Ziua 192

Ziua 192

Am avut o trezire smoloasă, acum eram în cameră, în secunda următoare eram în lumea viselor, iar îmi intra un strop de lumină printre gene, iar mă visam pe coclauri. E o dimineață din aia butucănoasă, cu treziri abrupte și înțânate în ceva ce nu se dă dus din somn. Nu mi se alege de nicio limpezeală și de vreo două ori, am și renunțat și m-am toropit toată în somnul parcă adunat grămadă în dreptul meu.

După a doua oară, becul care mie îmi pâlpâie în mansardă ca la interogatoriul de securitate, n-a mai lăsat picior de Moș Ene pe la gene și am hotărât să aleg o direcție: fie îmi bag picioarele și fie, ce-o fi, dorm până mă umflu și mă satur, fie mă trezesc acum, că on-off-ul ăsta nu-i deloc sănătos, zăpăcesc corpul astral de nu mi se mai potrivește p-ăsta fizic de la atâtea încercări. Aș fi putut să iau a wild guess ce alegere o să fac: nu pot să mă las să dorm. Pur și simplu eu nu-mi permit, eu nu-mi dau voie.

***

Ok, păi dacă am hotărât că începem să rostogolim clipele în ziua asta, hai să dau și eu drumul la primele mele momente de conștiență și să dezleg niște mulțumiri pe mi le-am legat aseară de stâlpul nopții. Să zburde și să ducă-n căușul lor toată bucuria asta a mea curată cu care le iau în îmbrățișare pe fiecare. Când mulțumesc pentru oamenii mei dragi și ființele care-mi sunt în viață, am o anume căldură în inimă, aparte și diferită de cea pe care o am când mulțumesc pentru tot restul lucrurilor care participă, cu plin și cu sens, la parcursul meu pe aici. Nu le compar și oricum nici nu se compară, sunt trăiri diferite, dar mi se pare fantastic cum, chiar și în prea dimineața asta pâcloasă, pot să simt două feluri de nuanțe de bucurie, ca și cum le-aș gusta la propriu și una are aromă de pepene galben și alta de frăguțe. Încă cu bulgări mici de somn printre mulțumiri și legănată de susuratul sistemului de irigație care udă cu spor afară, m-am cuprins așa colorată, cu toate aromele bune și m-am simțit împlinită. În acest mic moment, am totul.

Nu are sens să-mi mai spun, că simt că-s întreagă și neîntinată și la capitolul fizic, că scanarea asta e și ea parte, importantă, din împlinirea faină în ceas mic de zic. De prin nicăieri din mine nu răsare niciun pui de durere, îmi simt mușchii relaxați, mă întind încetișor și vizualizez cum mă cuceresc centimetru cu centimetru în întindere și-mi picur în carne, dar și-n oase, destindere. Da' ce bine se simte!

***

Completă, și fizic și emoțional, altfel am pornirea-n zi. Am așa o țâșnire-n mine că parc-aș muta munți azi. Nu-i nevoie dar niște credințe d-alea limitative împietrite-n mine ar fi fain să mai desțelenesc.

Am poftă de multă lămâie în apa mea dragă și dătătoare de viață, așa că am pus o juma' de fruct și tot mai intra. Iar mi-e sete-n corp, iar beau multă, dar dacă el cere, de ce m-aș opune?!

În alunecatul de apă, ochi-mi fug la întâlnirea matinală cu azuriul imens și văd trei porumbei zbenguindu-se cu el pe fundal. E așa un vals și-o joacă că m-am oprit din băut și-i urmăresc curioasă și încântată, să văd dacă e un ritual de împerechere și-o decidere de sorți între o porumbiță și doi porumbei sau e doar o goană de eliberare și de bucurie. N-am reușit să mă prind pentru că se îndepărtează, dar cât încă-i cuprind cu privirea, sunt tot trei. Până la urmă, nici nu-i relevant, ce a fost mișto pentru mine a fost că pentru o miime de miime de secundă, m-am simțit porumbel și am simțit zbor. Iar asta, e maxim din ceea ce puteam primi de la acest moment.

Spiky deja a plecat în vagabonțeală, eu mi-am terminat apa cu lămâie, bestial de bună în dimineața asta, și m-am apucat de smoothie. Tot doar pentru mine, mama încă nu a revenit asupra deciziei și încă nu vrea.

***

O miorlăială acută m-a strepezit că din doi pași am fost pe scările terasei, să văd ce s-a întâmplat. În spatele meu, Spiky a tulit-o-n casă iar la ușă, întrebător dacă să intre sau nu, stă Hitlerică, vagabondul rămas vagabond, care o curtează pe tomberoneza noastră dar câteodată-i așa, mai ca la țară, mai bătăios. Eu n-am văzut când Spiky a intrat în casă dar am intuit că e deja înăuntru, din moment ce zăpăcitul ăsta frumos parcă s-ar duce și el. Îl cert un strop, îl rog să se poarte și el mai ca gentlemanul și poate-i pun o vorbă bună și pleacă legănat și trist. Dac-ar fi și el mai domestic, dacă m-ar lăsa să mă apropii, să-l mângâi, poate ne-am întregi familia și cu el. Dar nu acceptă, iar păpica i-o las afară din curte, pe lângă gard, unde știu că se simte ferit și papă liniștit.

Intru în casă cât să dau nas în nas cu domnul meu, trezit din pat și sărit și el pe scări, să vadă ce se-ntâmplă cu Chichirica noastră. E hotărât să-l certe pe trubadurul cu mustăcioară și iese să-l alunge, să-și apere "fata". N-am putut să opresc avântul lui de "tată", la fel cum n-am putut să-mi stăpânesc zâmbetul. Hitlerică oricum a plecat, nu-l mai găsește domnul meu să-l afurisească, dar mi se pare tare gingaș că el a sărit din somn și din pat să apere puiuca asta de ni s-a aciuat în casă și-n suflete. Un suflet mare și fain în domnul ăsta al meu!

***

Mama e departe de toată agitația asta care deja s-a întâmplat în dimineața asta puțină și pare că e departe cam de toate. Deși s-a trezit de ceva timp, nu s-a dat jos din pat, doar a dat drumul la TV și se uită când în direcția lui, când pe pereți. Singura care abundă de viață și de chef este Sassy, care se freacă cu mare spor de picioarele mele și, cum ea e cam ca o minge, cu ceva greutate, dacă nu-s atentă, mă lătește cât îs de lungă, pe jos. O drăgălesc, mă pierd în ochii ei atât de frumoși, o scarpin sub bărbiță tocmai ca să mă lase să-i privesc din plin și la final o răsfăț cu un pliculeț bun de hrană umedă, mărunțită, că ea e băbuță și nu mai poate mesteca ușor.

Mama nu-i vorbăreață, dar dacă deschid conversație pe subiectul Sassy, se leagă și ea la vorbă, cu aceleași două fraze standard: că era mică cât un pumnișor când i-a adus-o copila mea și că dacă nu o bagă în seamă, seara, când vine în pat lângă ea, o freacă cu lăbuța insistent. Astea sunt repetate obsesiv, de nu știu câte ori pe zi, în fiecare conversație cu mama.

Faza cu venitul lui Sassy în pat mă găsește deja în toiul acțiunii în baie, unde nu-i chiar așa dezastru și, surpriză, e geamul deschis. Fie coana s-a mai trezit și mai devreme, foarte devreme, și a deschis geamul, fie l-a lăsat așa peste noapte, dar eu mă bucur tare, că pot respira. Căldurile astea care ne-au îmbrățișat atât de fierbinte pe toți, la mine fac ravagii în combinație cu mirosurile clasice cu care mă întâlnesc și câteodată plec în zi destul de ciufulită pe la nări.

***

Am pornit cu dreptul noua zi, păi să continui în același stil. Ora aia pe care o am între prea dimineață și micile dejunuri și apoi tăvălugul treburilor din zi, e cea mai faină și mai liniștitoare, iar azi o umplu cu design și căutat prin comori vechi pe care unii le vând.

După aproape două luni, în sfârșit am intrat în posesia supierei superbe luată de pe ebay și a zaharniței, veche de peste 100 de ani, pe care am luat-o tocmai din Canada. E patimă mare asta cu antichitățile, dar eu nu joc la poturi mari, caut până găsesc chilipiruri și rar, dar doar dacă mi se pune pata, iau ceva mai scumpișor decât chilipir.

Cea mai faină zaharniță Grindley

Azi mă delectez local dar mă și îngrozesc cum au luat-o toate razna. Eu știu că, de obicei, second hand înseamnă că e mai ieftin decât first hand, dar, la noi, se pare că dealerii care cu asta se ocupă sunt ca țânțarii aia sfrijiți care când prind și ei ceva cărniță, sug ca disperații. Afară, antichitățile veritabile sunt scumpe dar sunt scumpe pe bune, că au toate patalamalele care să dovedească că au bătut 100 de ani. Până în sută, se numesc că-s vintage dar la noi, piața abundă de obiecte "vintagi", "vintaje", "vintigi", fără ca măcar să aibă habar ce-i aia. Pănă la urmă, prost nu-i ăla care cere, ci ăla care dă, dar parcă-mi pare că mi se restrânge posibilitatea aici. Chiar dacă aș vrea să iau local, prețurile, prohibitive, mult peste ce aș da pe cele de afară, cu tot cu transport, mă dau înapoi și renunț.

Dar azi nu am pornit cu nicio judecată și doar îmi delectez ochii cu ce văd. E o noutate pentru mine să fac asta, pentru că sunt destul de vulcanică și dacă văd ceva ce-mi place, I have to have it. Eh, azi o să fie o schimbare de perspectivă: o să caut și doar o să mă bucur de frumusețea obiectului per se și o să dezlipesc orice patimă de a avea m-ar încerca. Nu-i ușor, că treaba-i bătucită de mult așa dar, cel puțin azi și cel puțin acum, e amuzant să-mi văd entuziasmul de copil la jucărie nouă și să văd cum mă stăpânesc să nu dau mesaj și doar să-l sorb din priviri obiectul, din toate pozele. Mi-am format ochiul pentru lucruri deosebite, mai rare și sunt fascinată că ele au fost, la începutul începutului lor, doar un gând în mintea cuiva. Apoi gândul ăsta nu s-a lăsat din insistență până nu și-a croit drum în realitatea densă și materială și bucură om după om după om. Timpul meu liber a devenit timp magic de bucurat ochi și suflet cu frumusețe. Hai că se poate!

***

Pentru că domnul meu, de la căldurile astea, adoarme mai greu și se trezește mai târziu, micul lui dejun s-a comprimat mult și mi-a cam tăiat craca pe care mă așezam și eu să mă adap de bine, din timpul meu cu el. Nu e ceva voluntar evident, dar simt o schimbare-n dinamica dimineții și uite că subtil mă impactează. Era un timp de calitate care acum e scurtat pentru că trebe să o aduc pe coana mare la micul ei dejun, în speranța mea că, fără smoothie, poate chiar o să mănânce mai bine, fără dumicați.

Nu s-a inventat încă oul în jumătăți pentru că o omletă dintr-un ou se dovedește mult prea mare pentru mama, care pornește calea binecunoscută a lui "nu mai pot, nu mai intră". Din senin, că doar eram îmbibată de bine, m-a iritat asta. O cert că mănâncă extrem de puțin și că aruncăm și mâncarea. Se face că nu mă aude și schimbă subiectul, poruncindu-mi să-i pun apă în sticlă și să i-o dau pe aia din frigider, pusă de aseară. Măi, n-ar zice o dată "te rog"! Fă-mi, dă-mi, du-te, pune, numai imperative care, adunate la iritarea scânteie de adineauri, mă imflamează surprinzător de rapid. Observatoarea din mine, pe care o antrenez de ceva timp, intră în hora nervilor să vadă despre ce e vorba. Chiar așa, de ce mă enervez?! Nu vrea să mănânce și gata. Sunt zile așa dar sunt și zile când mănâncă bine. Deci, de ce mă irit? P-asta cu poruncitul o prind imediat că vine din ego, ce să-ți spun, parcă m-a străpuns cu vorba. Atât poate, atât face. Dar la iritare încă n-am răspuns pe care să-l simt adevăr. Parchez și analiza și iritarea, le fac pachet și o să mă întorc, cu proxima ocazie.

***

Cât încă nu-s o sută de grade afară, ies să-mi plantez puii de liliac pe care i-am primit de la copii, în curticica de flori. Vreau să fie junglă aici, cândva, așa că nicio floare nu-i prea multă. Am deja patru puiuci de liliac și un adolescent, tot liliac. Deși am grijă ca curtea mea să nu sufere de caniculă, pământul ăsta e uscat și e beton. Ud locurile în care-mi propun să-i plantez, dar parcă degeaba. Mie nu-mi trebe sală, eu am sapa și roaba și mașina de tuns și mi-s mușchii de la mâini în plină splendoare. De la săpat am și gambe! Hahaha! După o oră, stoarsă de puteri și udă leoarcă de la efort și căldura asta umedă din aer, am săpat gropile, am pus niște compost bun la bază cât să le dea un zvâc bun de pornire-n viață și i-am plantat pe toți. Îi ud din belsug, peste intenția mea ca ei să crească viguroși și să-mi parfumeze anii care vin, că nările mele merită și ele așa răsfăț după câte pătimesc acum, și dacă tot sunt afară, hai să spăl și vermorelele, și roabele, și sticlele în care fac soluțiile pentru șprițat.

Păi dacă tot mă bălăcesc, hai să mă-ncumet să spăl și mașina de tuns, să nu îmi mai dea rateuri d-alea de înțepenit pe la cuțite. Am greșit! Spălatul mașinii de tuns trebe făcut noaptea, cu lămpaș, când nu e atât de cald și ai timp să uzi, să lași să se înmoaie, să freci cu peria, iar să uzi, iar să lași, iar să freci, e o muncă de nu-nțeleg cum de m-a mâncat în fund s-o fac. N-aveam și eu treabă mai prin casă, pe la răcoare?! Cum de mă lipesc de cele mai odioase munci?! Ei, păi dacă m-a mâncat, să mă scarpin până la capăt, care capăt a venit o oră mai târziu, când deja nu că sunt coaptă, sunt tot neamul ancenstral a lu' coaptă!

Ultima sarcină pe care mi-o mai iau afară, care e așa, ca o briză de mare, e spălatul terasei, pe care-l fac cu plăcere de copil, în picioarele goale, mă stropesc și pe mine, mai spăl și terasa, e o bălăceală și o stropeală și o bucurie, că am uitat de cazna prin care tocmai ce-am trecut. Asta e viața! Acum în cazanul iadului, în clipa următoare în stropi de rai. Cel mai important e să nu uit că totul trece.

***

Mă răsfăț scurt cu un duș cald și cu o pauză binemeritată, în casă.

Mai scrollez pe social media cu un ochi și cu celălalt încerc să mai citesc din emailuri. Sunt multe notificări în facebook dar mă opresc la cele în care sunt tăguită. Citesc postările și reușesc să le citesc dincolo de cuvinte. În toată lumea asta mare, oamenii care o compun încă n-au prins șpilul că suferința e opțională. Că e la un pas de voință și la un pas de alegere. Ca și mine, unii poate au momente în care se ridică cortina aia grea de uitare și vedem că am venit într-o excursie, care durează al naibii de puțin, să ne înfruptăm și din aia și din ailaltă și să luăm și din cealaltă un strop, și ne dăm timpul la schimb pe stări de micire, de neîmplinire, de nebucurie, de neimpărtășire, de neiubire, de nepace. Mă cuprinde, cu pornire viscerală din interior de inimă, un drag de toți și o cuprindere a lor acolo, în acel interior imens. Femeia aia dragă pentru care durerea e prea multă, sunt eu acum ceva timp. Tot eu sunt și bărbatul trist și singur, sau prietena care-și jelește o moarte. Toți suntem toți și toți trăim aceleași drame, cu nuanțele specifice nouă evident, dar nu-s multe tipologii de drame. Ne cuplăm la ele și le sorbim și trăim cu atâta plăcere durerea, că d-aia ne întoarcem și ne întoarcem mereu la ea, că-i ca un drog. Am observat întâi la alții și apoi și la mine, cât de greu mi-e(ra) să recunosc că sunt foarte bine, când eram întrebată. Nope, dă mai bine să fii soră cu drama decât prietenă cu bucuria.

***

Prânzul mamei a compensat puținul de dimineață, a mâncat cu poftă și ciorbiță și felul doi. Ha, să te mai aolești! Pentru că sunt mai limpede puțin, reiau analiza iritării de dimineață și-mi vine răspunsul, deși nu-i ăla pe care vreau să-l aud, dar e cel corect: eu n-am curățat la toate nivelurile senzația mea care o ține responsabilă pe mama de lipsa mea de libertate a mișcării pricinuită de venirea ei aici și de demență. D-aia, orice ar zice sau face mama, indiferent de starea mea anterioară, se duce pe cărarea aia în care eu o fac vinovată și-mi vine să mă cert cu ea. Cât de stupid! Pot să văd că e stupid, dar pot să văd și că fac asta chiar dacă consider că-i stupid. Mentalul n-a trimis telegramă și emoționalului și nu s-au aliniat, undeva se face scurtcircuit și mă inflamez brusc.

Mi se întâmplă din ce în ce mai des să ascult lucruri pe care le-am mai auzit mai demult și să le văd mult mai profund acum. Fie am mai spălat ochi și minte și inimă, fie atunci nu eram pregătită, iar acum am deschis receptorii.

Una din ideile super vehiculate este că totul este energie. TOTUL. Adică inclusiv materia, densitatea asta pe care o numim noi, atât de limitat, viața noastră. În materialitatea asta mă tot blocam și eu, deși o intuiție în mine era mai mare decât blocajul ăsta și nu respingea total ideea ca fiind neadevărată.

În zilele astea în care-mi dă cu virgulă între ceea ce credeam c-am dizolvat și rahaturile la care mă apăs pe butoane, singură, realizez că totul chiar e energie. Și că nu atrag ce vreau, mental, ci atrag ceea ce sunt, vibrațional. Egoul meu s-a rafinat și el și-mi servește clipe în care mă bucur c-am dizolvat credințe dar doar temporar, revenirea lor la suprafață e semnul clar că ce-am rezolvat a fost mental, n-am integrat spălatul ăla de rahat și în layerele din mine care nu țin de minte. M-am gogoșit crezând c-am mai "urcat o treaptă", când de fapt am priceput doar mental. Indiciul cel mai mișto că-i coada prietenului ego în ecuație e dorința asta de urcat o treaptă.

Scrisul meu zilnic mi-a arătat că dacă ai bucurie în a face asta, pură și simplă, lucrurile se desfac în subsidiar în moduri nesperate și spectaculoase, nu trebe să urci trepte, te trezești efectiv altfel.

***

Cred că închid un ciclu al zilei, am început-o pâclos dar imediat după, mișto, așa și seara, un pic de ceață de la pilitul ăsta de unghii și apoi imediat, mișto. Orice e după pilit, e mișto. E drept că Universul îmi răsplătește consecvența cu care pilesc dar și p-aia cu care suport, și-mi macină zi după zi unghiile. La piciorul drept a mai rămas o jumate din copită iar la cel stâng vreo trei sferturi. De două zile însă se rup bucăți mari așa că trag nădejde, trag cu putere nădejde, că nu mă prind două luni de pilit.

Dintr-un mental sarcastic și obosit acum, îmi vine să-i zic mamei "cu plăcere", să văd dacă reacționează. Dar îmi dau seama rapid că e o aberație și îmi rog partea aia din mine care nu are legătură nici cu mintea, nici cu corpul, nici cu inima, să-mi dea claritate, s-o șterg pe mama de pe lista de "vinovați" din straturile alea unde nu am făcut asta decât superficial. Să ne dea voie la amândouă, să ne fie bine.

***

Trag linia unei zile faine, presărată cu prezență, cu bucurie și cu drag de oameni. Cu un strop de judecată, negustor prins de data asta, dar și cu recunoștintă pentru:

  1. Binele fizic!
  2. Antichități și piese vintage!
  3. Oameni, de toate felurile, cu toate trăirile lor!

Clipa mea de frumos este: