Ziua 189

Ziua 189

Senzația pe care am avut-o imediat după trezire a fost de adiere, de ușurință, de un fâlfâit de buburuză. Chiar dacă numa' gărgăriță nu mă simt, fulgul ăsta care mă ține-n starea asta de ușurime, vrea să mă contrazică. Am adormit buștean și repede aseară și am dormit greu, plumbuit, până dimineață. Chiar dacă pe la 4 am simțit o felină cum mi se așează mai în coastă, cât mai aproape de mine dacă se poate, în zâmbetul mângâierii de blăniță am adormit instant, la loc. N-am avut vise de care să știu, așa că-n spațiu și timpul ăsta mare, de ore bune, poate că s-a strecurat ceva odihnă, așa trag eu speranță.

Orice magie sau doar somn ar fi fost azi-noapte, un lucru mi-e cert, în crăpătura de zi în care mi s-a decis trezirea: mă simt ușoară.

Cu siguranță lipsa durerii de cap contribuie din plin la starea asta faină iar gândurile ce-mi plutesc prin minte sunt blânde, nu mă zgârie niciunul pe scoarță, nici nu se ciocnesc între ele. Este o curgere în mine, și fizică și mentală. Iar la capitolul emoții, încă nu s-a născut niciuna azi și se pare că nu s-a aruncat niciuna de ieri până-n dimineața asta. So far, so good.

***

Deja mă simt mai bine că nu mă mai chinuie menghinal durerea de cap și pornesc voioasă cu simțurile alerte să-mi cercetez corpul, să-mi simt, dacă e cazul, greutățile, să-mi desfac nodurile pe unde s-au aglomerat. În afara ciudatei senzații a piciorului stâng pe care o am de luni bune și nu o mai pun în calcul, nu atârnă greu nimic, nu mă supără nimic, nu e ceva care să-mi altereze în vreun fel dimineața. Așa să fie!

Clar, în găoacea asta mică de bine fizic, altfel se nasc și pleacă mulțumirile, mai cu vână și mai cu sens pentru o minte care trebe să lege direct cauză cu efect, că mintea umană nu poate fi recunoscătoare doar că este și atât. "Estele" ăsta implică și extaz dar și agonie, când ești pe lângă cărare, iar mintea se strânge ca melcul la agonie, acceptă cu greu și se lasă cu multă aoleală și victimizare. Păi dacă tot sunt buburuză-n prea dimineața asta, mi le iau pe spate și plec să scutur stropi din ele și cât mai aproape de casă, să prindă rădăcini bune, să se facă vajnice și trainice, dar mă avânt și cât pot eu de sus să se ducă peste tot și toți. Azi am inclus și mulțumirea mea că există o așa diversitate de tipologii umane, că am șansa, deși uneori cred că-i nenoroc, să experimentez reacțiile mele la tot soiul de reacții ale lor, și că astfel pot să mă joc și să nu mai iau viața asta așa de încrâncenat.

***

Spiky e deja la parter, de unde mă chichirește ca o țigancă ce e, după colorit. Ne bulucim amândouă la ușa de la bucătărie spre terasă, ea o vede de la nivelul de jos, eu, mai cu moț de umană înaltă, o văd de la un nivel mai de sus. Nu-i nicio căprioară, niciun făzănel, doar vrăbiuțe și castelele multe și înalte pe care ni le înalță, noapte de noapte și zi după zi, cârtițele din clanul The moles.

Văd că mândra nu găsește nimic interesant afară și nici n-o taie pe la vezică, că nu râcâie ci stă cuminte, statuar. Ok, să ne apucăm de treabă.

Îmi repet "plecăciunea" pe care o fac în fața apei ce mă mângâie pe interior, cu gust de busuioc. Am lăsat peste noapte, în sticla de cupru, și 4 frunze de busuioc cu aromă de lămâie, producție proprie, și apa i-a împrumutat aroma mișto.

Ochii mi se duc la întâlnirea zilnică cu cerul, ce s-a îmbunat azi și s-a albăstrit. Pierdută printre straturi de senin, îmi dau seama că de fapt ochii mei se odihnesc, deschiși, în nimic. Cerul ăsta, căruia ființa umană i-a dat un nume și cărora boemii îi găsim frumuseți care mai care, de fapt, nu există. În realitatea asta a noastră materială, cerul pur și simplu nu există. Adică chiar de mi-ar face Elon Musk un taxi doar pentru mine, ca mare iubitoare de cer, care să mă ducă nerăbdătoare la el, n-aș ajunge niciodată, nu pentru că e la ani-lumină, ci pentru că nu e. Și cu toate astea, e acolo, îl vedem, paradoxal. În această prea dimineață am simțit că sunt atrasă iremediabil și cred că ireversibil de nimic, atât în varianta lui albastră când am ochii deschiși, cât și în varianta lui imensă, când îi am închiși. Hai că-i bine! Doar de amorul jocului de cuvinte, dacă mie începe să-mi placă nimicul, îmi imaginez că o să-mi fie minunat orice "ceva". Poate că de fapt nimicul este baza la care trebe să te "reduci" ca să poți să începi să crești cu adevărat.

***

Îmi fac smoothieul și-l parchez pentru că e zi de udat.

Zona mea experimentală cu roșii e o mică junglă. Au crescut fetele astea în toate direcțiile, nu m-a lăsat sufletul să le defoliez pentru că frunzele sunt bucătăria oricărei plante și pentru că oricum am pus mult mulci pe pământ, astfel încât frunzele să nu băltească în apă și să împrumute ceva fungi sau boli de la pământ. Îmi ia ceva să pun apa necesară la fiecare fir de roșie, apoi trec și la vița de vie, și la mentă, și smochin, hai și pe la florile toate. Azi repet tratamentul pentru arțar și dacă tot sunt cu vermorel pe spate, stropesc și cu papa bio roșiile, așa, să fie. Cât mi-am umplut din nou recipientele mari cu apă și cât am udat arțarii la rădăcină, mi-am băut smoothieul ce s-a închegat ca o gelatină, de la semințele de susan. Bun și așa, gustul e bestial, chiar dacă alunecă mai greu.

Fuga și în spatele casei, să ud și puii de liliac de acolo și piersicii și caprifoiul. Și-n toiul ăsta de "să fac și aia, s-o fac și p-ailaltă", de nici nu mi-am savurat smoothieul și dimineața, o rază de soare mi-a prins umerii și m-a scuturat încetișor, a liniștire. Unde alergi, măi fătuco?!

Respir adânc și mă întorc în fața casei, cât s-o văd pe Spiky care aleargă ca o zgubilitică prin curticică jucându-se cu o pietricică, mi se împiedică printre picioare, picioare goale care simt cum se ridică un abur ușurel din pământ de la udat, crinii mei au înflorit și mă bucură cu cupe mari și miros demențial, e pace și ud și viață și eu sunt printre ele, mi-aduc aportul mic la o viață de Univers mare. Cu frâna trasă de-o rază de mare galben, observ că-s fericită, aici și acum. De cât de puțin e nevoie. Dar ce lung a fost drumul până la puținul ăsta, până aici și până acum.

***

Îmi beau cafeaua în timpul micului dejun al domnului meu și mă bucur că sunt prezentă și vie și trezită la viața mea și atentă la a lui. Ieri, pentru că exista posibilitatea unei operații, nu am avut voie să beau cafea iar azi m-am înfruptat din ea. Ironic, mie nu-mi place cafeaua la gust în mod deosebit, dar uite că azi chiar mă răsfăț cu ea. Poate e și mirosul care ajută, pentru că întotdeauna am adorat parfumul unei cafele aburinde. Când ți-e bine, ești mult mai pornit să fii bine și cu alții iar azi recuperez ce-am pierdut ieri. Sporovăim amândoi că-i timp scurt și deja trebe să aduc și coana mare la masa ei. Fără smoothie, nu știu de ce cred eu că ar trebui să-i fie foame.

***

Aș putea să spun că mama mă face din vorbe, cel puțin la micul dejun reușește. Vrea un crenvurșt, vrea cașcaval, vrea lapte bătut, i le pun și după juma' de crenvurșt, s-a terminat filmul. Nu mai alunecă nicio înghițitură, nu mai vrea, să dau la pisica mea restul. Acum o oră eram fericită, îmi tot repet asta în gând, ca nu cumva să m-apuce de-o aripă vreun alt gând, mai rebel, și să mă ducă pe dealul ăla al iritării de unde o iau la vale tare ușor. E un efort în mine care lasă în afară un Ok scurt, suficient ca mama să se facă nevăzută. Am smuls însă de la ea ce-ar vrea să mănânce la prânz: ostropel de pui cu usturoi mult și piure de cartofi.

***

După un drum scurt la Lidl să iau suc de roșii, mă apuc să aduc în fapt dorința mamei. Fac și suc proaspăt de sfeclă roșie, măr, morcov și portocală, că s-a terminat ieri și-mi chem domnul să guste ostropelul, să nu fie nici prea sărat, nici prea nesărat, nici prea usturoiat, nici prea puțin usturoiat, nici prea acru, nici deloc acru. Verdictul lui de delicios mă liniștește, că parcă șterge cu buretele orice eventuală plângere ar putea avea mama.

Agitația aia de o aveam dimineața, de a face, face, face doar s-a domolit sub puterea hipnotizatoare a marelui galben, de fapt e ascunsă-n carnea mea și acum a preluat hățurile. Dacă am terminat cu ostropelul și piureul îl fac atunci, aproape de masă, să fie proaspăt, hai să mă apuc și de un strop de curățenie.

***

La mama, eu cred că dacă aș putea, aș face zilnic curat. Cu aspirat, scuturat, frecat, șters. Dar nu am atât timp și nici cu energia nu sunt la cote optime așa că fac cât pot eu de des iar azi, se pare că pot.

Încă mai am sclipiciul de fericire prin vene și reușesc să înăbuș un gând-andrea, care mă înțeapă provocator: cum poate să stea în pat, fără nicio intenție de a mă ajuta cu orice, oricât de mic? Cum poate să nu se simtă când ridic patul, cu ele amândouă, nu tocmai ușurele pe pat, ca să pot scoate covorașul să-l scutur și perii? Pur și simplu, ce se vede din afară este o atitudine regală, de stăpân caruia i se cuvine și de sclav care trebe să servească. Nu uit nicio clipă că mama nu mai e tocmai funcțională și totuși, am întrebări în mine. Și-n toată treaba asta a mea, îmi dau seama că eu nu am înțeles de fapt, la niciun nivel, că mama suferă de demență. Nu am priceput asta mental și d-aia am totuși așteptări ca ea să facă diverse lucruri sau gesturi. Nu am integrat asta emoțional și d-aia am mereu și mereu noi pui de speranță cum că ea nu e atât de bolnavă încă.

Deși scriu zilnic de peste juma' de an, e incredibil să realizez azi că eu de fapt, cu adevărat, în mine, nu cred în demența mamei. În niciun plan realitatea asta pe care o articulez zi de zi nu a reușit să străpungă coaja și să-mi intre cu înțelegere profundă. Da, am zile când nu mai am așteptări dar am multe zile în care astea se nasc neîntrebate și nechemate și tot renasc. E în mine ceva atât de scorțos și dur care-mi împiedică înmuierea în înțelegere, e ca și cum unui copil de doi ani îi explici integralele și el, dragul de el, se uită la tine-ntr-o dungă. Nu reușesc să înțeleg sau nu reușesc să vreau să accept. Naiba știe unde atârnă adevărul în cântarul cu cele două talere, dar tare aș vrea să se decidă o parte și să mă duc cu mine toată-n partea aia. Senzația de hold pe viață, pe care am avut-o la început, pare că de fapt n-a încetat niciodată, doar s-a dat la fund, nu mi-a mai stat în ochelari și eu am pierdut-o din vedere. Cum să fac să pricep ceva ce nu intră în înțelegerea mea?! La nivelul la care sunt acum, mental și emoțional, nu am răspunsul. Va trebui să mă upgradez la un alt nivel, să devin alta, cu o desagă mai mare de pricepere ca să am claritate. Așa e-n teorie, practica însă mă pune-n corzi acum, că nu știu cum să mă upgradez. Las viața s-o facă.

Știu doar că mi-a topit rezistența la ea bucuria și sunetele pe care le-a scos la baia bună și că după cremuiala de copite, s-a așezat într-o altă stare în pat. Chiar dacă-mi mulțumește extrem de rar, știu că-i face bine și-mi iau de aici un strop de feedback.

***

Aș vrea să mai parcurg o lecție din cursul de grădinărit bio dar nu reușesc să mă adun, să mă concentrez. Chiar dacă mama nu a reușit să mă irite cu felul ăsta nou și dement de a fi, de care îmi tot repet că nu e vinovată dar degeaba, după întâlnirile cu ea, sunt dăți în care mă simt împrăștiată. Sunt părți din mine care încearcă să facă sens, sunt părți care se revoltă, sunt părți care au compasiune, sunt părți uimite și eu încerc să orchestrez o mulțime de părți numa' că nu-mi iese armonios rezultatul.

Doamne, dacă ar exista un curs de cum poate să-și atingă o ființă umană potențialul maxim, cred că m-aș înscrie, oricât m-ar costa. Și nu mă refer la bani. Am mare nevoie câteodată de un ghidaj, de cineva care să-mi spună, ca la proști, fă la dreapta sau ar fi fain să vezi perspectiva asta. Dar știu că un astfel de curs e imposibil pentru că-s miliarde de perspective și nimeni nu poate dirija atâtea fără să se-ncurce în tonalități. Asta nu mă oprește însă din a-mi dori un ajutor exterior, o îndrumare de la cineva-n care mi-am pus încrederea că ar putea-o face. Încă nu există acel cineva iar ajutorul nu va veni decât din mine, din interior.

***

Prânzul mamei mă destabilizează o țâră. Oricât încerc să mă țin tare, zici că e ceva ce se încordează și-mi dă la glezne până mă dărâmă.

Nu-i place ostropelul, e ceva în sosul ăsta care e "groaznic" la gust. Sunt convinsă că, deși n-am scos niciun cuvânt, acțiunile mele au fost fără dubiu elocvente: am luat farfuria din fața ei și am pus-o în chiuvetă. M-am apucat de strâns masa fără nicio vorbă, pentru că mă îneca dramatic plânsul. Mă aduce câteodată într-un prag de nervi maximi amestecați cu grijă și cu frică. Mi-a simțit energia nu tocmai roz și s-a aricit și ea. S-a ridicat și, cu gura strânsă, a zis printre dinți un scurt "Sărut mâna pentru masă" și mi-a întors spatele.

***

Deși e aproape după-amiază, de la smoothieul de dimineață, eu nu am mai mâncat nimic. Nici nu am avut timp și am mai lăsat și organismul să respire, fără să-l supun la munca digerării. Mi-am făcut salata și-am așteptat cele 30 de minute de activare sulforafan din broccoli dar acum nu mai am niciun chef de nicio salată și am în gât o clapetă care pune piedică oricum. Mă strânge revolta cu totul dar și descurajarea că nu știu cum și ce să fac. Smoothie nu mai vrea, de mâncat, mai nimic nu-i place, ce fac eu cu ea? Că am viața ei în responsabilitatea mea! Deși nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mi-o asum… Oricât de sinistru sună, azi m-a străfulgerat ideea că eu, dacă nu găsesc o cale sănătoasă să integrez ce trăiesc, nu voi putea să mă bucur de viața mea nici cu mama la mine, nici cu mama la azil, ducându-i grija. Iar asta, chiar mi-a dat frâu liber lacrimilor.

Sunt afară, unde acum juma' de zi eram fericită. Când cald, când rece, eu sper să nu mă rup de la atâtea variațiuni de stări, să nu plesnească ceva pe vreundeva și s-o iau pe arătură chiar eu. Știu că toate adversitățile sunt vânt pentru rădăcinile mele, dar aș mai vrea și-un timp blând, să mă mai bucur și de liniște.

***

Dacă tot m-am racordat la pătura tristeții, mi-a dat Universul din plin, să fie.

Anul trecut am descoperit o tipă tare spumoasă și faină, slobodă-n vorbă și liberă-n gândire, Connie Larkin. I-am ascultat aproape toate videourile, când era live, eram și eu live cu ea, pentru ea. Am rezonat cu multe din cele spuse și ce nu a făcut click, am lăsat deoparte. Luam cu mine, în memorie, pasaje întregi din ce spunea, atât de degajat, Connie și le pritoceam până făceam sens din ele. I-am sorbit cartea "You, asshole, you caused it!", într-o noapte. Well, de când cu demența mamei, nici nu am observat că nu am mai "prins" live-uri, dar ascultam video-urile care-mi veneau în youtube, abonată fiind la canalul ei. Azi, video "nou" și-mi pică ochii pe primul comentariu: Connie in memoriam. What?! Cum adică in memoriam?! Am scrollat mai jos și-am aflat că Connie a murit undeva sfârșit de aprilie, început de mai. Doamne, m-a lovit în plex!

Și-n plânsul ăsta scuturător de mine și din mine, de care Connie ar fi zis că-i o prostie, că asta nu-i bucurie de viață și ar fi avut mare dreptate, m-am întrebat de ce mă doare așa dispariția ei din planul ăsta fizic. Nu e ca și cum am fi fost apropiate, dar uite că plâng cu lacrimi mari și spumoase, cum era ea. Dispariția ei prematură mă doare pentru că rezonam mult cu ce spunea și am deschis ochii asupra multor lucruri doar pentru că le-a spus ea într-un anumit fel. O sursă de înțelepciune bună în toată marea asta de informații e importantă, iar Connie era una dintre ele. Asta pe de o parte. Pe de alta, încep să moară oameni din jurul meu și asta mă strânge un pic. Stai timpule, că eu de abia încep să mă dumiresc nițel cam cum stă treaba! Nu-s pregătită, frate, să plec, că eu sunt într-un hold de demență și aștept să se hotărască într-un fel să-mi trăiesc și eu bucățica!

Am plâns sincer și trist pentru Connie și superficial și inutil pentru mine. Am văzut un ego care se zbătea prin lacrimile mele și-mi croșeta o moarte iminentă, de parcă era după colț și eu o văzusem. În loc să rămân la In memoriam Connie, am fugit repede spre mine, că doar eu îs centrul pământului. M-am văzut, dar m-am lăsat în plâns, să consum ce am de consumat.

Îmi pare tare rău de Connie, pentru mine, sunt sigură că ea și-a încheiat contractul aici, că a fost hotărărea ei să plece și că îi e bine. E clar la next level. Dar o să-i duc dorul. Se zice că mori a doua oară atunci când nici unul din cunoscuți nu-și mai aduce aminte de tine. La Connie bag mâna în foc că nu va fi cazul mult, mult, de acum înainte.

***

Poate nu eram destul în butoi, mama nu mai vrea nici sucul de seara, aproape că a strigat la mine nervoasă s-o las, măcar o săptămănâ, fără "prostiile mele" de la care ea transpiră atât de tare. Cred că sunt anesteziată și obosită că, deși pornire-n mine am să arunc la wc sucul și să-i zic vreo două, pilesc mai cu obidă copitele, dau cu mai multă cremă d-aia "măcinătoare" și o pregătesc aparent liniștită de somn. Deocamdată fac ca ea. Dacă însă se lungește săptămâna asta, va trebui să caut ajutor medical. Sau convingeri externe de la oricine altcineva, dar nu de la mine.

***

Închei o zi amalgam, am trăit și extaz dar și agonie, am fost și fericită dar și adânc tristă. Încă nu procesez cu totul vestea acestei morți, de câte ori mi-amintesc îmi urcă în ochi lacrimi instant, pare că am un izvor nesecat pe vreundeva, prin mine.

Nu vreau, în vreme de jelanie, să renunț la recunoștință așa că mulțumesc Universului pentru:

  1. Fericirea dimineții!
  2. Întelegerea că eu de fapt nu înțeleg încă demența la mama!
  3. Existența lui Connie Larkin și prezența ei în viața mea!

Frumosul zilei: