu intelectul, deși și asta ajută evident, e o pătrundere dincolo de orice inteligență aș avea eu, nativă sau însușită în perioada aia multă de dat bine. Nu pot să fac discard la toate astea pentru că, deși scopul pe care eu am îngurgitat atâtea informații era unul eronat, decantarea lor mi-a folosit și-mi folosește în scopuri nobile acum.

Mai potolită și cu plusul de bine pe care mi l-a dat scanarea corpului, mă ridic o țâră zgribulită să mă apuc de o nouă zi. Yep, se face friguț.

***

Coborâm amândouă dar doar una dintre noi ajunge la bucătărie, ailaltă se face covrig pe colțarul din living, să mai tragă de-un colț de picoteală. Nu-i deschid ferestrele larg, ca să nu-i vină răcorica pe la mustăți ci doar văd, prin ochiul de sus al geamului, rozaliul ce stă intins peste prietenul dimineților mele senine.

S-a dus apa cu zgomot, așa de sete mi-a fost. Nici nu i-am pus lămâie, atât de nerăbdătoare am fost s-o beau și noroc că intru pe repeat by default de câte ori beau apă, că altfel se găta toată halba și n-o încărcam cu nicio intenție. Geamurile din bucătărie sunt aburite pe dinafară așa că mă risc și deschid larg fereastra să-mi înalț un strop și ochii și visările către un cer absolut demențial. Amestecul ăsta de culori de bebeluș, roz pal și bleu deschis, îmbracă curtea cu o lumină feerică, ca un apus în deșert. A durat tare puțin luminarea asta mișto dar suficient cât s-o cuprind cu toată ființa mea. Un șuvoi mare de recunoștință a plecat instant din mine către frumosul ăsta care tocmai ce mi-a colorat superb clipa. Mulțam!

***

Pun de ceai și pregătesc cele două smoothieuri, al meu și al domnului meu. Căpșuni, piersici de la noi, afine, banane, avocado și semințe de floarea soarelui sunt un curcubeu așteptat pe cerul gurii mele. Spiky a terminat cu somnul și își cere drepturile la plic, cu chi-chi-uri stridente care mă deturnează de la drumul meu către etaj, să-mi las și acolo un piculeț de timp și ceva energie.

Alergia asta la ambrozie îmi borcănează nasul în fiecare dimineață și-mi dă niște strănuturi de mă mișcă de pe loc. Perioada asta e momentul de maxim, cum deschid un geam și-mi scot nasul afară, cum se lipește de-un fir de polen din aer care începe să mă gâdile îngrozitor în interior. Mă și ustură de atâta suflat dimineața dar n-am ce-i face, nu vreau să iau nicio pastilă sau spray, las corpul să se reobișnuiască cu planta asta invazivă care e peste tot, inclusiv, sau mai ales, prin pârlogile care ne înconjoară terenul. Prin octombrie începe să se fâsâie treaba, așa că nu mai e mult.

***

Cu nasul ăsta curgător, mi-e tare greu dimineața, la curățenia mamei pentru că, deși mi-l prefer înfundat, să nu mai simt mirosuri fel de fel, începe să curgă la vale și trebe să mi-l suflu iar după aia, mi se duce până-n prăsele izul din baia lor. E o nebunie și cu fiecare zi ce trece devin tot mai inventivă și mai rapidă în mișcări, să termin cât mai repede acolo și să mă tirez din zonă.

Abia îi mai adresez trei vorbe și mamei, că nu mă mai ține cheful. Asta e, I'm only human.

***

Timpul meu liber, care a scăzut sub o oră, mi-l aloc unui documentar pe Netflix - How to change your mind. Cochetez deja cu ideea ayahuascăi, făcută într-un cadru organizat și safe, așa că mereu sunt curioasă să văd opinii pro și contra, susțineri științifice sau păreri. Din nou, azi mi se deschid ochii către multifațetarea asta a vieții, către miliardele de perspective prezente pe planeta asta, către uluitoarele experiențe pe care le poți trăi dacă-ți dai voie să accepți că există și altceva decât propria pătrățică. Sau, cum e cazul meu, dacă și când "îți dau voie" alții.

***

Îmi însoțesc domnul la scurtul micul lui dejun, smoothieul, și ca să mă bucur de el și și ca să mă bucur că savurează fructe la pahar. I-am înmuiat peste noapte și-un pumn de migdale și nu știe cu care să se delecteze mai întâi. După atâta timp de când beau eu smoothie, uite că s-a lipit și de el. Că l-o ține sau nu, eu sunt bucuroasă că a încercat. Ăsta e primul pas, după care, ușor-ușor devii dependent. Cel puțin, așa a fost la mine, o dată ce descoperi minunea, nu te mai poți face că nu.

***

O aduc și pe mama la micul dejun, pot să-i repet de un milion de ori pe zi, ea nu coboară singură dimineața nici s-o pici cu ceară. O văd pe cameră cum stă și mă așteaptă dar nu se gândește să vină, feri-o-ar sfinții. În timp ce ajunge și ea în bucătărie și se duce glonț către chiuvetă, să se spele pe mâini deși tocmai ce s-a spălat și sus, îi observ din nou mersul cu pași mici și speriați și-mi aduc aminte că mama a folosit stilul ăsta de mers pentru a obține milă cu mult înainte să apară Alzheimerul în viața noastră.

Mi-aduc aminte cum mergeam în oraș, când mă duceam la ea, și, dacă vedea în depărtare pe cineva cunoscut, lua stilul ăsta de mers, ca și cum ar fi bolnavă sau foarte atentă la mers să nu cadă, habar n-am ce era în mintea ei, dar tot corpul ei parcă striga "o, te rog, ai grijă cu mine, vezi-mă că-s amărâtă, bolnavă, bătrână, compătimește-mă, vaită-mă!". Cât de stupid e mecanismul egoului și noi și mai și că nu-l vedem. Cu toții am făcut asta cel puțin o dată-n viață, cu toții ne folosim de-o incapacitate temporară ca să obținem atenție și compătimire dar foarte puțini, cel puțin eu una sigur n-am făcut-o, ne dăm seama că această compătimire nu ne ajută cu absolut nimic, ba chiar ne face o imensă defavoare pentru că hrănește un hulpav nesătul ce ne va duce, cu proxima ocazie, fix pe aceeași alee ca să sugem și mai multă compasiune, că s-a gogoșit între timp. Și uite așa, pentru că nu mai facem diferența între fabulația fabricată și realitatea prea fadă pentru gusturile unui ego oportunist, ne îmbolnăvim pe bune și pe viață.

Dacă ar putea să aibă numa' dulce la mese, ar fi minunat. Ca să împac într-un fel și să-i mai variez mâncarea dimineților, i-am luat iaurt cu cereale separate. Nu vrea, mulțumesc, ei nu-i place iaurtul cu cereale. Ei, poftim! Acum ceva luni a vrut și a și mâncat. Ok, nici nu știu dacă să-l tai de pe lista ei de preferințe, care se micșorează pe zi ce trece, o întreb ce altceva vrea. O văd că nu găsește cuvintele și o ajut unde mă prind și le găsesc eu, dar și așa, conversația e strâmtă cu un vocabular sărăcăcios. Asta e culmea ironiei în situația cu mama și asta mă uimește cel mai mult: la câte decenii de desfăcut careuri rebusistice grele are ea în spate și acum să nu mai găsească nici măcar cuvinte simple și banale, într-o convorbire fără prea mari ifose culturale.

***

Dau o fugă la Mega să-i iau lui Mr. H brânză și trec și pe la farmacie să-i mai iau ei medicamente. Ritmul în care se golește organizatorul săptămânal de pastile mă aruncă, de cele mai multe ori, într-o uimire cruntă: alo, parcă ieri a fost marțea trecută, iar e marți?! Clasicul "Opriți timpul, vreau să cobor!" e mic când mă cuprinde teama asta de timp irosit…

La Mega mă uit și la zona de bio, gluten free sau vegan și mă îngrozesc prețurile. Nici nu e de mirare că lumea preferă să dea 5 lei pe un salam feliat decât să dea de 6 ori mai mult pe o punguță de linte bio. Mda, noile tendințe în alimentație, sau mofturi cum le numesc unii, sunt o gaură în buget dacă nu te educi corect și nu-ți îndrepți atenția către fructe și legume. Ce bine că eu salivez mai mult la o conopidă sau un spanac sau o grefă sau o caisă decât la un baton vegan pe care, cu puțină imaginație și cu ingredinte simple, mi-l fac acasă!

Acum ceva zile vorbeam cu una din prietenele mele căreia doctorița îi recomandase, pentru un colon iritabil, să stea departe de fructe și legume. Eu le-aș da medicilor ăstora să mănânce numa' grisine și sticksuri, la mic dejun, prânz și seara și la vreo cinci gustări între. Unde naiba le pleacă unora discernământul așa de departe încât să dea la o parte naturalul și să recomande absurdități?! Încerc să nu judec și să-mi aduc aminte că fiecare își scrie karma cum poate și cum îl duce.

***

Că m-am înfierbântat în interiorul meu, aducându-mi aminte cum încerc să-i demontez dragei mele ideile astea susurate de un om ce stă-ntr-o poziție de unde predică multora inepțiile în care crede el, mi-am făcut o salată cu roșii handmade by my hands, cu ceapă roșie, conopidă, castravete și mi-am ronțăit-o cu maximă plăcere afară, pe jos, cu picioarele goale în trifoi. O minunăție de care cică să stai departe! Giiiz, încă o dată!

Mi-am terminat cronțoneala bună și am rămas acolo, mângâiată de un soare mișto. Am închis ochii, mi-am îndreptat toată fața către marele galben și am ascultat viața. Un avion trecând. O viespe. Câteva coțofene. Un trimmer în depărtare. O convorbire umană. Vrăbiuțe. Liniște. Ochii-mi percep culoarea roșie care se schimbă-n portocaliu, apoi în galben, în verde prăzuliu, e o feerie caleidoscopică. Nasul prinde urme de miros de verde și de pământ. Picioarele simt mișcare sub ele, fie sunt mici vietăți, fie vibrează pământul sub ele. Sunt mufată cu aproape toate simțurile la moment și nu-mi mai trebe nimic aici și acum. Me happy!

***

Încărcată de bun, m-am apucat de scris. Cred că m-am făcut tunel prin care mi se toarnă inspirația, că dau din mâini într-o mare veselie. Am convingerea că voi recupera tot ce n-am scris și-mi voi îndeplini, chiar și cu hopuri, promisiunea: 365 de zile de scris zilnic.

Fac două opriri, pentru cele două prânzuri ale partenerilor mei din casă iar în cel al mamei, fac o "aroganță" maximă și o cobor și pe Sassy la parter. E în delir biluța, se plimbă de colo-colo, îi plac noile mirosuri, noile locuri, noile experiențe. Singura care s-a acrit de tot e mama, căreia nu-i convine libertatea și explorarea pisicii "ei" și se grăbește să termine prânzul ca să urce, amândouă, în cameră. Numai că Sassy are alte gânduri, îmi place băbuța asta curioasă și o scot afară pe terasă, să prindă și mai multe mirosuri, să aibă și alte orizonturi. Nu numa' că e curioasă dar e și curajoasă, se duce, verifică, caută, coboară în trifoi, e o croazieră de toată cinstea pentru gălușca asta care stă mai mult în cameră. Mama o tot strigă, Sassy nici nu mai aude, e un moment intens, pentru amândouă. Mi s-a făcut milă de mama, are pe chip o transfigurare care nu-mi face bine așa că o iau pe blănoasă pe sus și urc cu amândouă la etaj. Îi promit încetișor la ureche că o mai scot și mâine, și poimâine și cât s-o putea.

***

Azi e ziua Mayei și, prin simpatie, și a lui Spiky. Botoasa face cinci anișori iar Chichirica bănuim noi că face șase. I-am dat și lui Spiky aceeași zi ne naștere pentru că nu știm care e cea reală, dar nu vrem s-o văduvim de o "identitate" mai ales că era nevoie de aceste date pentru carnetul ei de sănătate. Amândouă au carnețel cu vaccinuri și deparazitări, Maya e și cipată, ambele sunt sterilizate. Cel mai important însă e că ambele sunt iubite.

Mi-aduc aminte de Măyuca mea mică, cum a învățat ea să coboare treptele care o îngrozeau. Pentru că eu am stat cu ea mai tot timpul, mai ales cât era puiucă, era umbra mea oriunde mă duceam. Când ajungeam însă la trepte, se rupea filmul. Până într-o zi când, dintr-o dorință mare de a mă urma, a coborât o treaptă. Am fost pe fază și-am recompensat-o. A coborât-o și pe a doua. Apoi a treia. În două zile urca și cobora treptele fără probleme iar pe mine mă lega cu fire invizibile, de iubire imensă și iremediabilă, de ea. Scriu și plâng de dorul ei dar îi și doresc, cu tot sufletul meu care o iubește curat, toată sănătatea din lume.

Lui Spiky, pe care o am la îndemână, i-am spus încă de dimineață cât o iubesc și i-am și arătat. Cred eu că ea simte asta oricum zilnic.

Să ne trăiască amândouă, cât mai mult și să le fie cât mai bine!

***

Îmi închei seara scriind cu mare bucurie în suflet c-o fac.

Dacă trag linie la ziua de azi, o simt caldă și bună cu mine, deși poate n-a început așa, și o clasez la bile albe. N-am mai muncit să mă spetesc, nu m-am mai simțit alergată, nu e totul roz dar nici nu mă mai arunc în griuri. Sunt și la final de zi recunoscătoare că sunt în viață și mulțumesc pentru:

  1. Culoare!
  2. Discernământ!
  3. Prietenele mele necuvântătoare!

Frumosul zilei mele este: