Ziua 244

septembrie 12, 2022

---

Tocmai ce-am închis o noapte-lumină. M-am tot sucit de pe o parte pe alta, cred eu că am avut atâta explozie în mine că nu a fost un somn cu perpeleală, a fost un somn sporadic, cu perioade întregi de stat mai mult trează. Am încă gustul dulce al unei noi înțelegeri și liniști în mine și asta poate că mi-e stavilă în a mă văicări de-o noapte fără somn și fără vise. La o primă verificare, nu a fost o noapte fără odihnă. Nu știu încă dacă e de la postul intermitent, care culmea, îmi dă energie fără să-i dau combustibil sau de la o stare de spirit faină, înălțătoare, cert este că prea dimineața asta mă găsește bine. Sunt bună cu mine, sunt bună cu împrejurul meu.

Chiar dacă am o stare de avântare, îmi domolesc pornirile către noua zi și noua viață, cât să-mi îndrept atenția către ce am, ce am primit și ce primesc în continuare. Dacă acum ceva timp am înțeles că trebe să mulțumesc în mine și celor care au ales să rămână în viața mea, într-o formă sau alta, azi o altă valență mi se așterne în inimă: îmi mulțumesc și mie pentru toate câte am, câte am primit și câte primesc. Din duduiala-mi caracteristică câteodată, mereu mă scot din ecuație, dar azi pare-se că mi-a venit și mie rândul. Oi fi primit eu lucruri dar nu există efect fără cauză, pe undeva, mai esențial sau nu, oi fi contribuit și eu cu ceva la asta. Copilul din mine tare ar vrea să vină o dată ziua aia în care să mânuiască legile fundamentale ale acestui Univers și să-și croiască realitatea dorită. Raționala din mine îi dă însă cu îndoială: oare o să ajung vreodată în această viață? Trăitul ăsta "la ghici", inconsistența și inconștiența nu sunt ele de dorit dar fără ele, cum aș mai putea 'practica" viața, cum aș desface eu ghicitorile pe care mi le presar tot eu pe parcurs, cum aș deschide cufere adânci cu perle sau rahat, cum aș da straturi peste straturi jos din zoaie? Nu știu dacă întrebările astea-mi vin din judecată, din mintea care vrea suspans sau dintr-un știut intim ce-mi vine singur la suprafață. Om trăi și om vedea.

***

Chiar dacă și lui i-am închinat o odă, la prima mișcare, corpul îmi dă un răspuns dureros. Mișcarea de ieri se resimte în oase și mușchi dar împac durerea cu gândul că e normal, e "rugina" care se pune pe ici, pe colo, pe la șuruburile nemișcate în mod uzual. Lasă, că nu o fi jale acum, mișcarea asta, alături de post, cred că scutura niște plăci mucoide plasate strategic în mine, tot de mine, în ani întregi.

Spikylina aproape că n-a dormit și ea cu capul pe perna mea, atât de aproape e de mine. A apucat-o dragul din ce în ce mai mult de mine, că sunt nopți în care, la fiecare mișcare, simt o blăniță caldă lipită de mine. O și drăgălesc de câte ori vine la mine și-mi cere, poate că e și interesată, ca mai toate felinele de altfel, dar sigur e și un dram, mai mare, de iubire acolo. Orice ar fi, mie îmi face bine ghemotocul ăsta spicat în culorile toamnei și mereu îmi dă așa un feeling plăcut mângâierea ei.

A simțit că e rost de trezire, așa că mi-a luat-o înainte, numa' bine să mă dezbuimăcesc și eu de-a binelea și să mă verticalizez corespunzător. Mi-am băgat picioarele-n papuci și voința de a-mi fi bine în carne și minte și-s gata de pornire în zi.

***

Am cules-o din mers pe coconetul mic care mă aștepta la prima treaptă, spre coborâre și ne-am îndreptat, cât de cât fâșnețe, către parterul casei. Prin fereastra de la biroul lui Mr. H intră zglobii raze de mare galben ce se înalță pe prietenul meu albastru iar vederea lor îmi provoacă un zâmbet involuntar. Fac o sumarizare rapida și tranșantă-n mine și-mi dau seama că tot ceea ce-mi provoacă natural, fără scremere și involuntar, zâmbete și sclipici în inimă, e gratuit și cele mai multe provin de la mama natură. Cred că faptul că ne-am "îmbrăcat" în betoane, ne-a limitat drastic dreptul nostru din naștere la fericirea pură dată de mama natură.

Tot apă fierbinte, tot multă lămâie, tot trimisă intenționat și intențional să mă ajute.

Mama doarme, pfiu, ce ușurare resimt, că sunt dimineți, cum e și asta, când reticența mea de a merge la ele și de a face curat e la cote maxime. Pur și simplu, sunt dăți în care nu mai intră să tac și să înghit și să rânesc și orice mă poate ajuta să amân sau, și mai bine, să sar peste acest pas al zilei, e binevenit.

***

Mă apuc de smoothieuri, s-a luat plăcerea mea dulce a dimineții și la domnul meu, vrea și el să înceapă dimineața cu fructe.

Se fac 19 ore de post, e doar o contorizare, nu stau cu ochii lipiți pe ceas să treacă mai repede, mi se pare genial cum orchestrează lucrurile mintea asta maestră atunci când e folosită ca instrument, când e baghetă în mâna dirijorului suprem, voința.

Pun și niște semințe de floarea soarelui în smoothie, se înmoaie în juma' de oră cât las între apă și "masa" mea frugală, cu ochii căutând invariabil camera de supraveghere a mamei, din obișnuință. Doarme în continuare, deci pot să mă avânt în timpul meu liber.

***

Aseară, domnul meu mi-a aruncat o nadă scurtă și m-a făcut curioasă să ascult un podcast al dresorului de lei cu Paul Olteanu, tipul fain care mie-mi place la nebunie, cu Mindarchitect-ul lui.

Podcastul ăsta mi-a dat multe răspunsuri și mi-a luminat încă un pliu al relației mele cu Mr. H: el este dopaminenergic, adică mereu orientat după mai mult, e mai cu ochii spre în viitor, comparativ cu mine care sunt serotoninenergică, adică sunt mai focusată pe ce am, mă bucur de prezent și de ce e. Mă bucur că am văzut amândoi același podcast, pentru că, pe lângă faptul că fiecare și-a justificat în interior niște acțiuni mai mult sau mai puțin impulsive, am putut să mai aflăm unul despre altul elemente noi, explicate pe înțelesul nostru și din punct de vedere neuro.

Nu mai știu unde am citit sau auzit asta dar e ceva ce am știut tot timpul în mine, numa' că n-am avut voința și dorința la purtător să și aplic, s-o hrănesc ca s-o fac să trăiască: o relație este un organism viu. Ea trebe hrănită corect zilnic că altfel, fie moare și rămân două bețe uscate într-o chestie care numa' simbioză nu e, fie e sugrumată și atunci "bețele" caută guri de aer proaspăt în afară. Trăiesc cu omul ăsta drag mie una dintre cele mai frumoase, dacă nu cea mai frumoasă relație pe care am crescut-o în viața mea. Singura care ar putea-o întrece este cea dintre mine și măița mea, care nu necesita nici măcar vorbe.

***

Mama încă doarme, așa că primul servit la micul dejun este domnul meu, ocazie cu care dezbatem podcastul ce tocmai l-am urmărit. Și, de aici, am ajuns din nou la educația financiară, de data asta cu mult mai multă lejeritate în mine. Suntem hotărâți să vedem pe ce se duc banii nu că am fi cheltuitori, chiar suntem departe de asta, ci pentru că nu întinerim, pentru că, la modul cum evoluează lucrurile la noi, pensia e foarte posibil să devină incertă, nemaiavând cine să lucreze ca să ne-o asigure, așa că trebe să învățăm să fim înțelepți și pe aspectul ăsta al vieții. Din nou, deși înțeleg perfect toată structura acestui construct de genul "greierul și furnica", îmi dau seama paradoxul în care simt că trăiesc de ceva timp: eu am ieșit din paradigma asta, din realitatea asta în care e nevoie de bani, mintea mea nu se mai îmbârligă în jurul lor, nu mai am încrâncenarea asta în mine și totuși, sunt conștientă că e nevoie de bani ca să trăiești. Deși necesit puține, la toate capitolele, vorba unei cunoștințe de-a noastră, "sunt facturi de plătit!". Poate d-aia trag cu putere în direcția aia de off-grid, adică de cât mai puțină dependență de furnizorii de utilități.

***

La 10 fără 10 s-a trezit și mama, record de dormit al ultimei perioade. O las o țâră să se dezmeticească și mă duc s-o aduc la micul dejun. Pentru că e luată "în grabă", când ajunge în bucătărie își dă seama că are nevoie de baie și o duc la baia de serviciu, că nu mai știe unde e.

Îi pregătesc micul dejun și mă așez și eu la masă cu ea, să curăț florile de lavandă uscată de pe tija florii și să recoltez și ceva semințe, deși cea mai rapidă cale de creștere a unei noi plante e prin butășire, nu prin semințe. Eu, ca o furnică ce mi-s, strâng tot felul de semințe, să fie.

Și stau, și stau, și stau și mama nu mai vine de la baie. După vreo 10 minute, mă încearcă un strop de panică și mă duc să o verific. Îmi răspunde, totul e ok, apare și ea după alte 5 minute.

Micul dejun e la fel de liniar, tot cu discuții despre pisici, iar mă întreabă dacă pisica mea e băiat sau fetiță. Ea crede că e băiat, că numele Spiky se dă la băieți, nu la fete. Nu mai insist, îi spun doar că e fetiță, nu-i mai explic de unde-i vine numele că mâine oricum o luăm de la capăt. Mi-e din ce în ce mai străină femeia asta dar eu (încă) nu mă pot înstrăina de ea.

Între timp, s-a elucidat și enigma statului ei atâta la baie: a vrut să curețe o plantă iar baia mea e acum plină de pământ peste tot.

***

Am terminat cu treburile, mâncare pentru prânz este, așa că mă apuc de bugetul familiei, cu structurarea lui pe categoriile pe care le are dresorul de lei, în xls-ul lui gratuit.

Deși în linii mari știu care ne sunt cheltuielile, pusul lor pe căprării și privirea de la distanță, îți dă un overview bestial asupra acestui aspect al vieții care, vrem, nu vrem, ne dictează cum dansăm valsul. Mi-a luat aproape trei ore dar când am pus totul la un loc, recunosc că pe alocuri am avut surprize mari să descopăr câți bani se duc și pe ce se duc. Pentru că relația mea cu banii, după burnout, a fost una cu reticență și junghiuri, am uitat sau m-am ferit ca dracul de tămâie de a face o analiză din asta exhaustivă, că doar de-astea făceam și în corporația ce mi-a fost aproape casă 17 ani.

Cu sumarul ăsta pe masă, o să mă apuc să gândesc reduceri, unde se pretează, și să fac TCO-uri pentru alternative. Cine ar fi zis că o direcție începută cu tragedie în mine o să ducă atât de frumos către ceva mișto?!

M-am recompensat pentru executarea bugetului cu un site de țesături, doar așa, pentru bucuria privitului, că nu am de gând și nici nevoie fix acum de ceva anume și am mâncat o salată de crudități, a doua și ultima masă pe ziua de azi.

***

Iar mi s-a scurs timpul fuguța și, deși parcă de abia ce a avut micul dejun, s-a făcut de prânzul ei. Cred că asta mă irită cel mai mult la situația de față: bornele astea de timp de care mă tot lovesc și care-mi jalonează timpul pe care aș putea să-l folosesc la chestii pentru mine. Asta e, n-am ce face, dar nici nu schimb ceva, ca să accept. Poate că și asta se va sparge și se va lumina în mine, când se va coace și îi va veni timpul, fix cum s-a întâmplat cu rușinea mea de a fi neproducătoare de bani.

Mă uit la ea cum mănâncă, pe furiș, deși nici nu cred că mă observă și brusc am revelația faptului că a cunoaște o altă ființă umană este o experiență intimă. Este un act care se scrie cu participarea activă a ambelor ființe, este un schimb intim de energie, de subtilități sufletești, de onestitate-n acțiuni și vorbe. Este o invitație unică și deosebită pe care o poate face o ființă umană alteia, și cară în ea disponibilitatea de a se deschide a uneia și a de a înțelege a celeilalte. Și vice-versa. Această cunoaștere crește gradual doar dacă ființele ce vor să se vadă își și acordă timp și spațiu s-o facă în ritmul fiecăruia. Am avut mai demult cu domnul meu un debate pe marginea faptului că două persoane au o relație dacă există interes și avantaje de ambele părți. Până la urmă, i-am dat dreptate atunci dar acum, din punctul în care privesc viața în acest prezent, nu o mai fac decât dacă consider curiozitatea și plăcerea de a cunoaște o altă ființă umană doar per se poate fi considerat un interes, un avantaj.

Privitul la mama m-a făcut să înțeleg, mai limpede ca niciodată, că eu nu o cunosc pe ea și ea nu mă cunoaște pe mine. Doar ne știm și atât.

***

Am decis să recuperez scrisul din mers. Inspirația asta, care mi se pare cea mai corectă și coerentă dintre toate, de a recupera din mers, mi-a venit tot într-un moment de sclipire. Dacă până acum, mă apucam să scriu zi după zi, acum am decis să sar zilele pe care le-am "pierdut" din scris și să-mi aștern ziua prezentă, urmând să recuperez, cum prind un pic de timp liber, zilele restante.

Așa că restul zilei scriu, cu mici pauze fie să-mi ascult domnul, fie să mermelesc la saga asta cu unghii, fie să dau de mâncare la blănoase.

Mă simt mai ușurică de când cu postul și nu pot să nu mă întreb dacă această claritate și acuitate mentală, aceste revelații mici dar esențiale pe care le tot am, nu sunt cumva și rezultatul unui sistem care nu se mai concentrează pe rumegarea unei buluceli de hrană. Știu sigur că nu există coincidențe.

***

Pun și ziua asta pe răbojul ălora bune, să se noteze acolo și să atârne, că chiar merită, în totalul zilelor mele de până acum. Sunt recunoscătoare pentru:

1. Mama natură!
2. Dresorul de lei!
3. Răspunsurile pe care le primesc sub formă de revelații!