Ziua 190
M-am trezit fix cu două minute înainte să sune alarma de la ceas. O mână mâzgăloasă a tristeții s-a prelins pe lângă pereții viselor uitate de azi-noapte și mi s-a înfipt în inimă, că parcă n-am nicio bucurie de viață, deși motive palpabile și reale, acum, în acest moment, nu am. Și totuși, mă bălăcesc aiurea într-o stare de-mi vine să plâng deși nici nu am deschis ochii. Alo, domniță, în ce te-ai băgat?! Scoate capul din butoiul de mâhnire și adună-ți gândurile și puterea pentru prezentul în care, vrei, nu vrei, ți s-a deschis să pășești în el!
Nu mi-am mai întins mușchii că n-am avut chef, deja sunt în stare alertă, dar mi-am înfrânt viteza aia nebună de doer și tot am strecurat câteva mulțumiri, alea esențiale. Nici prea viguroase, nici prea timide, ci parcă atât cât trebe să-mi dea un pic de zvâc de pornire curioasă-n zi.
***
Apa mi-a fost nealbastră, pentru prima dată în ceva timp, pentru că sunt pe grabă să-l duc pe domnul meu la stația de autobuz. Cred că el este singurul care-mi cotropește prioritățile și, din calea lui, mă dau pe mine la o parte.
Am simțit lipsa seninului odihnitor de ochi și inimă și, la întoarcerea acasă, mi-am rupt clipe bune să stau sprijinită-n cerul ăsta care nu există. Singurul gând care mi-a fost super intens și prezent în mine și minte a fost "Doamne, e totul atât de simplu!". Straturile astea de nimic care formează celestul adulat de atâția și atâția încapsulează în ele un adevăr atât de vizibil și de curat: adună din când în când nori care se scutură a ploaie sau plâns și trec, mai tranzitează prin ele păsări de carne sau de metal dar și ele trec, e totul simplu și curat și-n puritatea asta vine ființa umană și-și aruncă abjecțiile de trai, în loc să copieze simplitatea. Clipele astea de stat în nimicul meu albastru am trăit o stare de extragere din mine, de ridicare asupra carcasei de carne și grijilor ce derivă din identificarea mea cu ceva ce nu sunt și am plutit într-o stare de bliss. Să nu uit, atunci când mă-nfig aprig în detaliile de rahat ale problemelor și gândurilor și abisurilor negre în care mă zbat câteodată, că pot să fiu șoim și să mă ridic instant, la o clipire de voință, deasupra a tot și toate, care nu mă definesc și care, acum știu, nu sunt eu. Inteligența asta creatoare din mine n-are nicio treabă, nicio legătură și nu e afectată câtuși de puțin de o demență, de o vârstă, de temeri sau de frici.
***
Cu seninătatea asta în vene, alta mi-a fost întâlnirea cu mama. În mine. Am luat privirea rece și nepăsătoare a mamei ca orice alt obiect din cameră, nu i-am mai atașat nicio semnificație și nicio judecată care să-mi aducă automat și-o trăire. Nu vreau s-o reduc la o mobilă dar nu vreau nici să mai extrapolez, cel puțin azi când mi-e atât de proaspătă realizarea că totul E simplu, când ești în clipa lui E.
Pijamalele sunt la loc lor, peste tot, la uscat, iar Sassy se bucură cu sinceritatea pe care poate să o aibă o pisică în așteptarea hranei. Mângâi cu drag bila asta de blană fină, vorbesc și cu mama cât să înțeleg că fie n-are chef, fie nu-i încă prezentă și curăț rapid și eficient ce e nevoie. Le las pe amândouă cu ferestre largi deschise, să le intre și lor simplul senin în corpul ăsta de carne și să le fie lin.
***
Timpul meu liber de azi este micul meu In memoriam pentru Connie. Gheara aia pe care am simțit-o cum mă mozolește cu tristețe la prima clipă a trezirii este de fapt trăirea mea de ieri, care n-a consumat amărăciunea resimțită la pierderea unui spirit atât de mișto. I-am aprins o lumânare și am ascultat-o cu atâta poftă și mi-a plăcut și atins atâte de multe corzi din interior, încât am putut să-mi plâng curățător pierderea asta, să-mi jelesc, ca ființă umană străbătută de atașamente, dispariția unui om atât, dar atât, de viu și de strălucitor. Am simțit-o pe Connie omul și-am simțit-o pe Connie spiritul și-am putut să fac spațiu, în mintea și în inima mea, plecării ei fizice. Cum spunea ea atât de fain, când ești în întuneric, nu vezi, nu știi, d-aia iei decizii dar când ești în lumină, vezi opțiunile și alegi. Cât de simplu e spus dar câte tone de balast trebe să dai la o parte din tine ca să vezi simplitatea asta. Drum lin, om vibrant!
***
Un strop mai liniștită și mai dezghierată de mâhnire, urc s-o aduc pe coana mare la micul ei dejun. Nu vrea nimic de mâncare că nu îi e foame. Ok, atunci hai să-ți faci singură varză călită pentru prânz, că ce am eu nu-ți place.
A trecut testul, s-a priceput să-și facă varza, cu ajutorul meu la aragaz, la fiert de apă, la ustensile. În continuare nu vrea să mănânce dar faptul că nu-i pot da pastilele pe stomacul gol, o îndulcește și acceptă un iaurt. Îl mănâncă, cu poftă mi s-a părut mie, care o întreb bucuroasă de i-a plăcut. Dă din cap vehement că nu și, fără să vreau și să fiu atentă, mă apasă pe-un buton. Eu îi cumpăr mamei numai lucrurile pe care le consider cât mai bune și mai sănătoase, dacă pot să spun așa despre un iaurt sau o carne. Nu-i contest alegerile dar știu ce porcării mânca la ea acasă. Când văd că nimic din ce-i dau, nu-i place, mă apucă niște nervi. Simt un mini vulcan cum își face loc din mine spre suprafață și, ca azi, verbalizez. Îi spun apăsat că eu nu înțeleg cum de nu-i place nimic, mai ales că sunt unele pe care și le ia ea singură. Se uită la mine, sigur vede iritarea mea, dar își întoarce impasibilă privirea în rebusul pe care îl desface cât îi fierbe varza. Corect! Ce-ar fi să împrumut și eu impasibilitatea ei?!
***
Ies în curte și-mi las nervii în bucătărie, să fie înăbușiți de aburul care se adună acolo, pentru că mamei îi e frig și nu pot deschide geam sau ușa larg, doar hota ce trage ce poate și ea.
Mă bucur de florile mele dar și de roșiile care apar ca ciupercile după ploaie.
E o viață imensă care se întâmplă în afara mamei și a demenței ei și eu nu vreau s-o ratez. Sunt mii de alte vieți care participă în viața mea, care-și aduc contribuții mici sau mari în bucuria mea de viață, și astăzi, tot într-un moment de claritate, am putut să văd asta cu ușurință. Vrăbiuțele gureșe care zboară scurt prin curte mi-aduc sonor mic clocotitor de bucurie, alături de câteva mierle care stau în nucul de la poartă. Fiecare floare sau legumă sau pom fructifer sau arbust, plantat cu mâinile mele și cu un strop de mămicie din inima mea, mă răsfață fiecare cu ce poate: cu miros bestial, cu colorit mișto, cu creștere, cu fructe. Și ele sunt vieți împletite de a mea, și ele-mi participă tăcute în parcursul ăsta de viață. Albinele, viespile, căprioarele, fazanii, Tăciunel, Arici Pogonici, vulpile, toate vin pentru un strop de hrană și-mi lasă-n loc stropi din viața lor. M-am umplut de toate și-n umplerea asta, am aruncat afară nervii ăia stupizi ce s-au aprins doar pentru că…. nici măcar nu știu de ce.
Intru-n casă, să mai verific varza, că mai am experiențe cu lipitul, și mama e băgată cu totul în rebus. O întreb dacă a mai pus apă și începe să-mi povestească, aburitor, cum a aprins ochiul mic și și-a fiert câtă apă are nevoie. Normal că se descurcă, de ce n-ar face-o? Ochiul mic nu se mai aprinde la aragazul meu de cel puțin o lună. Circumstanțialitatea sau minciuna sau orgoliul ăsta atât de mâncător de timp și de viață sunt în ea, la loc de cinste.
***
Citeam deunăzi un email de la Școala pentru suflet despre echilibru. Cum ființa umană, obișnuită și complăcută în liniaritate, întotdeauna percepe echilibrul ca pe o compensare, iau de aici și pun dincolo, îmi vine una caldă, sigur după colț e una rece. Sau invers. Iar asta ni se trage din faptul că nu ne putem vedea întregi cum suntem. Partea din noi care tânjește să fie în echilibru întotdeauna va fi cea care îl va pierde. Pentru că acea parte este cea care nu va putea cuprinde niciodată Întregul.
Și eu am credința asta de echilibru liniar atât de adânc îmbârligată-n mine că nici nu am conștientizat-o. Iar ea a lucrat liniștită și mi-a colapsat în realitate fix una caldă, și imediat după, una rece. Pentru că eu, în credințele mele limitative și-n ADN, am împărțit lucrurile în bune și rele.
Mesajul de pe whatsapp al copilei mele s-a lăsat cu gemut în sufletul meu. E un filmuleț, o secvență din înregistrările camerei de supraveghere de la ei, în care se vede clar o criză de-a Mayei. Pentru mine, care o iubesc pe Maya cu toată ființa mea, este greu de privit obiectiv. Pur și simplu, nu-mi pot da jos ochii ăstia imens iubitori, să mi-i pun p-ăia detașați. Nu pot! M-a impresionat atât de tare încât efectiv am simțit cum mi s-a înmuiat tot corpul și cum mă scurg într-o neputință. Nu putem face nimic pentru ea, în afară de tratamentul zilnic pe care îl face și de mâncarea specială pe care o are. Operația este exclusă și viața ei, și a noastră, va fi împletită cu crizele astea cumplite.
Deși ea și-a revenit în 10 minute, eu nu m-am regrupat atât de repede, pentru că m-am dus cu mare ușurință în durere, mă trage ața acolo, egoul mă împinge cât mai des și cât mai mult în zone care să-mi hrănească suferința, nu-i fericit când eu mă bucur de-un fir de floare. Văd toate astea, la a observa încep să fiu foarte bună, dar văd și că mi-e greu sau nu vreau îndeajuns de mult să mă scot din starea aia lipicioasă. Mi-e clar că așa vom trăi cu Maya de acum înainte dar probabil că acum e partea de rodaj, de obișnuire a mea la acceptarea unei situații care nu e în controlul meu. De parcă altceva ar fi.
***
Trebe să ajung din nou la doctor, pică prost că nu-i nici domnul meu acasă, dar n-am ce face. Îi explic mamei că plec și de ce, zău dacă știu cum va procesa ea informațiile pe care acum pare că le pricepe dar sper ca ușa închisă după mine să nu le șteargă și fug. Din nou, realizez că viața mea nu trebe să fie o fugă dar acum nu am altă opțiune.
Într-adevăr, plecarea din locul în care am trăit atât de intens criza Mayei, îmi face bine. Încep să procesez mai ușor evenimentul și din nou, am același flash de claritate ca al prea dimineții: totul e simplu. Știu că nimic nu e întâmplător, știu că această claritate a venit azi că aveam nevoie de ea pentru evenimentele ce mi se pregăteau în zi și pentru că sunt capabilă să văd claritatea asta. Adevărurile la care am ajuns singură, cocoșată sau îndoită de-a dreptul de lovituri, sunt cele care au trecut testul timpului și au rămas în picioare, în mine. Sunt cele la care mă întorc eu sau mă întoarce invariabil viața și mă adap însetată de ele când pâcla de aoleu mi se așează-n fascia minții. Nimeni, niciodată nu a reușit să-mi demonteze ceva ce am câștigat cu zdreliri și încep să pricep, din ce în ce mai mult și mai fin, că experiența personală nu poate fi combătută de nimic. Dar pot eu să cuprind prin experimentare tot ce e de experimentat? Evident că nu, poate mă concentrez să le cern și în viața asta să înțeleg legile fundamentale, mecanicile simple ale vieții. Tura viitoare vin mai granulat și tot așa, într-o bucurie de experimentare și de trai și de viață.
Doctorul mi-a permis să țin telefonul la vedere și, în simplitatea nou sosită în viața mea, a trecut ca un fulger, un fir de stres: mama nu mai e în cameră. Am încuiat-o în casă, deci nu poate pleca dar gândul meu se duce la scări. În aceste clipe, în afară de agitația intrinsecă pe care o imprim din inconștiență clipei, mai e ceva mic, dar bun, care-mi îndulcește interiorul: de aici, de la doctor, nu mă pot teleporta acasă și nu pot face nimic. Neputința asta clară a fost cea care a stins butonul de panică și, incredibil pentru mine cea de acum câteva minute, a turnat balsam de liniște și-n minte, și-n carne. Așa se simte acceptarea. Când ești blocat complet, când nu poți face nimic, dar înțelegi plin asta, e o răsplată care vine nesperat de dulce. E ca atunci când fizic nu mai poți să bagi mai mult efort dar mai faci un pas în plus și pasul ăla ți-aduce serotonină la greu. În cabinetul ăla medical, într-un moment nu tocmai roz, mi-am înălțat recunoștință către Univers și către mine. Mulțam, am primit!
***
Coborârea mamei a fost să-și ia prânzul că doar și-a făcut varza ei călită. Ca și cum clipa din bucătărie, care ținea în căușul ei o mamă ce mânca varză acră, a corespondat scurt cu clipa ce avea-n palmă o fiică într-un cabinet medical și și-au transmis pace una celeilalte. Pesemne că la un nivel de energie și-n Universul ăla care e oricum numa' nu liniar și material, lucrul ăsta chiar s-a întâmplat. Cert este că eu am schimbat energia locului din care am plecat și-n care sufeream pentru Maya deși nu e nimic de făcut mai mult decât facem deja și am adus înapoi liniște.
Mă bucur că a mâncat și-mi permit un timp de relaxare, la noi în dormitor. Atât de relaxat a fost că am adormit buștean și dacă gândul sfredeluș, plantat înainte de plecarea-n portocaliu, că trebe să tund în curte, nu s-ar fi zbătut cu zgomot, aș fi dormit mult și bine. Trezirea nu s-a lăsat pusă-n fapt așa de ușor, era o picoteală atât de plăcută și o lumină și o liniște la noi că mă furau bucăți de minute-n somn, cu tot cu vise mici. După câteva episoade d-astea, a trebuit să aleg trezirea ca să fac loc și pilitului de unghii, să hrănesc și blănoasele casei și să mă apuc de operațiunea mamut, tunsul trifoiului.
***
Mirosul de ars de la pilit m-a trezit de tot dintr-o stare tare rotundă de bine și m-a îngrețoșat rapid. Eu știu că ființa umană se adaptează, că d-aia am și evoluat, așa că nu-mi dau seama ce am blocat eu în mine de nu se așează și-n momentul ăsta din zi o obișnuiță. Cred că nu-l accept deloc, dar nu mental sau emoțional, ci doar carnal, iar asta acționează pe mai multe nivele. Cert este că mi-e scârbă maximă și orice aș face, nu pot să scăpa de ea. Decât să pilesc mai cu sârg și să mă mișc mai eficient dar acum îs o țâră molcomă-n mișcări și nu-mi iese.
Afară e încă destul de cald dar nu-i bai, coafura rezistă, ca-n reclamă. Scot mașina, Spiky e fericită că-s cu ea pe afară, pregătesc tot ce am nevoie și când să pornesc mașina, ea-mi zice pardon și nu pornește. Firul de care trag să pornesc motorul se-nțânează în ceva și nu se produce scânteia atât de necesară pentru tuns. Hait! Mai trag o dată, de două ori, același lucru. Mă uit cu un ochi mecanic la fir dar mecanicul din mine își dă seama că are nevoie de o mandrină ca să pot desface capacul să văd ce frânează minunatul fir. Ei bine, fix mărimea aia de mandrină n-o am. Buun, atunci stânga-n-mprejur, băgat mașina la parcat în garaj, strâns ce-am împrăștiat și decis că n-a fost să fie cu tunsul azi.
Dacă știam eu, nu-mi setam gândul ăla tânțar hotărât să mă bâzâie și să mă trezească dintr-o stare delicioasă de repaos colorat.
***
Mă răsfăț cu desertul meu preferat zilele astea și mi-l savurez în ultimele raze ale marelui galben, pe terasă. Trec cu privirea înțelegătoare peste toată ziua mea și-mi văd sincopele și prezențele.
Dacă e ceva ce simt clar este că sâmburele de prezență în clipă e atât de plin față de sâmburele șters când clipa trece fără ca eu să fiu atentă la ea. Iar ziua are atât de multe clipe! Oare când, în istoria noastră de ființe umane, am uitat să fim aici și acum? Și ce anume ne-a făcut să ne antrenăm atât de acut și atotcurpinzător memoria și imaginația, ca să fugim din clipă instant și constant fie în trecut, fie-ntr-un viitor ce poate să nu fie niciodată? În cronțonitul meu de migdale îmbrăcate-n iaurt cu pulpă suculentă de piersică coaptă bine și vinețiu de mure din grădina mea, mă cuprinde un adevăr d-ăla fundamental, pe care-l parchez de nșpe mii de ori pe zi: am fost creați să fim în prezent. Și până nu ne întoarcem mereu și mereu la aici și acum, până nu ne dăm straturile alea de scuze puerile și inutile sub care ne ascundem lipsa de voință și dorință de a fi aici și acum, suferința e la fiecare pas și viața asta nu e cu bucuria intrinsecă cu care a venit la pachet. Și-o luăm pe arătură, unii mai mult, alții mai putin, totul oricum atât de strâmb măsurat și catalogat în normal și anormal de o majoritate care e oricum, numa' nu prezentă. Pâlpâirile astea de lumină în conștientul meu sunt semne că ele sunt acolo, dedesubt, sub întunericul pe care mi l-am pus în mine și sunt la toată lumea acolo. Ne-am îmbolnăvit pe traseu și-am intrat în noroi, ca să nu zic rahat, până peste cap, încât credem că ăsta e normalul. Nope, nu e. Dar carnea asta așa de ușor alunecă-napoi în obișnuiță încât trebe un adevăr d-aia zdrelitor și răzuitor de rahat să ne aducă în lumină. Și trebe să ajungem la el singuri-singurei.
***
Las toate trăirile mele, toate emoțiile mele, toate gândurile mele și toate durerile mele pe noptiera de lângă pat și mă pregătesc de plecarea-n noapte. A fost o zi clară, mișto, cu plinuri și goluri, cu strângeri de inimă și lărgiri să prindă-n ea mii de alte vieți, cu recunoștință pentru:
- Viața mea asta nouă și pe drumul trezirii din somnul ăla de întuneric!
- Tot ce participă la viața mea nouă!
- Pentru oamenii faini ce-mi trimit prin gând și-n scris grija lor sub formă de sfaturi!
Clipele mele de caring, de frumos, sunt:
