Ziua 191

Ziua 191

N-am mai avut de multișor o noapte cu aromă așa da faină ca cea care tocmai s-a-nchis în zori. Deși m-am trezit de câteva ori, cu o așa voluptate m-am aruncat înapoi în somn și mi s-au legat adormirile, că de dimineață m-am simțit plină. Nu neapărat de odihnă, deși s-a pus ceva în rezervor, ci parcă așa, de o dorință vie, neastâmpărată, de a sorbi mai mult și mai mult din experiența asta pe pământ. Clar că și Connie a contribuit la asta, printre lacrimile mele și-a făcut loc și bucuria cu care se înfrupta ea din viață, dar mai e ceva acolo. E ceva-ul ăla mereu curios, pe care nu pot să pun degetul mental și să construiesc o frază mirobolantă să-l cuprindă, este ceva ce se simte, nu se înțelege. Încep să nu mă mai simt singură chiar dacă nu e nimeni lângă mine, în cel mai propriu sens posibil.

În plinătatea asta parcă cu gust intens de caramel, nu mă grăbesc spre nicăieri și-mi scald într-un dulce super matinal toate mulțumirile pe care le pot aduna. Nu vreau să fac liste și să le bifez așa că le dau drumul celor care-mi stau în buza inimii, nerăbdătoare să se ducă și să se dezfoaie în largul cel mai larg. Dar de vreo două zile e una rotunjoară, așa, mai butelcuță, plină de o mulțumire vie, elastică, curgătoare, că încep să-mi spăl petele de pe lentilele cu care privesc la viață. La orice formă de viață, dar mai ales la viața mea.

Recunoștința la simțirea lină a corpului, fără cuțite de dureri pe nicăieri, se așează și ea la coada mulțumirilor. Fată dragă, it's a good day to have a good day!

***

Spiky s-a aliniat și ea și cu planetele mele și cu mine, și tropăim amândouă spre parter. Azi nu-mi mai pasă de zgomote, azi am început cu bucurie brută ziua, nu vreau să alterez și să intervin cu niciun gând de "alții". Nu-i egoism, este celebrare a unei stări, fără încercarea clasică și constantă de corectare, de ajustare la nevoile altora. Azi coborâm cum putem să coborăm, fără frâne la tălpi și se simte eliberator. Pentru mine evident, că Spiky a mea e oricum liberă.

Yep, mi-am fiert apa și-am râs la asta. Am combinat-o, am aruncat un deget de ghimbir în ea și-am ieșit pe terasă și eu și felina. Una din noi a rămas acolo, cu cana de apă în palme și cu albastru oglindit în ea. Sunt pe picior de egalitate în senin cu cerul meu azi, ba chiar mai liberă ca el, care mai are niște pufoși albi pe la tâmple. Grăsălanii ăștia mi-aduc aminte din nou de primul meu zbor care mi s-a părut un basm cu aripi printre nori. Nu am mai trăit niciodată de atunci senzația aia că efectiv mă plimb printre nori, că-i ating, că mă pufoșesc toată în ei, clar a fost, și atunci habar n-aveam, un moment de totală prezență.

***

Murele și afinele mi-au dat o culoare superbă la smoothie, chiar nu-mi mai imaginez diminețile fără spumele astea diafane de fructe, mai nou cu un twist de susan.

Cu fiecare zi în care mai dau câte-o foiță de ceapă de pe ochii ăștia de carne, rezonez din ce în ce mai mult cu noțiunea de simplitate. Nu e ceva ce m-a convins cineva, e doar un știut elementar, o logică de bază care-mi suflă constant: cu cât ce mănânc e mai simplu, mai neprocesat, mai neamestecat, cu atât vehiculul ăsta, care se ocupă cu transportatul meu în fizic prin viața aici, muncește mai puțin, depune mai puțină energie pe digestie și se concentrează mai mult pe imunitar, pe vindecare. Eu cred că ăsta e și motivul pentru care, atunci când mănânc amestecat, mai multe feluri, le simt imediat ca bolovani în stomac și intru în modulul de porcupină obosită. Cu cât descompunerea e mai ușoară, cu atât sunt mai bine. E celebră deja povestioara pe care o repetă Sadhguru cu tipa care a consumat aproape trei ani doar portocale și și-a șocat apropiații prin rejuvenarea cu aproape 20 de ani pe chip plus dispariția bolilor, multe, de care suferea. Eu cred în astfel de povești pentru că știu cât de greu este să vrei dar și mai greu e să poți să te ții. E o logică atât de faină asta a simplității că bate la fund toate cercetările științifice aprofundate și susținute cu miliarde de dolari. Dacă am fi educați să ne hrănim viu, să gândim în folosul viului și să ne mișcăm zilnic, miliardele astea s-ar duce în direcții mult mai folositoare. Dar cum toate au rostul lor, nu neg nimic științific. Tot ce fac este să-mi trec viața asta prin propriul discernământ, să simt informațiile care mă fac să vibrez vie la ele, că le am în memoria sufletului ca fiind adevărate, și să-mi croiesc un drum după bunul meu plac, nu după ghidajul "societății". Evident, don't try this at home! Fiecare își asumă croiul.

***

Mă duc să salut fetele de la etaj și să hrănesc blănoasa cu ochi de azur. Numa' bine ce-am intrat, că mama deja era ofuscată că nu are Sassy ce să pape, că nu a mai găsit niciun pliculeț acolo unde știa ea. Nu le mai țin de mult acolo, că ea uită și-o îndoapă pe biluță până nu se mai mișcă deloc. Țin toată mâncarea lor jos și eu sunt dealerul principal și pentru Sassy și pentru Spiky.

Mama și-a aranjat singură patul, s-a schimbat de vreo două ori, a făcut curat în litiera colegei de cameră și acum e tare obosită. La întrebarea mea de cum a dormit, mi-a zis că așa și așa, că au "tâmpit-o" de cap lătrăturile cățelelor. Am uitat să o anunț că lupițele sunt plecate de vreo două zile în concediu.

***

Timpul meu liber și magic se scurge-n călătorii, în coasta amalfitană. Când m-oi face eu mare, cred că asta e prin topul locurilor unde vreau să mă pierd o perioadă, cu domnul meu de mână. Italia, ca țară a mea de suflet și parțial de sânge, e o țară care nu se povestește, ci se trăiește și se merge și se mănâncă și se stă la relaș. Știu că fiecare cultură are farmecul ei dar pe mine șarmul tării ăsteia și al oamenilor ei m-a cucerit de mult și nu mă lasă niciodată insensibilă. Am o atracție irezistibilă către ea și mi se pare că am multe de învățat de la ea. Abia aștept să mă fac mare!

***

Deși când i-am dat să mănânce lui Sassy, mama mi-a promis că într-un sfert de oră vine și ea la micul dejun, a trecut ora și ea n-are nicio pornire spre asta. E tot în pat, tot cu tableta, tot departe, în lumea ei iar eu tot în așteptare. Urc și îi aduc aminte că i-e datoare dimineții cu o masă, ca să pot să-i dau pastilele. Ah, da, vine acum. Cobor și îi scot pe masă tot ce s-ar preta la micul dejun și o aștept. Și aștept, și aștept. Urc din nou. De data asta, la mina ei mirată că nu știa că trebe să coboare, plec cu ea împreună, ca să fiu sigură. Iarăși își aranjează patru dumicați pe farfurie și hotărăște că asta e tot ce poate mânca. Nu mă mai aricesc, nici deasupra dar, mai ales, nici în dedesubtul meu și observ cum al patrulea dumicat încă îl mestecă deși e deja în camera ei. Nu cred că o să înțeleg fuga asta a ei și nici nu cred că există o explicație. O cremuiesc pe unghiile ce încep să-mi promită o scurtare de calvar și o las să-și termine liniștită dumicatul. Pe față i se întrezărește pacea: e în patul ei, cu Sassy lângă, și asta e tot ce cere ea de la viața ei.

***

Mă avânt scurt până la Lidl că poate-oi nimeri și eu un pepene bun pe anul ăsta, până acum n-a fost cu noroc. Am luat de la Carrefour, am luat de la piață, am luat de la noi din sat, Lidl a rămas nebifat și azi vreau să-l tai de pe listă.

Îmi parchez "sarcofagul", cum îmi numește copila mașina, și nu pot să nu observ cum, lângă mine, parchează un Mini Cooper tare mișto. Mintea mea are tendința primară să se ducă pe calea bătătorită și la mine, aia este egală cu judecata, așa că observ cum, din această mașină super tunată și colorată, se dă jos un bărbat de înălțime băiat. Prima judecată e aia împrumutată dintr-o societate invidioasă și pricinoasă care etichetează scurt: ăsta compensează exteriorul cu etalarea de avuții, ca să n-o zic p-aia și mai dureroasă pe care, culmea, și-o aruncă doar bărbații între ei, care mai de care mai fustrați și mai neînzestrați de la natură prin părțile lor esențiale. Și cum mă delectam eu cu aruncarea de zoaie pe bărbatul ăsta pe care nu-l cunosc și poate nu o să-l mai văd ever, dar mă înverșunează că are o mașină faină, îmi vine și răspunsul ăla natural, dintr-o zonă neutră, imparțială: fiecare om e întreg și frumos așa cum e, și bărbații scunzi sunt oameni și și ei au dreptul să aibă mașini faine, că doar muncesc pentru ele. Cât de instant am lipit un scuipat pe omul ăsta a cărui singură greșeală a fost că mi s-a nimerit în zonă, la parcarea "coajei" mele de mașină, de care evident mă simțeam stânjenită fără ca nici măcar să mă prind de asta! Am râs cu poftă și-am intrat în magazin hlizindu-mă, mai că-mi venea să mă duc după om și să-mi cer scuze că i-am aruncat tâmpenii în câmpul de energie. Hahaha!

***

Mi-e clar, din ce în ce mai clar, că am intrat într-o fază de antrenament a vieții mele. Poate că burnoutul meu a fost ușa care m-a deschis către adevăratele posibilități, cancerele mamei au fost pietre de încercare în care am eșuat cu succes dar toate astea m-au pregătit, subtil, pentru demența asta a mamei, care antrenează de fapt prezența mea la mine. Încep să văd că demența mamei nu o privește pe ea, ci de fapt mă întoarce pe mine mai abitir cu binoclu pe mine. Niciodată nu a fost despre demență de fapt, dar îmi trebe timp să rumeg și să cuprind nuanța asta. Demența mamei este terenul meu de antrenament, de spargere de tipare aberante repetitive, de credințe care mai de care mai tâmpite, adunate de pe la ai mei sau de prin societate, peste care am mai croșetat și eu ca să aduc "valoare adăugată", de curățare rahaturi care s-au maturat și nu mai put și nu le mai văd, de scoatere la suprafată a comportamentelor de buric al pământului ce mă cred și topirea lor în ființă universală ce sunt de fapt. Cu un zâmbet cât toată fața, ajung înapoi acasă și-mi doresc să mă țină baierile vehiculului să trec de la faza de antrenament la aia mai suavă, dar tot provocatoare, de practicare continuă. Că dacă am speranțe că pot să mă culc pe-o ureche vreodată în viața asta, o să-mi moară toate și de mai multe ori. După ce vezi curat, cu ochi deschiși, un adevăr, nu te mai poți preface că nu știi. Pur și simplu, e ca uleiul deasupra apei, oricât te-ai da pe după ceaun, n-ai cum să nu-l vezi, că plutește-n ochii tăi, oricât de cruciș te-ai uita.

***

Spiky este un spirit care vrea să mă provoace continuu, bag eu de seamă.

Din când în când, mai ies afară, să mai iau temperatura și să adun și aduc zăpăcita în casă, la racoare. Am ieșit la fix să văd că mi-a adus un șarpe, cam la vreo 70 cm, gros cât degetul mare, pe care-l aruncă cu ghearele în joacă sau dorință de anihilare, prin daliile mele. Dragul de el e suspendat pe-o tijă, care s-a rupt deja, probabil ciufulită de Spiky. Știu că intervin în cursul naturii, dar nu pot să mă fac că nu văd și nu pot s-o las pe Spiky să curmeze o viață doar în joacă. Așa că rup tija daliei pe care stă blondinul și plec cu el spre câmp. Evident că-l scap de o sută de ori pe drum, evident că Spiky se repede, dar cred că ultimul meu răcnet a înghețat-o, că a rămas locului iar eu am plecat cu șerpișorul, și ăsta speriat de nu s-a mai frichinit deloc, în câmp, unde l-am eliberat. Era tare frumușel, avea model de solzișori maro închis pe un fundal de bej și cred că începea o năpârlire.

Mă întorc toată încinsă, cert pe vânătoreasă pe care o doare la bască de chineza în care-i vorbesc și nu pricepe de ce nu o laud pentru pradă. Cam așa suntem și noi oamenii între noi, fiecare are punctul lui de vedere, fiecare e îndreptățit în punctul lui de vedere, unul vede 6, altul, din poziția opusă, vede 9 și începe scandalul sau războiul. Mă opresc din ceartă, iau puiul ăsta drag în brațe și o drăgălesc. De abia acum înțelege și s-a topit toată, lipită de mine. Hai în casă drac mic, că ne coacem!

***

Copila mea a terminat, cu licență cu tot, o facultate care numa' facultate n-a fost, online, în pandemie. Sună pompos, poate o fi și faină, dar copila mea nu a vrut-o și n-a avut nicio afinitate cu ea. Ea n-a avut o voce, eu n-am avut cohones și a făcut-o ca să aibă patalama. Cu siguranță, nimic în Universul ăsta nu se pierde, nu vedem noi valoarea ei acum, dar o să vină, la momentul potrivit.

Ca să sărbătorească finalizarea, ieri s-a dus la concert. A fost o perioadă extrem de stresantă pentru ea, și cu sesiune și cu serviciul, și cu noutățile din viața mea care evident c-au impactat-o major și pe ea, și cu crizele Mayei, așa că îmi doream ca acest concert să scoată din ea totul, să consume totul și să arunce balastul. A fost singură și eram curioasă să văd cum a perceput experiența.

  • A fost foarte nice, a venit răspunsul ei primar.
  • Wow, ce mă bucur! Cred că ți-ai răcorit o țâră creierașii!
  • Puțin de tot.

Deși la început, adevărul din ea a ieșit instant, necoafat, imediat după aia s-a activat egoul și n-ar recunoaște că a fost bestial nici dac-ai pica-o cu ceară. E un mecanism simplu, pe care-l facem cu toții, iar la ea are în spate un ego adolescentin: dac-ar recunoaște cu gura plină că "da, frate, am urlat, și-am făcut ca toate alea pe acolo și m-am simțit minunat!", ar scăpa hățurile prin care câștigă compasiune pentru dramele pe care le trăiește și s-ar simți "golușă" cum îmi zicea când era mică. Nu doar ea face asta, toți o facem, eu știu sigur c-am făcut-o și poate-o mai fac, când dorm în papuci.

Când pică haina asta sugativă de atenție de la alții, te trezești tu cu tine și asta e o noutate, nu știi cum să te iei, că până acum nu te-ai văzut. Când cei din jurul tău, care oricum 99% din timpul lor sunt interesați doar de propria lor persoană, nu de tine cum crezi tu, se dau la o parte, se cască la propriu un mare semn de întrebare, urmat de unul de panică: "și acum, ce naiba fac?!". Ne dă cu virgulă și fugim înapoi la dramă, să aducem înapoi perdeaua aia de oameni, ca să nu fim nevoiți să ne uităm la noi. Din experiență, știu că e nașpa și e greu și vrei să nu fii singur dar dacă ai răbdare, după asta, începe îndrăgostirea de tine. Dar cum să-mi învăț eu copila să aibă răbdare când clocotește sângele tânăr în ea? O s-o-nvețe viața, la fel cum m-a învățat și pe mine, că știu ce aluat are în ea.

***

Atașată de varza pe care-a gătit-o, mama mănâncă binișor la prânz. Din nevoia ei de laude, că și la ea pe piele e o haină groasă de sugativă de laude, mă întreabă dacă eu am mâncat. Nope, sunt iar la o zi de crudități, deci nu știu cât de bună este dar îmi imaginez că e, dacă a făcut-o ea. A mângâiat-o pe glandă răspunsul, a mai băgat două îmbucături și m-a întrebat din nou dacă eu am mâncat. Fie nu i-a ajuns lauda, fie a uitat, fie amândouă, că-s la fel de inconștiente. A treia oară când m-a întrebat, în mai puțin de cinci minute, m-am prins că a intrat în buclă și m-am băgat cu ea acolo, să nu ne aricim niciuna.

Am intrat într-un grup de dementia caregivers și învăț cum să reacționez la tot felul de situații. Aici am aflat că unul din semnele distinctive și ușor de depistat ale demenței este mersul în pași mici, ușor clătinați și ușor repezi. Wow, de când merge mama așa și habar n-am avut! Tot aici înțeleg că și alții se confruntă cu aceeași imprevizibilitate și că fiecare trebe să caute răspunsul în contextul propriu. Sunt dăți în care dacă corectezi persoana care are demență, e docil și poate pricepe și alte dăți, când se enervează și poate deveni violent. Dar cel mai important lucru pe care l-am pătruns în esența lui, deși și înainte îl știam, este că mama nu E dementă, mama ARE demență. O diferență enormă care ajută mult îngrijitorul să separe omul de disconfortul mental care-l acaparează.

***

Cu tot laitmotivul zilei de ieri, simplitatea, se pare că construcția aia pe care am meșterit-o în mine ani buni de zile, de a complica lucrurile, a câștigat. Ce soluții abracadabrante găseam eu la mașina de tuns, ce scuze că trebe să cumpăr mandrină, ce complicăciuni și combinații de n luate câte k aveam iar ea, draga de ea, aveam doar trifoi uscat pe la cuțite, care le bloca, și blocajul ăsta oprea firul ce dădea pornirea. Pfff! Bine că am un IT-ist în casă, căruia i-a plăcut matematica, dar care are aplecare nativ către simplu și rapid, în câteva minute a depistat și rezolvat catastrofa așa că seara a fost destinată tunsului și mulcitului. În doi, ca să împărțim frățește și să terminăm până pleacă galbenul la culcare și ne lasă-n beznă.

***

Mi-a plăcut tare mult ziua de azi! A avut aromă de îndrăgosteală, de noi începuturi de mine în mine și acceptări și multă prezență. Am decorat-o-n piept cu o bilă mare albă, obosiți dar împreună, ne pregătim de shut down for the day și-mi număr mulțumirile ce tâșnesc cu putere din mine:

  1. Noaptea-caramel!
  2. Bărbatul de înălțime băiat ce mi-a dat șansa unei spălări fantastice de negreală de pe ochi!
  3. Grupul de îngrijitori persoane cu demență!

Frumosul meu de azi:

Ladybugs by Lilalune