Ziua 229
A fost un sunet sau o imagine sau o senzație cea care m-a aruncat brusc și dintr-odată din tărâmul viselor în cel al realității ăsteia care joacă feste zilnice, o dată cu cald, de două cu rece. După ce-am gustat divinul libertății, mi-este tare greu să mă recalibrez la viața mea de dinainte de plecare, la cea în care, ca să mi-o fac acceptabilă și trăibilă, mă aplecam mult asupra micilor bucurii. Cu cât fac efort mai mare să mă adun, cu atât mi se pare și mai mult că nu-mi reușește, că am pierdut alinierea pe ecartamentul ăla și alunec constant când într-o parte, mai plângăcioasă, când într-alta, mai a resemnare.
Îmi dau seama că am două suflete chiar lângă mine și-un al treilea câțiva metri mai încolo dar, deși le iubesc și sunt bucuroasă că sunt în viață și în viața mea, nu alungă mâhnirea care începe să se instaleze în al patrulea suflet, al meu.
Pentru că nu vreau să fiu mecanică și absentă în ritualul meu, arunc un singur mulțam Universului pentru viață, în genere, și am eu falsa impresie că simte și el tristețea mea și face ceva să schimbe. Clasica mea așteptare că cineva de afară să facă ce trebe să fac eu în interior mă animă la ceasul ăsta mic al prea dimineții. O prind repede dar recunosc că-mi face bine măcar gândul că poate e cineva undeva, mai mare decât mine și voința mea mică, care mă poate ajuta. Ignor vocea aia care-mi spune ferm că nu e nimeni acolo, că țin oglinda-n fața-mi proprie, strigând către Univers și că dacă eu nu fac, nici în oglindă nu se întâmplă nimic. Off, greu…
N-am nicio durere fizică clară dar îmi simt corpul dulap greoi, nici el nu vrea să se ridice, să se apuce de treburi. Îmi pun pumnul forțării în gură și papucii pe picioare și-n secunda doi sunt în bucătărie. Razant, mi-am văzut prietenii înaripați care sunt la promenadă în curte și-mi dau seama că ies din ce în ce mai puțin afară. Și vremea e din ce în ce mai puțin vară.
***
Cele patru intenții pe care mi le cuibăresc în apă în fiecare dimineață mi-au intrat atât de tare în obicei, încât de câte ori beau apă peste zi, mă surprind că le repet ca pe o mantră, mereu, fără ca măcar să fiu conștientă: hrănește, vindecă, curăță și spală. Am implementat cu succes acest program și acum rulează pe pilot automat. Nu e rău dar mă întreb oare cuvintele, rostite sau nerostite, fără coajă de atenție, au destulă forță în miezul lor sau e ca și cum n-ar fi? Că azi ele m-au rostit pe mine și nu eu pe ele iar pe iubitul meu celest abia l-am atins cu o privire. Cerul nu mi-e azi mai deloc senin.
Îmi place noua variantă de smoothie, îmbunătățită cu unt de arahide și îi recunosc că e un moment de bun în timpul dimineții mele, începută cam câș.
***
Dau drumul la youtube pe TV, caut niște filmulețe de design, poate-mi ridic o țâră starea de spirit sau măcar îmi clătesc ochii cu ceva fain. Cu un ochi la TV și cu altul la iPad, unde văd camera mamei, îmi iese o rezultantă corcită: cu unul văd o feerie de țesături, texturi și combinații îndrăznețe și cu altul văd cum mama stă și se zgâiește minute-n șir la pereții goi. Melanjul ăsta îmi dă o stare aiurea, nu reușesc nici să mă bucur de ce văd la TV, nici să mă rup de strania senzație de apropiere a demenței. Nu pot nici să închid TV și să stau cu ochii doar pe iPad, nici viceversa și-n dute-vine ăsta reușesc să le fac muci pe amândouă. Bun așa, nici măcar ora mea liberă din zi nu mai pot s-o fac a mea, fără rahaturi agățate.
***
Cu pliculețul lui Sassy drept scuză, urc la ele să văd de ce mama stă nemișcată în pat. Atât de tare mă izbește mirosul de la ele că aproape îmi vine să închid ușa și să fac stânga-mprejur. Deși mi-a urlat izul ăsta în tot spațiul meu interior, am avut un moment de claritate și detașare în care mi-am auzit propria constatare: cam câte chestii nașpa pot intra într-o dimineață? Că de când m-am trezit, tot vin.
N-am stat să și aud răspunsul, m-am gândit că mi se va revela oricum și nici nu e momentul de stat. E momentul de deschis geamuri și dat din mâini să strâng și să eliberez cumva camera de duhoare. Am și uitat că ieri am făcut curat.
În tot timpul ăsta mama, nu s-a sinchisit nici să se dea jos din pat, nici de mine. Pentru ea a devenit un gest normal, obligatoriu, în recuzita mea zilnică, așa că nici nu știu dacă mă mai vede sau a intrat cu totul în TV-ul la care și-a mutat focusul. Ies din cameră și-mi dau seama că mă dor buzele. Atâta le-am strâns încât mi s-au albit.
***
Până la micile dejunuri mai e un strop, pe care mi-l iau cu mine și mă duc în fundul grădinii. Mă așez pe marginea soclului de gard și privesc casa și curtea din alt unghi de vedere. Mi-aduc aminte ce planuri și ce vise am avut, care m-au ținut concentrată să îndur toate mitocăniile și mizeriile făcute de umanii cu care am construit casa, și le pun lângă realitatea momentului. Evident că alăturarea e nefavorabilă, nu întrutotul, dar destul. Casa a ieșit cum am visat-o, curtea e în facere, totul încă este un work în progress doar că eu mă simt ciuntită și lipită de casă. Ce ironie! Cât mi-am dorit-o și acum, când sunt forțată de împrejurări să stau atât de mult în ea, parcă vreau aripi. Clar, Universul ăsta n-are pic de simț al umorului.
***
Umflătura domnului meu a trecut de la partea de sus la frunții la partea de mijloc, e klingonian în toată regula. Partea bună este că nu îl doare nimic, partea nașpa e că ia medicamente la 8 ore iar una din cele trei dăți vine pe la două noaptea. De abia nimeresc blisterul de pastile iar gelul e de-a dreptul încețoșat la ungere. Atitudinea lui față de reacția asta ciudată a insolației mă încântă și-mi mută o țâră atenția de la nefericirea mea la modul cum privește el lucrurile. Îmi face bine nota de pozitivism și îmi face plăcere să stau cu el, până acum singura pe ziua de azi.
***
Cred că mintea mea a asociat demența mamei cu cămașa de forță în care mă simt, că mi-e greu să mă uit la ea și să n-o consider vinovată pentru starea mea proastă. Nu vrea să mănânce nici aia, nici ailaltă, aia nu-i place, d-aia nu vrea, scuzele ei ca să nu mănânce mă lasă fără cuvinte și opțiuni. Mă așez resemnată pe scaun, îi las ușa larg deschisă la frigider și îi spun mic și trist: vrei ceva de aici? Păi nu prea. Ok! Închid ușa frigiderului și ies din bucătărie. Am multă treabă, și azi, așa că mă duc să mă schimb și să mă apuc.
***
Nu mai am răbdare. Cel puțin acum, azi, nu mai am în tolbă răbdarea să o conving să mănânce. Poate mâine o să accesez zona aia însă acum e atât de departe că nu am nici chef și nici putere să mai ajung acolo. Nu-mi vine să cred, mie, aia care e atentă la cei din jur și la nevoile lor, că am putut să plec și s-o las pe mama în bucătărie dar uite că aia care s-a trezit în dimineața asta a putut. Îmi vin gânduri de judecată dar îmi vine și gândul ăla de grijă pentru mine. Că dacă nu mă iau singură în brațe și dacă nu mă ocrotesc eu, nimeni altcineva nu o face în locul meu. Mă reîntorc în bucătărie și mama mănâncă. Și-a luat laptele bătut, cașcaval și ardei roșu și mănâncă. Îi zic poftă bună dar nu mă arăt nici mirată, nici mulțumită de ce văd. Pentru că, la modul cel mai brut cu putință, nu sunt nici una, nici alta.
***
Gătitul prânzului îmi consumă o halcă din zi și pentru că e un timp mult petrecut doar cu mine, mă tranzitează cele mai multe gânduri. Muțenia și liniștea mi-au devenit partenere cu care-mi petrec cel mai mult timp și, câteodată asta-mi place, alte ori mă sugrumă.
Pentru că sunt deja pe panta aia, mi-au țopăit gândurile de la unul la altul până mi-au dat tema ronțăielii de azi, fix în aroma zilei, cum altfel: cum o fi să știi că mori într-un timp determinat?
Nu știu dacă am rezonat cu Dolores Cannon pentru că-mi place ideea unei life after life, dar am luat de la ea faptul că fiecare suflet care se întrupează face un contract cu și pe viață. Mi se pare mișto să arunc miza la un nivel universal, să gândesc imens și să mut lucrurile la un alt etaj. Cum aici, în realitatea asta, orice manifestare fizică este doar o colapsare a unei posibilități care există deja, alături de miliarde de posibilități care așteaptă să fie aduse, de ce nu ar fi posibilă încheierea unui astfel de contract? Mi se pare dulce gândul că sufletul meu a "semnat" o viață și știe și când și cum se iese din ea. Nu pot să nu mă gândesc că de fapt dulceața asta vine din teribila infatuare a umanului că ar fi el în control, dar mă fac că nu văd partea asta. Dacă aș știi că mor peste o săptămână, cum mi-aș trăi clipele? Dar dacă aș muri mâine? Credința asta mârșavă a nemuririi care stă agățată cu litere bolduite pe pereții minții umane, ne împiedică de fapt să trăim. Credem că avem timp, că o să facem "cândva" dar dacă nu mai apucăm acel cândva? M-a înfiorat la propriu întrebarea asta și, printre oale și cratițe, dau drumul la muzică, că nu-mi place deloc macabra discuție pe care o am cu mine. Hai mai bine să o dau la o parte, s-o parchez pentru zile când oi avea cerul de partea mea, azi mă zgârie și mai tare pe interiorul meu căptușit de ideea stridentă a lipsei de libertate. Un lucru e cert: nimic nu e întâmplător, nicio moarte nu e întâmplătoare, oricât de bruscă e ea. Asta mi-e limpede. E o miopie remarcabilă să te agăți de ideea că există doar ceea ce poți vedea, vorba unui tip dintr-un film pe NetFlix.
***
Mai scriu puțin, mai pun câte-un prânz pentru fiecare, mai strâng după fiecare, mai scriu din nou. În toate astea, nu mă regăsesc ca să mă aduc în clipă, le fac ca să le fac, e o senzație de pustiu în mine și în jurul meu. Mă uit la ai mei, dragi, și am impresia că sunt departe, e o distanță mare între ei și mine pe care nu mai reușesc să o parcurg.
Cu analiza aia rece, de chirurg, de care sunt capabilă, observ că am căzut din rai direct în iad, fără nicio zonă tampon, care să mă pregătească nițel pentru prăbușire. De la extazul mișto trăit în trei zile libere la rutina asta care îmi anihilează treptat cheful, mi se pare că a trecut o clipă ceva mai mare, dar totuși o clipă. Și când mă gândesc că sunt vieți care se termină în această clipă, mă cuprinde și mai tare panica. Și uite așa, prea mult gânditul mă seacă și epuizează și nu mă duce nicăieri decât în iadul buclelor fără ieșire, al întrebărilor fără răspuns, al plângerilor fără sfârșit. Am uitat cum făceam, acum ceva timp, de reușeam să fiu fericită, chiar și în condițiile astea. Mi-a fript libertatea asta scurtă toate circuitele alea pe care le-am creat ca să mă pot bucura și respira într-o realitate în care nu era prea multă bucurie și respiram mic și absent? Ce-am făcut de-am impactat atât de dramatic niște învățături că nu le mai aleg bob de neghină? Fuck them all. Azi procesul de simțire ascultă orbește procesul de gândire numa' că ăsta din urmă-i defect.
***
M-am ferit eu să numesc zilele negre, dar azi n-am nici măcar delicatețea asta. O închid, oripilată din nou de unghiile mamei, scârba de care nu reușește să mă spele nici dușul, absent și el din bucata mea de atenție. Sunt supărată pe mine, pe traseul meu de azi, pe tot și toate și nu-mi arde de nicio recunoștință. Mă bucur că mă pun la somn, evadarea mea perfectă și mascată.