Ziua 177

Ziua 177

Dacă tunetele și trăznetele nu acompaniau ploaia asta bine venită, probabil că dormeam toți, până târziu. Afară e întunecat, sunetul monoton de ploaie intră în dormitoarele noastre prin ferestrele deschise și ne gâdilă, prin urechi, creierul, ademenindu-l spre relaxare adâncă. Spiky a noastră, cu auz mai fin, e colac lipit-lipit de mine, cred că are ceva frici de tunete, că-i simt zvâcnirile mici pe piele când afară Sfântul Ilie tună și fulgeră prin ceruri.

Deși m-am trezit, vreau să mai lenevesc un picușor. Fără mulțumiri, fără intenții, fără gânduri dacă s-ar putea, doar eu cu mine, goală de toate, în molcomeala asta atât de mișto a patului. Mă trage somnul ademenitor înapoi iar pe mine parcă nu mă lasă ochii să nu-i fac pe plac. Stau cuminte, și încerc să-mi adorm și mintea care deja mă înțeapă cu andreaua prin gard: dacă pe voi v-au trezit tunetele, pe coana mare de n-ar face-o la fel?! Cu speranța că și mama, la fel ca domnul meu, adoarme rapid înapoi, nu mă-ndur să deschid ochii la realitatea zilei. Mai vreau picoteală, de fapt, aș vrea un somn adânc dar m-aș mulțumi acum și cu unul mic, portocaliu.

Când mintea asta pune piciorul în prag, am senzația, la propriu, că-mi pune și un reflector în ochi. De mic copil am avut senzația asta, la multe treziri, că mie mi se aprinde un bec care-mi luminează exagerat de intens creierul și-mi forțează, fără scăpare, ochii, să lase ei să iasă explozia licuricioasă, ca de artificii, din mine, afară. E ca și cum Universul îmi grăbește trezirea, să am mai mult timp, să fac mai multe, să explorez mai multe. Cum eu am, (mai) mereu replică, îmi vine să-i strig că am și liber arbitru propriu, pe care mi l-aș exercita cu somn mai mult, dacă asta "vrea", la propriu, mușchii mei dar, mi-am mușcat limba, am învățat deja, că nimic nu e întâmplător. Atotcuprinzătorul și puternicul "întotdeauna" de data asta mă face să mă înclin cu respect: întotdeauna există o explicație, câteodată o văd, în timp real, alteori o văd, dacă sunt capabilă să privesc, cu ochi curați, retrospectiv, de multe ori nu o văd dar simt că așa trebe să fie. Sunt două "organe" diferite care se ocupă cu analizele în viața asta aici, mintea și inima, și unde nu-și bagă coada prima, sigur m-ajută a doua.

***

Păi dacă mă inundă orbitor lumina din mansarda mea, hai să mă priponesc un strop și să-mi numesc mulțumirile: pentru ziua asta, pentru viața asta, pentru oamenii mei dragi, în viață și sănătoși, pentru prietenii mei, pentru Spiky, pentru Maya, pentru casa mea, pentru curtea mea, pentru cer, pentru apă, aer, pământ, vânt, natură, insecte, păsări, animale, pentru tot ce-mi face excursia asta pe planeta Pământ atât de mișto, pentru soare și pentru lună, pentru toate simțurile pe care le am, pentru minte, pentru integralitatea mea fizică, pentru scrisul zilnic, pentru conștientizări, pentru claritate, pentru bani, pentru abundență, pentru lecții, pentru durere, pentru intensitatea și ardoarea mea, pentru culori, pentru povești, pentru castele, pentru porțelanuri, pentru istorie, pentru frumos, pentru… doamne, dar câte mai sunt!!

Cum mai pot eu să mă simt mică când sunt atât de mare cât să le includ pe toate?!

***

Parcă abia cuprinzându-mă, cu Spiky în brațe, pornim cu pași siguri spre noua viață. Enumerarea de mai sus mi-a dat un vânt de încredere pe la aripi și din mine, azi, iese mai abitir la suprafață binele decât răul care m-a ținut în menghina lui două zile. Corpul meu s-a aliniat la direcția trasată și am ajuns întreagă, corp-minte-spirit, în bucătăria cu fereastra mare către cer, locul meu de lansare pe orbita întâlnirii cu marele senin.

În dimineața asta, e plumburiu și zemos, stoarce din el stropi mari de ploaie, e ocupat să ude și să spele pământul uscat așa că eu-mi văd liniștită de colțul meu de cer și-mi torn și eu în apa lămâioasă intenția unei zile ce pare gri afară dar în mine crește roz.

***

Am înlocuit vișinele cu căpșunii de la congelator și mi s-a umplut bucătăria de mirosul lor. Combinația dintre banană, afine, căpșuni, pară și avocado e bestială și savuratul ei începe cu nările. Pentru că las distanță de juma' de oră între apă și fructele pasate, să pornească organele să funcționeze după "parcarea" lor de peste noapte, întâi mă duc la coana mare cu smoothieul și toate cele și abia apoi îmi sorb minunea dulce a dimineții. Plus că-l cuplez cu timpul liber, și magic sper azi, așa că sunt super prezentă în viața mea de două ori.

Mama își face patul, își aranjează hainele, face ordine la ea în cameră iar eu nu vreau să intervin pentru pornirea ei naturală. Intru cât să-i las smoothieul și pastilele, să-i dau și blănoasei frumoase papa ei și aș vrea să plec.

Dar mama a pus probabil toată bucățica de minte și prezență în ea, disponibilă pentru ziua de azi, în momentul făcutului de pat, că mă întoarce cu o mină uimită: "mai vreau bucățele d-alea mici!" Mă întorc să mă uit la ea și îi întâlnesc ochii rătăciți într-o râpă în care a alunecat și eu, deși încerc, nu știu s-o scot. Ce bucățele? Ochii oglindesc eforturi, parcă văd la propriu în ei un ridicat de greutăți în interior, dă din mâini ca și cum ele ar putea să-i aducă de pe undeva, de unde mintea ei a ascuns, cuvântul care să cuprindă expresia efortului ce-o extenuează acum. Cu toată gimnastica corpului, în afară de mici bolboroseli, nu iese nimic iar eu nu înțeleg ce bucățele ar vrea să primească. Pentru că nu mai pot să privesc spectacolul ăsta trist, de căutare și negăsire, mă duc în baie să fac și ordine dar și să îi dau un timp de resetare, poate revine la setările de dinainte și găsește un mod să-mi explice ce vrea. Cu mintea căutând în mine dar și-n ea posibile explicații la misterioasele bucățele, nici nu știu când am bifat spălatul și frecatul și bine am făcut, că în dimineața asta durerea de cap nu e și nici n-aș vrea să se reîntoarcă, de la scârbă.

Mă întorc în cameră și arunc o privire scurtă să văd dacă ea a mai continuat efortul de elucidare sau a uitat. A doua variantă a fost mai ușoară și p-aia a accesat-o.

***

Un strop mișcată, încerc să-mi transform timpul liber într-unul magic și ies în curte. Stropii s-au oprit, Spiky se ceartă și bate capacul de la un butoi mare de plastic, care îi stă în drumul spre toaleta ei din natură. Îl iau să nu-mi mai sperie coconetul ce deja nu mai e interesată de nevoi, ci de mine. Pornim la pas să verificăm ce ne aduce azi mama natură la vedere și simțuri.

Gladiolele sunt superbe în explozia lor de culori și concurează cu succes alături de dalii, la superbele momentului. Încă două dalii noi ne salută dimineața și, pe mine cel puțin, mă impresionează: sunt înalte ca frunziș dar au floarea mică și delicată formată din petale ca niște cornete mici și gingașe.

     

Așa cum la ființele umane e o varietate de exprimare a vieții pe pământ, așa-i și la plante. Privesc prin curticica mea de flori și nu-s două flori la fel, deși sunt la fel, cel puțin așa-mi spune eticheta lor. Fiecare are ceva-ul ei aparte iar cornetuțele astea două de azi mă adună toată într-o duioșie.

Încep să se coacă murele gigant, un moment așteptat de toți ai casei, că ne place mult și culesul, nu doar savuratul lor.

Din păcate piersicii, deși au ținut fructele pe crengi, sunt bolnăviori în continuare, la fel ca și arțarul meu. Pe lista asta pun și caișii, pe care eu i-am îmbolnăvit din neștiință și le promit o toamnă de curățare și o iarnă curată de boli, să pornească-n viața lor de anul viitor primeniți ca niște bebeluși. Tot sunt în studiu de permacultură, îmi fac și tema asta.

***

Deși nu-mi face plăcere suferința, de orice fel, nu o las să-mi umbrească clipa și mă așez pe terasă să sorb ce-mi dă momentul.

Băieții ăștia mai (i)luminați au descoperit ei că primele 2, maxim 3 secunde, după ce privești un obiect sau ai o stare, mintea matracucă nu e plină cu gânduri, e un spațiu gol-goluț în care ești doar tu și minunea de a fi. După 3 secunde mintea-ți servește, oleacă perversă, eticheta din baza ei de date pe care s-o lipești de fruntea clipei și începe clasicul ronțăit de după. În dimineața asta, pe terasă, în răcorica de după ploaie, mă joc: îmi mut ochii de la un loc la altul, de la o minune la alta să perforez cartelele a cât mai multe calupuri de 2, maxim 3 secunde. Giiiz, chiar că așa e. Dacă la început, nu reușesc să-mi țin în frâu mintea care caută spațiul fără gânduri, zburatul de la un lucru la altul o amețește și-o surprinde și, de la un punct încolo, nestrămutată din dorința mea, mi-a ieșit. Wow, e atâta liniște și atâta timp și atâta plinătate în spațiul ăla de 2 secunde de te transportă fix într-o minune. Mi-a ieșit de câteva ori și m-am umplut de mirare și de un spațiu unde nu e nicio întrebare, pentru că e plin de răspunsuri simțite. Cine ar fi crezut că două secunde fac atât de mult?!

***

Micul dejun al domnului a fost rapidul mic dejun al lui dar și așa, tot mi-am umplut niște buzunare cu prezența lui și dragul meu pentru el. Sper să scot bine de acolo când s-o coace ca să presar peste momentele alea cu mama, în care mă strânge noaptea minții ei.

O aduc și pe ea la micul ei dejun și pare că într-adevăr tot stropul de energie l-a lăsat între cearșaf și pat, nu are nici vlagă, nici chef și nici cuvintele nu i se adună spre gât, să avem de-o conversație. O las în pace și observ că viața ei a fost preluată aproape total de automatisme și fraze pe care le repetă atât de obsesiv că-i indică și drumul pe care merge: "mănânc puțin, că atâta intră". Fraza asta o repetă la fiecare mic dejun și prânz încât i-a devenit religie. Cuvintele ei i s-au strecurat în sânge și carne dar mai ales în panoul de comandă, și-așa în reparații capitale fără reușite, și chiar mănâncă puțin. Deși, de multe ori, după ce ajunge în cameră, mai ronțăie la un fruct sau la ce a palmat în drumul ei spre cameră. "Obosesc repede, nu pot face mare lucru." e alt tipar prin care și-a autolimitat capacitățile.

La un mod grosier de a privi, pe lângă contribuția oribilă pe care a avut-o unchiul ei la restul desfășurării vieții, mama și-a creat singură cușca în care s-a micit. În viața ei, a stat doar între limitele date de comoditate, de acel călduț pe care tâmp îl invocam și eu câteodată, nu a avut curiozitatea să întindă elastic nicio margine spre nou. Rănită greu, frica i-a paralizat simțul ăla de aventură pe care-l avem plantat, nativ, în noi, ca ființă umană venită să experimenteze. Și-a tăiat, încet, dar sigur, aripile ce le avea, tot nativ, sub piele. Iar eu mă chinui să le cresc, dar nu mă lovesc decât de niște cioturi amputate și închise strâmb, de atâta amar de vreme.

***

Ziua de azi a debutat sub semnul unei prezențe intense, continuă la fel.

În timp ce spălam vasele după cei doi pasageri ai micului dejun, mintea a alunecat într-o zonă doar de etichete și m-am concentrat pe senzații: pe apa călduță care curge peste mâinile mele, pe frumusețea farfuriei de ceramică pictată manual, pe răcoarea din jur, pe zgomotele de afară. Miracolul, atât de pretențios cum sună, dar atât de simplu cum e, se află în fiecare clipă, ascuns în sâmburele ei. De atât de multe ori am privit în clipă dar n-am avut curiozitatea să zăbovesc acolo, să sparg învelișul dur și să las miezul ăsta plin de seva vieții să mă bucure, m-am oprit superficial și grăbit la suprafață că mi-am luat bucurie tot superficială și grăbită să mă părăsească. Corpul și mintea mea, în loc să rămână la scopul lor inițial de unelte, mi-au devenit conducători cărora le-am predat puterea și i-am ascultat orbește.

În clipa asta e aer ud, cu miros de ploaie și un ciripit crescut în sonor de la udatul ăsta ce s-a pornit din nou, liniștit. Păsărelele sunt atât de vocale și de cristaline în fundal, că nu am nicio șansă decât să mă îndrăgostesc de ele într-o clipă, clipa asta magică în care sunt cu totul băgată acum. E o viață întreagă într-o singură clipă, în fiecare clipă.

***

Tare bine ar fi prins ca ploaia să mai continue, dar după un duș scurt, s-a oprit din nou, suficient cât să ies afară, să scutur plasa de umbrire ce a strâns apă și s-a lăsat prin câteva locuri. Dacă tot sunt afară și pământul, măcar coaja lui, e umedă, hai să mai smulg niște buruieni că acuș vin cu tocătura de trifoi.

Din aproape în aproape, am făcut grounding cu lăbuțele direct în pământul ud și sper eu că fac schimb energetic cu pământul și prin palme și degete, nu doar prin tălpi. Nu-mi plac mănușile, deși ele mă feresc de mușcături de păienjeni dar mă și opresc să simt. Iar asta cu simțitul devine acut de necesară în viața mea prezentă.

Credeam că am cuprins cu atenția toată curticica de flori dar surpriza imensă a zilei am ratat-o. Doar pigulitul, la buza ierbii, mi-a descoperit-o: al doilea iris bărbos și-a aruncat o mustață să străpungă pământul. Nici măcar nu mai e momentul lor! Ceva, ascuns minții mele sfredelitoare, l-a activat și s-a născut în viața mea, să-mi aducă darul zilei: never, but never, lose faith!

Dacă la toate astea o adun pe Spiky, ce mi-a fost alături, la propriu, la fiecare pas de piguleală, cu energie de "sunt aici, cu tine", pot să-i dau o imensă bilă albă aceste dimineți-prânz. Universul ăsta în care-mi trăiesc pătrățica și bucățica de viață poate părea copilăros, aplecarea mea spre micile, chiar foarte micile, momente colorate intens de lucruri banale pentru alții, poate fi ridicolă și e normal. Eu însă n-am văzut mai matur și mai cu ochii drepți ca acum, niciodată în întreaga mea viață.

***

Cu plăcere în vene în loc de sânge, am pregătit prânzul fluierând și mi-a ieșit bunătate de mâncare. Azi vom pleca la festivitatea de încheiere a facultății copilei, așa că trebe să bifez și să las lucrurile în regulă până atunci.

O cooptez pe mama, care e docilă și înțelege contextul, îl adun și pe domnul meu și îi strâng la prânz comun. Am observat că s-a lipit tare tâmpit momentul pilirii copitelor de mama, așa că eu nu mai pot să mănânc, cel puțin pentru moment, cu mama la masă. Asociez tâmpit și nu alunecă mâncarea, așa că-i las pe ei să pape, eu fac puțină atmosferă dar pentru că-s bine cu mine, în mine, nu simt nevoia să umplu nicio tăcere.

Așa cum mi-am plasat eu încrederea în episodul următor, care să-mi aducă elucidări, a venit și clipa ca "bucățelele" misterioase de dimineață să se desfacă: mama mai vrea pepene! Nu mai știa cum se numește, reținuse doar bucățelele mici. Nu-i pot da acum, după masă, pentru că fructele nu degeaba se mănâncă pe stomacul gol, au timp de digerare mult mai rapid decât al altor mâncăruri și, căzute peste astea, încep să fermenteze și să dea gaze și disconfort. Ori eu nu vreau asta tocmai azi, când trebe să plecăm, dar îi promit că înainte de plecare, îi aduc un bol plin. Înțelege și asta, în docilitatea ei de acum și urcă cuminte la "Sassy a ei".

***

Lăsăm mașina la stația de autobuz și plecăm cu STB-ul spre Herăstrău. Afară s-a oprit de tot ploaia, a ieșit soarele, e o vreme superbă și sper să rămână așa pe toată durata ceremoniei. Măcar asta să iasă bine, dintr-o facultate mai nefacultate, făcută trei sferturi online, în vremuri pandemice.

Mersul cu autobuzul îmi mută atenția de la drum, unde aș fi avut-o dacă conduceam, la oameni, unde-mi place să o am când pot. Jumătate din autobuz e formată din femei care fac menajul la casele din satul unde locuim. Parte din ele sunt de origine asiatică, parte românce. Diferența de cultură e atât de evidentă între cele două tipuri, că mi-a captat atenția total. Asiaticele sunt politicoase, au un zâmbet pe buze deși doar ele știu cât sunt de muncite, sunt caline, blânde și calme. Sunt econoame la vorbă, sunt ele cu ele și oboseala lor, în drum spre o cameră închiriată undeva. Româncele în schimb, au sângele latin ce fierbe-n ele, scandalagioaice, cu gura mare, cu povești spumoase și bârfe din casele unde muncesc dar, cel mai important, cu o aoleală în vorbă și pe față, de zici că au mutat munți. Nimeni nu e vinovat sau mai prejos sau mai presus decât altul, expresia asta de multidiversitate care mi se desfășoară acum în fața ochilor e tare mișto. Da, am preferințe, clar, dar și mie-mi curge prin vene tot latinul ăsta lavă clocotită și da, și eu am aoleala-n carne. Dar sunt deschisă să văd și altfel și să experimentez și altfelul ăsta în viața mea, că doar nu-s copacă înrădăcinată-n adâncuri ce nu pot fi preschimbate.

Mi-am mutat ochii de la iubitul meu pământean la iubitul meu cer și am văzut o imagine care-mi va rămâne pe retina sufletului, prin asocierea superbă: în înaltul înalt, un avion înaintează "încet" pe cerul senin, cu pete de nori aruncate aleatoriu pe ici pe colo. Pentru o miime de secundă, mintea, sau imaginația mea, a convertit cerul în mare și avionul în balenă. Pentru un timp atât de mic dar atât de mare încât să mă umple tare, tare fain, m-am scăldat în mare în înaltul cerului. Încerc să găsesc cuvinte pentru asta dar nu s-au inventat. Spălatul ăsta de suflet și de ochi în cer m-a curățat atât de puternic de mizerii pe interior încât când mi-am coborât privirea, nu am mai putut să văd nimic din ce văzusem anterior, deși aceleași femei făceau parte din prezentul meu. O lipsă totală de etichete, de judecată, de analiză m-a umplut că până la destinație, nu am gândit, conștient și prezent, mai nimic. Am privit, cu ochi de bebeluș, cu o minte canvas alb, de unde n-au putut pleca explicații și idei și concepte pentru că nu erau acolo. Habar n-am ce s-a întâmplat, poate a fost un moment de beatitudine atât de totală că m-a transportat într-o variantă a mea pură.

***

Din liniștea asta plină am intrat direct în ceremonia gălăgioasă, cu zumzete de vieți tinere și agitate, cu speranțe agățate în priviri și cu dorință aprigă de aprecieri în inimi. Copiii ăștia fragezi cred ei că a reuși în viață este să ai o carieră de succes, asta reiese din aproape toate speech-urile ținute de șefii de promoții. O singură fătucă a pus accent pe viața sănătoasă, dar bănui eu că ea se referea mai mult la lipsa de pandemii decât la sănătatea aia curată a unei vieți mișto. I-am luat pe toți în brațe virtual, mi-aș fi dorit să le strig cu totul altceva decât văd ei acum dar știutul ăla dinăuntru, care aduce darul potrivit la momentul potrivit la omul potrivit, m-a oprit candid. Și eu am fost în papucii lor, și am visam "mare". Și am realizat "mare" dar m-am ars atât de tare pe mine în procesul ăsta duduitor și rapid, că mi-a luat ceva timp să mă sting, să alung arsura și să dau de rozul ăla de fund de bebeluș, proaspăt. Încă mai găsesc zone arse și acum iar pe alocuri, chiar mai fumegă.

***

Am sărbătorit la restaurantul nostru preferat, indian , deși tatăl copilei nu e fan. A fost o seara faină, reușită, în care am lăsat cu toții la o parte orice diferende am avut în viața asta vreodată, și-am fost doar oameni, echipați cu voință și dorință, ce împart o masă și o seară.

***

Această zi a fost ea cu totul o bilă uriașă albă, ce m-a plimbat prin rostogolirea ei în zone și adâncimi tare frumoase, mi-am umplut timpul și prezența cu timp și prezență și, în general, n-a mai avut loc mare lucru pe lângă. Sunt deplin recunoascătoare:

  1. Ploii!
  2. Împământării și irisului meu bărbos!
  3. Momentul de sublim albastru cer-mare!

Clipa mea de fain a fost: