Ziua 246
Dacă nopțile trecute nu reușeam să pun geană pe geană prea curând, acum nu reușesc să pun vis fain peste vis fain, ci mă zvârcolesc în coșmaruri care mai de care mai teribile. Sunt atât de sugrumată de intensitatea lor, că mă trezesc efectiv profund marcată, mă zgârie și-n realitate senzația aia de groază pe care încă o am în carne și-n mine, stau minute întregi trează ca să mă ancorez în afara visului și apoi, pentru că încă nu-i timpul, adorm la loc și alunec într-un alt coșmar. Toată noaptea nu mi-a fost decât așa, cu hopuri și treziri, cu tâmpenii și cu trăiri oribile care mă sperie. Trezirea la primul semn al luminii este o eliberare, o ușurare pe care abia o aștept. Atât de grăbită sunt să mă scutur de firimiturile coșmarurilor, că nu mai stau niciun timp în patul ce mi-a fost martor tăcut al nopții și zvârcolirilor, nici măcar să-mi repet mulțumirile. Mă iau ca din oală, repede, să plec din locul ăsta care parc-a fost impregnat aiurea de un vibe neprielnic mie.
E clar că mi-au ieșit prin toți porii, adormiți, trăirile care se petreceau în spatele ochilor inchiși pentru că Spiky nu e lângă mine, alungată de habar n-am ce, doarme colăcel mic pe scaunul din cameră. Îmi aruncă o privire mijită iar eu, rătutită încă, mă îndrept tot mijită către parter. Vreau să las în urma mea, să se risipească din partea mea de pat, toată negura care m-a îmbrățișat noaptea ce s-a scurs. Pfiu, ducă-se!
***
Pentru că-n vijelia mea de fugă din pat nu mi-am trecut radarul peste corp, pe scări simt că sunt ca un dulap greu, mă apasă de sus pe cap, pe umeri, o greutate nevăzută, am o senzație acută, carnală, de ceva ce s-a pus greu pe mine și mă trage spre jos, și la propriu, și la figurat. În mine se zbenguie doar gânduri triste, cred că astea or fi fost singurele care au îndrăznit să apară după coșmarurile aprige și s-au pus la o horă, că oricum mă învârt, tot de ele dau.
Îmi beau apa simplă, nelămâiată ci doar intenționată, cu o privire goală spre un cer, și el gol, dar de nori. Aș vrea să-mi alung apăsarea asta, inutilă și inexplicabilă, cumva, dar am și o inerție tâmpită în vene. Ok, stai să mă trezesc de-a binelea și apoi oi vedea.
***
Privesc cu ochi goi camera de supraveghere a mamei și adaug un fir de saturație la starea care oricum nu mi-e prea grozavă. Mama s-a trezit, stă în pat, pe tabletă și ignoră mieunatul lui Sassy. N-am nici cea mai mică urmă de pornire către camera lor așa că întorc ecranul telefonului cât să nu-l mai văd dar las sonorul la maxim să aud. Mai târziu, poate mai scap din rahatul ăsta care mă împânzește la prima oră.
Pregătesc smoothieurile, tot două, pentru mine și domnul meu, pun și ceaiul la făcut și mă suprind că mă gândesc cu groază că trebe să urc. Am amânat dar am responsabilitatea a două vieți care mă așteaptă la etaj. Nu mai știu când și unde am semnat pentru angajamentul ăsta, în ce viață mi-am propus eu să joc rolul ăsta, dar acum mă cert pentru scenariul la care m-am băgat. Sună egoist însă acum nu mă pot scutura de nevrutul ăsta visceral, de revolta asta interioară din mine care-mi susură machiavelic că nu e corect.
***
Cu nervii ăștia deja întinși, am intrat la ele și, dacă credeam că-s oricum la maxim, mirosul din cameră mi-a arătat că mai am potențial de iritare. Frate, oricât aș spăla, freca, curăța, la ele pute și eu nu mai suport! Azi nu mai pot să duc dar, fir-ar a naibii de treabă, n-am ce face! Așa că, efectiv resemnată în adânc, deschis larg geamul și mă forțez să ignor vociferarea mamei care se plânge că e frig, mă închid în baie unde deschid și aici larg fereastra și plâng. Curg lacrimile cu o viteză de zici că e sprint, care ajunge prima în bărbie. Mă simt înfrântă, simt că nu mai pot să înghit, simt că nu mai vreau să accept. Dar dau din mâini, spăl cu domestos peste tot, arunc, clătesc, șterg. Și mă oblig să suport, să duc, să accept.
***
E ultima zi de post, am ținut o săptămână și 6 zile din 7 au avut peste 18 ore de repaos alimentar. Chiar dacă sunt într-o proastă dispoziție, nu pot băga în cutia coincidențelor, care oricum nu există, faptul că am avut o acuitate mentală și o claritate peste normal, că am avut revelații care mi-au dezlegat niște ani de traumă sau traume de ani, din care încep să ies curățată și mai relaxată. Cred că am și slăbit un strop dar cel mai mult mi-a plăcut senzația de "ușurică", și la propriu și la figurat. In the end, totul în viața asta aici este despre cât ești tu dispus să faci. Punct.
***
Micul dejun al mamei în genere adaugă o țâră de stare aiurea pentru că mereu sunt la ghici, dacă și ce va vrea să mănânce, aia nu vrea, aia nu-i place, și din ce în ce mai des nu mai am răbdare și toleranță cu ea. Sunt obosită și fizic dar mai ales psihic și când o văd cum se strâmbă la tot ce îi ofer, mă enervează teribil, pentru că nu mai știu ce să-i iau și ce să-i dau. Cam câte variante de mic dejun pot exista pe lumea asta?! Iar eu cât trebe să mă dau peste cap și să-i ofer în fiecare dimineață altceva, doar-doar o accepta?! E greșeala mea, e o idioțenie încercarea mea de a o mulțumi când de fapt nu cred că așa ceva mai e posibil. Și cu toate astea, nu mă dezlipesc de idioțenie și tot sper să nimeresc ce-i place, ca să am măcar o listuță cu variante. My mistake.
Alege ceva până la urmă și, ca să nu-i văd fața pe care i se citește necheful, mă apuc să mai scot sămânța din florile mici de busuioc. Cred că aș putea să curăț un tractor de flori d-astea minuscule, cât o gămălie de bold, numa' să nu fiu nevoită să-i văd expresia facială. Azi nu e ziua mea bună, îmi devine din ce în ce mai clar asta.
Sunt mâhnită, chefless, sătulă până peste cap de mofturi și de plângeri, și ale ei și ale mele și nu știu ce să fac. Eu pe ale mele încerc să mi le înghit, nu prea le mai verbalizez, dar sunt otravă care mă arde pe dinăuntru. Din nou dau cu capul de zid și dau, și dau, și mă înverșunez și mai tare și dau și mai rău și mă epuizez, mă consum, mă întristez, mă închid în mine și disper.
Pentru că nu știu cum să fac față acestui val de nefericire care mă inundă și dă pe dinafară cu lacrimi, fug din calea lui și mă arunc în studiul permaculturii, să uit, să plec cu mintea în altă parte, să-mi ușurez un pic ziua de mine, asta grea și îngreunată.
***
Principiul rahatului care o ia la vale și se gogoșește până ajunge jos, se aplică din plin zilei mele care, pentru că are o vibrație densă, băltește în nivelul colectiv de vibrația joasă și-mi aduce numa' "bucurii". Mama nu vrea prânz, pentru că nimic din "ce ai p-acolo?" nu o satisface. Ce sens ar avea să-i spun că zău dacă-i mai gătesc de acum înainte, că irosesc și timp și mâncare și bani inutil, că la mine e ca la restaurant în ceea ce o privește, că sunt sătulă să le fac și că o să mă opresc o dată și odată?! Pe ea oricum nu o interesează, oricum nu vede nimic din toate astea, ea vrea doar să stea în pat, la ea, cu Sassy a ei și cu ceva dulce. La atât se rezumă viața ei iar eu mă dau de ceasul morții să-i pregătesc variat, să-i hrănesc un corp care să-i ducă o viață atât de mică mai departe! Fac stânga-mprejur și cobor, nu vrea, eu nu o pot obliga, strâng masa pe care i-o pusesem, bag totul la loc și-mi vine să le sparg și să le arunc pe toate. Doamne, cu ce am greșit să trăiesc astea?! O întrebare lipsită total de putere, fix așa cum mă simt eu acum. Jos, mică, greșită, neputiincioasă, sătulă.
Cufundată-n gânduri și-n plângere de milă proprie, nici nu m-am uitat să văd cine e, crezând că e domnul meu cel care se aproprie. Nope, e mama, căreia îi e foame și vrea să mănânce… scoate din frigider, încălzește, pune masa, toate de la capăt. Nu pot sta cu ea la mama, pur și simplu e atâta judecată în mine că cred că-mi iese prin piele așa că ies pe terasă, sub pretextul că stau cu Sassy. Am adus băbuța blănoasă din nou jos iar ea miaună că vrea afară și numa' bine, e scuza perfectă să ies din aceeași cameră cu mama. Sassy e mâna Universului acum, simt eu că mi-a întins-o să mă ajute nițel, că sunt atât de plină de rahaturile pe care le tot trag după mine de azi dimineață, încât nu mai pot să respir cum trebe. Îmi face bine statul afară cu grăsana asta frumoasă, care e înnebunită să miroasă, să mănânce fire de iarbă, să se plimbe, să stea în trifoi, la soare. Eu sunt lângă ea, să nu o înțepe vreo viespe sau albină dar și să plec cât mai departe de cea care mi-a dat o viață s-o trăiesc și acum parcă mi-o ia înapoi.
***
Îmi dau seama că, în toată situația asta care mă consumă într-un fel sau altul, uit esențialul: mama a fost portalul prin care eu am pășit în lumea asta fizică, să pot experimenta o viață și materială. Dacă mama, și evident și tata, nu ar fi fost, eu nu eram aici scriind rândurile astea sau trăind tot ce trăiesc.
Dacă aș opri deșirarea gândurilor la acest gând primordial și primar, totul poate că s-ar desfășura în cu totul alte condiții, poate recunoștința asta ar atrage după ea alte recunoștințe și-aș gogoși binele, nu rahatul. Deși am șters de pe harta sufletului meu traumele de abandon (cum, frate, e posibil să-ți uiți copilul în casă la cutremur?!), de ne-păsare, de dez-amăgire, am făcut pace cu faptul că atât au putut ei să facă, uite că nu pot înghiți, sub nicio formă ar veni, gălușca asta care-mi răpește bucuria de a face ce vreau când vreau și-mi bagă pe gât să fac ce nu vreau, când nu vreau. Și totul presărat cu gândul terifiant că nu știu cât va dura asta. Oricât de oribil ar suna, în mine, probabil că doar în minte, stă atârnată așteptarea unui deznodământ. Inima mea probabil că iubește ființa asta care este ascunsă în carnea mamei și-n felul ei egoist de a fi în viața asta dar eu, în ultima perioadă, nu-mi pot accesa partea aia de inimă care m-ar învăța blândețea, toleranța, acceptarea. În mine e un zbucium tâmpit, o revoltă strâmbă și inutilă, pentru că oricum nu pot schimba lucrurile. Cică să schimb modul cum le privesc dar nici asta nu-mi iese pentru că oricât aș vrea eu să croșetez, când mă uit la un rahat, văd un rahat. Și la propriu, și la figurat.
***
Nu-mi mai arde de nimic, sunt într-o stare de împietrire, mă uit la Netflix și totuși nu mă uit, privesc în orizont spre un apus pe care nu reușesc să-l conțin, dușul nu mai e momentul meu de curățare, am căzut în hazna și în jurul meu totul pute.
Închei o zi banală, cu tente maronii spre negru, cu apăsare de dimineața până seara, cu neplăcere de viață și iritare peste măsură. Sunt recunoscătoare că-l am pe domnul meu prin preajmă, să pot respira aer bun, de drag, în jurul lui și că există distracții de la o realitate care nu-mi place mai deloc. O exista și-o a treia recunoștință dar acum nu-mi vine în minte. Ah, ba da, să fie aia că m-am trezit. Am pângărit azi până și partea asta…