Ziua 230
Evident că o noapte e prea puțin să șteargă scamele astea ce se adună, zi după zi, pe mine și acțiunile mele. Traversez o perioadă în care nicio picătură de voință nu-mi circulă prin vene, când ochiul mi s-a format doar pe detectarea rahatului și când mă izolez maxim de alte ființe umane, ca să nu-mi vadă starea strâmbă și s-o contamineze pe-a lor sau să nu-mi vadă slăbiciunile sau amândouă. Mă conduce egoul, varianta lui de victimizare, și parcă mi-a topit orice atenție și orice vigilență. Sunt într-o letargie bolnăvicioasă, realizez că mă scufund, o parte din mine vede dezastrul pe care mi-l croiesc singură dar cealaltă parte e incapabilă să miște un deget ca să schimbe traiectoria. Dacă mă mai prind și aud vreodată că dau sfaturi la alții cu voința, o să-mi dau singură peste gură. Uite frate că deși văd tot peisajul, văd unde-i jegul și de unde vine, nu pot să pun mâna pe mop să-l spăl. Nu accept nici realitatea în care sunt și nu accept nici faptul că nu accept, eu, care credeam că totul și orice este posibil. Mă învârt în jurul cozii de-am amețit naibii de tot și nu pot să fac un pas în lateral să ies din buclă. Așteptarea mea ascunsă și perfidă este ca, de la atâta învârtit, să prind viteză și să mă arunc singură peste marginea situației sau să crească puroiul ca o lavă atât de mult încât să mă scuipe afară din bubă.
***
Deși sunt nervoasă pe mine și pe situație, de abia trezită, mi se face drag de mine totuși. Atâta mă zvârcolesc în păreri și stări, atâta încrâncenare e pe mine să găsesc soluția, acea soluție care ar zugrăvi totul în alb pur și-aș putea să scriu pe tablă fix numa' ce vreau eu, încât am uitat de principiul ăla universal la care ajunsesem eu în zilele mele calme, al curgerii. M-am pus iar de-a curmezișul în vâltoare și atâta s-a bulbucit în jurul meu că nu mai văd limpede. Respiră!!
Ce bună e o respirație adâncă! Și încă una! La a cincea, am putut să mulțumesc pentru viață, tot scurt dar cu ceva căldură și intenție atașată. Pe la a șaptea, am mai mulțumit și pentru viața celor dragi și mi-am întins corpul muncit. Mi l-am simțit obosit și i-am mulțumit și lui, că mi-e locaș cuminte și bun și mă duce și trudește deși nu mai e nici el ca la 20 de ani.
Pe scări îmi alunecă și-a patra recunoștintă, pentru acoperișul ăsta deasupra capului și pentru curtea asta, verde pentru suflet. E un pas în laterală.
***
Mi-am bus busuioc și ghimbir în apă, am nevoie de ceva tare, care să mă înțepe și să mă încânte în același timp. Vreau să ies din amorțeala asta din ultima vreme și mă folosesc de simțuri ca să mă ancorez în acumul care se tot petrece fără mine. Las apa deoparte și mă duc să dau foc la un betigaș parfumat.
Întotdeauna am considerat că ghimbirul are un miros divin, cred că-n grădina Edenului ghimbirul e străjer la intrare, să te ia cu încântare de la bun început. Cu apa bună în palme, cu ochii spre înaltul care mă așteaptă albastru în fiecare nouă zi și cu nările adulmecând mirosul de tămâie al bețigașului, am un mic moment de bine, o pauză binevenită, deloc meritată, în zilele mele. Iar am tendința de a trage de el cât mai mult, de a-l ține pe loc, mai cu seamă că sunt răruțe în ultima perioadă astfel de clipe. Întregesc momentul cu smoothieul meu bun și refuz să dau drumul la cameră să văd ce face mama. Pur si simplu, vreau să am aceste momente curate de mama sau de orice ar putea să mi le strice.
***
Poate că am influențat subtil energia casei, că mama s-a trezit și-și face singură patul. Ca să nu opresc efuziunea, urc la ele după ce a terminat de aranjat patul și s-a schimbat. E bine, se vede, dar cum deschid ușa, cum începe să pufăie și să-mi spună că a obosit tare, doar făcându-și patul. O laud, îi spun a mia oară că e bine că se mai mișcă că altfel i se atrofiază mușchii de la atâta stat în pat și îi văd pe chip o umbră de îngrijorare.
În clipele în care pătrunde sensul a ceea ce spun, undeva mai adânc de primul strat care respinge totul, efectiv se vede pe chipul ei înțelegerea, e ca un văl pe care scrie mare, cel puțin pentru mine, că a înțeles, nu doar a auzit ce am spus. Dar ce păcat că, în majoritatea cazurilor, înțelegerea asta se așează ca o carte în biblioteca minții ei pe care se așterne praful, uitată total, nescoasă absolut deloc în contexte similare. Poate că nu o fi frica ei cea mai mare dar cu siguranță a mea este, să vină o zi în care să nu se mai poată mișca din pat. Cum deja mi-a intrat în rutină, alung cu mâna gândul ăsta nașpa, de parcă ar fi așa de ușor. Ce mișto ar fi să pot da cu aspiratorul și cu mopul din realitatea fizică acolo, în spatele minții mele, unde se coc cele mai mari inepții, unde cresc percepțiile aiurea ca buruienile, unde colcăie frici și tronează victimizarea. Păi aș face toată ziulica curățenie, numa' de drag!
Am întristat-o și chiar îmi pare rău pentru că, deși îmi vine din ce în ce mai greu, s-o dezlipesc pe mama de eticheta "mă lipsește de libertate" pe care i-am pus-o, îmi dau seama că trăiește o viață extrem de mică, că și-a amputat singură posibilități fabuloase, iar acum neputința îi cioplește un trai atât de limitat. Să stai toată ziulica în pat, cu tableta și cu rebusul, să faci mișcare împinsă de la spate, să mănânci forțată de împrejurări, cu Sassy alături și cu televizorul mergând întruna, mie mi se pare odios. De câte ori îi propun s-o scot afară, aproape că i se încleștează mâinile, e o reacție imperceptibilă de apărare care se naște în ființa ei de carne că, după prima reacție de nervi, invariabil la mine vine și compasiunea. Cât consum trebe să fie și în ea, într-un strat în care nu pătrunde conștient, dar unde sunt sigură că ard neputințele.
Îmi pun zâmbet în voce, o drăgălesc pe grasa blănoasă ca să mut focusul mamei și văd cum i se albește figura. Nu știu cum e la alți bolnavi de demență dar mama, în ultima perioadă, e un ecran clar pe care citesc stări. Evident, când e în ea, capabilă să le aibă.
***
Pentru că nu mă mai sperie și nu mă mai ia cu fiori, nu pot să nu observ măreția corpului uman. Reacția domnului meu la insolația de pe munte, umflătura, a plecat la plimbare și ea, face drumeții dar în coborâre, acum s-a situat deasupra sprâncenelor de zici că sunt streașini. Bine că nu-l doare nimic, în afara disconfortului vizual, pe care nu-l bagă în seamă doar pe mine ce mă mai amuză, nu are nicio altă senzație așa că am parcat definitiv subiectul. O să lase umflătura să coboare până unde vrea și să se scurgă în neant.
Îl însoțesc la micul dejun de data asta pe post de secretară personală, pentru că expiră un ITP, trebe făcute niște revizii la mașini, chestii administrative importante și urgente, pe care i le supun atenției și aprobării.
Pojghița asta subțire pe care mi-o pun peste viață când mă ocup de chestii diferite mă ajută să nu mă mai aolesc atâta în pătrățica mea altfel ocupată de gătit, făcut curățenie, întretinut curte, avut grijă mama. Folderele cu chestii interesante pe care vreau să le fac sunt în continuare neatinse, acuș trece și vara și nu mai pot slefui nicio bucățică de lemn afară, proiectele pe care le tot amân devin din ce în ce mai vocale iar prioritizarea și reprioritizarea nu le face niciodată dreptate.
***
Dau mesaje, aranjez programările pentru mașini și am un fals sentiment de împlinire. Nu pot să nu văd cât de jos mi-am pus ștacheta împlinirii, e un eșec pe care-l privesc în ochi dar încă nu știu cum să-l întorc radical și să-l transform în victorie. Mă mângâi pe vocea aia critică din mine spunându-mi că "încep mic". Cea mai mare realizare pe care o am, într-un moment de claritate în care parcă mi-a vorbit educația ontologică, a fost că unde e critică, nu mai e loc de iubire. Credeam că am început să mă iubesc dar, de fapt, mă critic mai mereu și vreau mai mult și mai mult de la mine. În loc să mă las să respir, că și așa mă simt îngrămădită de exterior, eu îmi ascut niște cuțite și mă mai tai și singură pe interior, dintr-o inconștiență totală. Îmi trebe un reset. Cât mai cuprinzător, poate total, la setările de fabrică. S-o iau fresh de la un început, cu mintea subordonată inimii.
***
Nu-mi vine să cred că mama a ales atât de repede ce vrea să mănânce la micul dejun. Pentru ziua ei i-am luat cârnați mici de bere, că îi place cum arată după ce în crestez în cruce la ambele capete, zice că sunt mici coroane regești. Ok, asta vrea, asta îi dau. Mă apuc să-i frig și îmi cere și o cafea mică. Îi promit că-i fac dar să mă lase să le fac pe rând, să nu înceapă iar cu presiunea. Îi pun micul dejun în față și îi fac repejor și cafeaua. În momentul în care i-am pus ceașca de cafea în față, fix în momentul ăla a simțit ea iuțeala cârnăciorilor și dintr-odată nu mai poate mânca că-i ia gura foc. Măi, să fie! A mai mâncat până acum și n-a mai ars nimic. Mi-e clar că e un truc să scape de mâncare și să savureze cafeaua.
Dacă aș fi avut în fața mea un om întreg, capabil de discernământ și de gândit cu capul și mintea lui, i-aș fi spus că o comunicare onestă nu presupune mersul pe la Harghita ca să ajungă la București, dacă nu mai vrea să mănânce, apreciez infinit mai mult adevărul în locul aburelii. Cum nu am, îmi înghit vorbele și dojana, că oricum pune un zid în jurul ei când ceva din ce-i spun nu-i convine și pun cârnații într-o punguță, să-i dai la câinii de pe stradă. Își ia cafeaua hrăpăreț și pleacă, fără niciun cuvânt. În vocabularul ei, rezervat mie, nu există "te rog" sau "mulțumesc", în altele, cum ar fi cel pentru Mr. H, abundă. Chiar dacă mie-mi sună a lipsă de respect, nu vreau să iau și asta ca să-mi îngroașe handicapul pe care mi l-a creat mama în această viață pentru că acum știu că atât poate, atât se pricepe. Nu o face voluntar iar, cel puțin acum, nici măcar nu ea ea. Nu mă mai împăunez cu minusuri de la ea că oricum mi le fabric eu pe ale mele destul și îmi înnegresc perspectiva de nu-mi mai văd plusurile mai deloc.
***
Am neglijat destul curticica de flori, îndeajuns încât să răsară buruienile cam prin toate părțile și să crească vârtos. Mă apuc să curăț terenul pentru că va trebui în curând să tund trifoiul și n-am unde să arunc tocătura rezultată. Îmi face plăcere să stau afară, chiar dacă soarele arde deja, mi-a fost dor de pământ, de jumuleală, de bibileala roșiilor, de legatul nebunelor de dalii, care cresc înalte și abundă de flori.
Am deșertat în efort și în glod două ore jumate de gânduri, trăiri, analize, întrebări, încercări de cuprindere cu mintea, căutări de soluții, zvârcoleală mentală și apoi prezență senină. Am avut astăzi ocazia fantastică și rară de a vedea cum propriul meu sistem are autoprotecție. Așa cum, dacă există un scurt undeva, sare siguranța din tabloul electric, așa și sistemul meu, supraîncălzit de atâta agitație interioară, mi-a aruncat în aer, spulberându-le, gândurile astea sugativă, totul la adăpostul unei simple respirații. Muncită, transpirată, încălzită, pe dinafară dar mai ales pe dinăuntru, m-am sprijinit cu o mână de arțarul meu galben și am tras un oftat pe care l-am prelungit până n-am mai avut aer. Ăla a fost momentul în care am realizat în ce vânzoleală am stat aceste ore, ce încordare a fost pe creierul și pe inima mea iar oftatul ăla a fost atât de spălător, atât de curățător că m-a lăsat albă ca o coală de hârtie, blocată de cât de simplu a fost. Ce unealtă fabuloasă este corpul ăsta fain!
***
Am terminat afară și, parcă reînnoită în energie de micul reset ce tocmai mi l-am dat afară, am pornit și curățenia în casă, ca nu cumva să stau degeaba. Am robotit fără oprire până m-a smuls telefonul copilei din treabă: e nevoie să mă duc s-o recuperez de la service, unde a dus mașina, programată de mine de dimineață. Venim împreună acasă și nu am timp să schimb prea multe vorbe cu ea că trebe să pun prânzul mamei.
***
Graba asta, care e fascia artificială pe care am croșetat-o eu, în timp, peste fascia naturală a corpului meu, îmi imprimă o agitație care a dus în timp la mari dureri de stomac. Deși nu mă aleargă nimeni, o fac eu pentru toată lumea și dau în brânci să le fac pe toate repede, ca să mai apuc un stropșor de timp și pentru mine. De cele mai multe ori însă sunt atât de obosită că și dacă am puțin timp, nu-mi mai arde să fac nimic.
Mama are chef de vorbă, eu parcă nu, spre deloc, dar fac act de prezență și mai zic și eu câte-un cuvânt din când în când. Mă uit la ea cum lansează cuvintele, dă drumul la propoziții și apoi tace brusc ca și cum fie s-a speriat de ecoul vorbelor ei, fie a uitat că vorbea și tace din inerția obișnuinței. Pornește propoziția cu ochii la mine sau în orice altă parte și o ucide scurt, cu ochii căzuți pe farfurie, ca și cum nu a spus nimic, ca și cum nu ea a vorbit. Nu înțeleg mare lucru, e ceva despre Sassy oricum dar renunț să mă concentrez și asupra bâiguielilor ei. Dacă vrea să înțeleg ceva, spune apăsat sau repetă, am văzut că atunci când are un interes clar, nu se înțânează în nimic.
***
Reușesc să port o mini conversație cu a mea copilă, să înțeleg de ce a reacționat atât de advers la rugămintea mea de ajutor, de a sta cu mama câteva zile să putem pleca și noi. Îi înțeleg explicațiile, în mare parte le simțisem chiar dinainte de a le trăi ea, înțeleg și emoțiile din spate, înțeleg totul. Dar pe mine cine mă înțelege?!
Îmi spune că evită să stea cu Buni pentru că îi e greu s-o vadă așa. Mama o suna săptămânal când era bine, chiar dacă fiică-mea nu o suna niciodată înapoi. Veselia mamei mereu i-a făcut bine copilei mele, care a pus egal între Buni a ei și optimismul. S-o vadă acum, micită și uitucă complet, probabil că e greu de privit și dureros de acceptat. Zic eu care, deși stau zi de zi cu ea de 9 luni, tot nu am acceptat.
E incredibil cât de ușor recunoaștem, acceptăm și iertăm un handicap fizic al cuiva, dar ne împiedicăm grosolan de unul emoțional sau funcțional al unei alte ființe umane. Acceptăm rapid și ne acordăm cu generozitate simpatia unei persoane cu un picior lipsă, dar satirizăm și ne așezăm antagonic, pe poziție de luptă, de adversar, în fața unuia care are lipsă empatia sau respectul sau bunul simț. Dexteritatea aia care ne vine din prima și se mulează pe-un ego satisfăcut că am făcut o faptă bună ajutând un handicapat, se transformă-n strepezeală pentru un om care nu intră in tiparele noastre strâmte. Trist, dar adevărat.
***
Am mai aruncat câteva fraze într-o postare și m-am oprit s-o duc pe copilă înapoi la service, să-și ia mașina. S-a făcut aproape seară și zău dacă am înțeles ceva din ziua de azi. Nu știu pe unde mi se consumă timpul că dacă e să trag o linie a implinirii sufletești azi, nu e mare cocoloș deasupra ei. Este triumful făcutului asupra fiirii și cred că din cauza asta mă simt și așa de goală pe dinăuntru, nu mai am momente de conștientizare, nu mai am izbucniri curate de bucurie mică, pentru că înghit pe nerăsuflate multe, fără să decantez nimic. Nu știu cine m-a înscris în cursa asta infernală dar mă feresc să zic că eu, prefer să pun scama pe gardul altuia, că dacă mi-o iau în curte, trebe să și fac ceva în sensul ăsta. Or eu, tocmai asta nu-s capabilă these days.
***
De azi am început să țin post 16 ore în care nu beau decât apă. Și-n orele astea în care sper eu că nu mai supun corpul la efortul digestiei, poate mi s-o limpezi un strop și mintea și-oi învăța să gust din dulceața făcutului nimic. S-o redescopăr sau să mă educ sau s-o învăț și s-o aplic prin resetări cu oftat prelung. Până atunci, sunt recunoscătoare totuși pentru:
- Dragul de mine care mi-a umplut o cămăruță de inimă!
- Oftatul prelung și golitor de griji și tensiune!
- Apusul de soare ce mi-a rămas întipărit pe retină!
Clipa de frumos este:
Creat de woo_dkey