Ziua 178

Ziua 178

M-am culcat târziu și m-am trezit devreme, așa că are dreptate oboseala asta care-mi circulă-n corp neliniștită și caută un loc unde să-și calmeze zbaterea. Locul ăla ar fi tocmai ăsta pe care mă pregătesc să-l părăsesc, locul ăsta care-i la adăpost de evenimentele ce sunt pe țeava zilei, așteptând să vină în ziua mea și locul unde acum e răcorică, somn în aer, liniște pe pernă și domnul meu cu o Spiky pe o aripă.

Nu vreau să mă apuc iar de gândul ăla nevrednic, cu gust de victimă, "dar eu de ce nu pot să dorm mai mult?!", așa că mă regrupez înăuntru și chem mulțumirile de ieri prea dimineață, la care s-au adăugat altele noi tot ieri, toată ziua, și mă țin ceva timp, să le numesc. Sunt trează, nu-mi alunecă niciuna printre clipe de adormire și nici nu mă fură peisajul, unde totul e static acum. Doar gândurile și-au început vânzoleala dar, pentru că e dimineață, stau totuși centrată pe ce vreau. Și mulțumesc.

***

Spiky n-are cronometru sau dacă are, nu-i corelat cu al meu, așa că mă și sperie când sare grăbită din pat și defilează spre ușă. Da, duduito, vin și eu, dar ia-o tu înainte.

Dacă tot s-a eliberat bucata mea de pat, mă întind toată, toată, de-mi trosnesc ceva oscioare și-mi simt, pe alocuri, cum parcă pârâie mușchi. Mi-a făcut bine întinsul ăsta, parcă mi-a activat senzorii de prezență de pe la vârfuri, m-am validat că sunt, dar, cel mai important, m-am validat că n-am nicio durere prinsă pe nicăieri. Nu mă doare nici capul, prin corp n-am nicio cută, mă simt netedă și bine. Bag și asta la mulțumiri și gata, mă adun și mă ridic.

De la ușă, mă însoțește și Spiky care n-apucă să facă decât 2 pași de-ai ei apăsați și-o ridic ca pe-un fulg, să continue coborârea la mine în brațe, să nu mai facem atâta zgomot pentru nimic. Stă cumincioară, că doar îmi simte inima și s-a lipit toată de mine și eu de ea.

***

Am reușit performanța să-mi fierb și azi apa, că m-am lăsat dusă cu privirea prin curtea mare.

Marele galben desenează niște umbre mișto pe trifoi iar la gard s-au aciuat o căprioară cu doi pui. Deși-mi vine să ies, să alerg la ei, să-i drăgălesc, ei n-ar vedea decât o nebună care se năpustește peste rumegatul lor liniștit, așa că-mi înfrânez pornirile egoiste și doar stau și îi privesc. Ăștia mici încă sunt peticiți cu alb, semn că-s puiuți mici-mici iar mama nu pleacă prea mulți pași de lângă ei. Găluștele mici n-ajung prea sus și se mulțumesc cu frunzulițele de la baza ulmului. Și cum mă uit eu cu drag la ele, în mintea mea face click ideea, pe care n-am văzut-o până acum: aș putea să le dau lor cojile de pepene, nu să le pun la compost. Eu cred că tocmai mirosul compostului le-a atras lângă curtea noastră, doar că e chiar sadică faza, să vadă toată resturile vegetale din el dar să nu poată ajunge din cauza gardului. Gata, de azi o să pun peste gard, să se înfrupte și ele din bunătăți, că e chiar din plin. Giiiz, cum de nu mi-a trecut prin minte până acum?!

***

Văd pe cameră că mama e la baie, așa că-i pregătesc și ei smoothieul, să fie proaspăt și îmi iau câteva clipe înainte să urc. Încerc să-mi pregătesc interiorul pentru orice situație m-ar putea întâmpina la mama, bineînțeles din cele existente deja în colecția personală de amintiri. Încerc să mă deschid pentru un zâmbet de-al ei, al copilului-mamă sau al mamei-mamă dar și pentru lipsa lui, al femeii ce-și însoțește zilele cu noi în casă. Să nu mă lovească mirosuri și să mă încânte aerisiri. Mă las deschisă opțiunilor iar asta nici nu mă mai strânge, nici nu mă mai sigilează. Hai să vedem.

E încă la baie, e îmbrăcată cu pantalonii groși de pijama și-n pulover dar să zicem că a fost răcorică peste noapte, nu ne grăbim, nici eu, nici mintea, să încadrăm la normal sau anormal. Involuntar, am tendința asta de a împărți pe căprării orice face și ce nu face mama, poate pentru că vreau să consemnez demența asta în toate colțurile ei. Vreau să scutur involuntarul ăsta din mine pentru că el confundă atenția pentru consemnare cu atenția și prezența în viață. Ori, ultima, e cea mai importantă.

E bine, n-are prea multe de zis dar simt că este doar molcomă de somn. O să povestim la micul dejun.

***

Cârtița, sau familia de cârtițe, care face ravagii în curtea mare, scoțând la suprafață mușuroaie peste mușuroaie, și-a mutat sediul central în curtea de flori și mi-a făcut castele peste noapte. Se poate vedea cu claritate care a fost traseul catifelatei negre și ce văd, nu-mi place: se îndreaptă spre zona de roșii și, mă rog eu din tot sufletul meu de copil cuminte, să nu se apuce de scârmat p-acolo că-mi scoate afară roșiile și tare le-am bibilit. Spiky, că nu degeaba e vânătoreasă, deja stă printre mușuroaie, lipită de pământ și îi simt încordarea cu care e atentă. Simte mișcările de sub pământ și stă acolo, nemișcată. Îi mulțumesc pentru că știu că o metodă inofensivă de a scăpa de cârtițe e mirosul și prezența unei pisici. Dacă Chichirica mea le dă semnalul potrivit, poate fiecare își vede de treaba ei și rămânem prietene.

Îmi folosesc timpul liber pentru lista de to do-uri a zilei, deși mi-e dor de-un documentar de călătorie sau de-un privit de design interior. Când ai grădină, sunt însă multe de făcut iar azi a venit rândul compostului. Trebe să-l răstorn dintr-o ladă în alta, să-l aerisesc, să-l ud, să grăbesc descompunerea resturilor în pământ bogat pentru legume. Dacă vreau să fac straturile înălțate în toamnă, o să tot am nevoie de compost așa că îmi încordez o țâră atenția să-l fac să iasă cum trebe.

Apoi ar trebui să tund și să mulcesc curticica de flori și roșiile. Dacă mai am timp și putere, diseară aș vrea să pun barierele cu vaselină pe tulpinile pomișorilor, împotriva autostrăzilor de furnici.

Mă mai lansez pe-o rază mică de soare, mă mai așez pe câte-o margine de soclu de gard să privesc curtea din diverse unghiuri și când să intru în casă, mă smulge din liniște un lătrat extrem de aproape, acompaniat de lătrăturile puternice ale lupițelor și de saltul lui Spiky direct pe terasă.

În colțul curții, de după gard, latră vesel un pui de câine. Mă apropii vorbind blând și, ce să vezi: negriciosul care, acum ceva timp, m-a umplut de noroc pe pantaloni și bluză, în demersul meu de a-l duce la mămica lui, a venit să mă salute de la gard. Mă privește curios dar cred că-mi recunoaște vocea, că se oprește din lătrat și văd doar doi tăciuni care mă privesc. M-a topit nebunelul ăsta frumos! De fapt, el m-a topit de atunci, de când i-am simțit tremurul pe carnea mea și și-a înscris dreptul la inima mea direct, fără alte artificii. Îl mai drăgălesc cu vocea, nu vine la mângâiat și, la fel de brusc cum a apărut, așa a și dispărut. Cred că doar a vrut să-mi zică că e bine. Sunt prafă, variantă feminină, mămoasă a cuvântului praf, care definește starea în care m-a împrăștiat gândăcelul ăsta plin de voioșie. Prafă, dar fericită!

***

Domnul meu a sărit din somn direct în call, așa că mă duc să aduc coana mare la micul dejun. Pentru că-s prea plină de căprioare, de Tăciunel, îi povestesc efervescentă dimineața mea faină și, destul de înțânată totuși, participă și ea. Mă temperează rapid lipsa ei de entuziasm și-mi dau seama că nu pot să fac infuzie în venele ei cu bucuria care aleargă prin ale mele. Îi povestesc, în linii mari, cum a fost la ceremonia de ieri și pare mai interesată. Cum eu când fac ceva, fac pasional, și-un rahat de-l povestesc, îl povestesc cu poftă, m-am aprins din nou, pe alt subiect și aduc în tablou detaliile absolvirii copilei.

În plin elan povestoricesc, când îi spuneam că am apreciat atenția iubitului copilei mele la ea, la nevoile ei, la trăirile ei, mama aruncă bomba: "A fost și mama ei la ceremonie?"

……..........

Mama ei sunt eu. S-a dus dracu' toată feeria.

***

Iar m-am adâncit în studiu și-a zburat timpul cu mine în el dar fără atenția mea la ceas.

Ca să nu mai arunc mâncare, mă reped să-i iau mamei câteva bucățele de ficat de pui deja făcut, să aibă de prânz. Nu mai pic în capcana să-i fac acasă că ea mănâncă la propriu 2-3 bucățele și restul îl arunc, poate-o trece vreo sălbăticiune sau pisic sau cățel să mănânce.

N-am mult timp la dispoziție, că aproape-i prânz deci trebe să fiu Speedy Gonzales. Câteva pere și-un detergent lichid de vase sunt palide justificări pe lângă 3 bucăți de ficat care necesită mai mult consum de timp și de combustibil decât costul produselor în sine. Dar mi-am asumat asta, la pachet cu căldura care se așează, iarăși pâcloasă, peste pământ.

***

Cred c-am lăsat, probabil de ieri, o supapă a trecutului deschisă, că azi mă trage cu putere în el.

La Carrefour, clasica situație în care copilul vrea o jucărie iar mama nu i-o ia. Urlete, plânsete, resemnare.

Pe mine mă doare orice plâns, dar al copiilor mi se duce până în străfundul inimii, poate și pentru că am înțeles eu, târziu, că atunci mi-am lipit toate bubele pe-un suflet neștiutor.

Well, plânsul puiucului și dorința lui rămasă în van mi-au adus aminte cât de perfid e egoul care mi-e partener de viață: niciodată, nimic nu a egalat frumusețea a ceva ce mi-am dorit și n-am avut! Oricât de definitive sunt aceste cuvinte, ăsta e adevărul în pielea lui goală.

În copilăria mea, prietenele mele și vecinele de la etajul de sub noi, au avut noroc de doi părinți mai atenți, cel puțin la partea materială. Într-o vară, cu pregătiri de vreo două luni înainte, se cocea de-o plecare la București, să le cumpere fetelor încălțări bune, d-alea de te țin o viață. Atâta basm era în cuvântul "București" pentru mine, încât cu cât se apropia ziua plecării, cu atât fierbeam de nefericire adâncă: eu nu plecam. Una, că n-aveam bani și două, că părinții ei nu se înhămau cu încă un suflet de supravegheat pe drum. Doar Universul a știut durerea mea intensă și tot el a aranjat lucrurile ca, până la urmă, să se înmoaie tatăl lor și să mă ia și pe mine în mașină, cu ei. "Poți să faci și să spui orice, oamenii nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă" n-a avut nicicând mai mult miez ca atunci: parcă plecam în Lună. Nu cred c-am dormit în noaptea aia și oricum pe la 5 s-a dat trezirea, pregătirea și, în final, plecarea.

Nu ne-am abătut prea mult de la destinația finală, magazinul Artimex, de marochinărie, o imensitate de magazin pentru o mine mică-mică, cu rafturi pline de încălțări, pentru toate gusturile și buzunarele. Printre ele, cea mai frumoasă pereche de balerini, cu găurele de aerisire, cu model floral albastru, extrem de fin și de rafinat. Din păcate, în euforia de a pleca, eu am uitat că buzunarele mele sunt goale și balerinii ăia au rămas doar visul multor nopți de atunci înainte. Chiar niciodată și nicăieri, mai târziu, când răzbunam sărăcia trăită și dădeam bani grei pe țoale "de firmă", nu am mai găsit aroma aia filigranată pe care am trăit-o doar atunci, atât de răvășitor, în fața unui raft, la Artimex.

Aceleași prietene, norocite de soartă în ochii mei, aveau bicicletă. Pentru mine, era ceva de neatins și jinduiam să merg și eu cu ea. Soarta și-a întors privirea la mine și într-o zi, după ploi multe, fetele m-au luat cu ele, să "mergem cu bicla". Voioasă nevoie mare, am acceptat târgul propus de ele: mi-o dau o tură, cu condiția să trec prin mijlocul unei bălți mari, să vadă ele cât e de adâncă. Nici n-am stat pe gânduri, m-am urcat cu elanul pe care numai un copil încă-l mai conține-n el și am pornit să dau iute-iute din piciorușele prea mici pentru o bicicletă atât de mare. Pe la jumătatea bălții, și efortul și apa care mi-ajungea la pedale, m-au dovedit și am căzut. Ce de râsete de pe margine! Doamne, atâta m-am chircit în mine atunci, că până-n ziua de azi, n-am mai pus picior în pedală. Am decis crunt, cu toată durerea de copil, că nu mai vreau să râdă nimeni de mine, niciodată.

Până azi, nici nu mi-am adus aminte de asta. Am pus atât de bine în niște dosuri sau dosiri de suflet momentele astea că acum plâng și le descarc și le las să se spele. Câte povești cărăm în noi, fără să le mai simțim! Dar uite că ele dor, sapă acolo ca niște cari de suflet, fac tunele și te trezești la un moment dat că bate vântul prin sufletul tău, de la atâtea galerii săpate. Nu știu cui trebe să mulțumesc, dar, cu toate lacrimile ce-mi curg, chiar o fac, că le-am scos la aerisit și încerc să nu le pun la loc ca și când nimic nu s-a întâmplat. Atât s-a putut atunci dar uite că acum e bine. Iar asta e tot ce contează.

***

Am adus-o pe mama la prânz dar, după gafa de dimineață, îi sunt refractară. Oricât îmi scot în față adevărul urât că ea nu mai e funcțională, emoțional mă disociez puternic de ea. Evident că nu-i plac ficățeii, ia trei guri și gata, s-a săturat. Sunt sleită de trăirile din mine, de până acum, așa că nu ripostez, nu zic nimic, nu fac nimic. Asta e mica mea răzbunare, stupidă de altfel, la demența ei care m-a faultat azi. Plus că, îmi joacă prin față balerinii-vis de vară, care nu cadrează corect cu vestita cochetărie a mamei. Ceva îmi dă cu minus în calcule și în înțelegere acum. Că poate am iertat dar uite că n-am uitat.

Nici prânzul cu domnul meu n-a fost mai cu roz, am fost destul de absentă în exterior dar destul de prezentă în interior. Încă sunt proaspăt căptușită de niște trăiri vechi și mă tratez și pansez cu delicatețe, mi-am întos toată grija și atenția înăuntru, fără prea multe rezerve pentru alții. Nu știu dacă vede și înțelege sau nu vede și nu contează, dar mă mulțumesc cu starea de fapt a lucrurilor, că m-ajută în demersul meu de a mă vindeca. Nu mă pot rupe în multe bucăți, câte una pentru fiecare, că o s-ajung peticită și ciufulită tare la finalul experienței ăsteia pe pământ.

***

Mă întorc la studiu, cu o bucată pisică torcăcioasă pe fotoliul de lângă mine. Concentrarea pe informații, muzica clasică și vederea unei pisici, îmi liniștesc sistemul și sunt noua mea evadare. Învăț cu plăcere și nu mă limitez doar la curs, caut pe netul ăsta mare info din mai multe surse, verific, validez, pun cap la cap și-mi place la nebunie. Am o aviditate să știu și cu cât mi-o hrănesc mai mult, cu atât vreau și mai mult. Pentru că niciodată nu știi îndeajuns și întotdeauna mai e loc de o nouă perspectivă sau punct de vedere sau schimbare de paradigmă. Iarăși cuvintele-definitive care sunt fix unde trebe în context.

***

Echipată corespunzător, cu haine să-mi acopere pielea de atacurile-spadă ale țânțarilor turbați, am pornit să tund și mi-am propus să-mi las corpul și mintea să se bucure de acțiune. Nu o fac nici hăituită de timp, nici alergată de mine, doar așa, ca să bifez cât mai repede, cât mai multe. Oricum îmi iau timp să alung albinele din calea lamei și, pe măsură ce tund, și împrăștii tocătura în curticica de flori.

Singurul gând care se lovește cu ecou în mintea mea, destul de calmă altfel, este că nu pot evita calvarul pilirii, ci doar îl împing puțin în timp. Am anunțat-o pe mama că vin mai târziu și, chiar dacă doarme, o s-o trezesc. Poate recompensa de "bucățele" dulci și reci de pepene o s-o țină trează, dar, nimic nu e garantat.

***

Mi-am crescut ceva suflet și-am încercat să-mi întăresc interiorul ca să nu mă mai dea peste cap atât de tare momentul ăsta scabros per se. Îmi pun două măști pe față, poate nu mă mai împinge peste limită mirosul și, din nou, repet exercițiul de ieri: suprimarea conștientă a simțurilor care, implicate în actul împotriva voinței lor, se revoltă și mă revoltă. Pe naiba, cu cât devin mai atentă la a nu fii atentă, cu atât sunt mai acut atentă. Că doar e demonstrat, creierul nu este capabil, literalmente, să înțeleagă negația sau negarea. Cu cât îi spui "nu te gândi la x!", cu atât fix la x se gândește. Nu-ul ăla din față e locomotiva care trage tot arsenal fix într-acolo. Și uite așa, creierul meu mă forțează să găsesc ceva de care să-mi atârn simțurile, să transform "Nu mirosi!", "Nu simți!, "Nu te scârbi!" în "Se va vindeca!", "Trebe să faci așa!", "Se va termina!". Să scot negativul și din propoziție și din mine și să mă conduc, încet, spre reușită. Ce ușor e de zis! Practica însă dă cu virgulă imensă.

***

Îmi închei ziua pe terasă, cu o juma' de cană de vin, cu ochii-n cer și cu sufletul alături de omul meu drag. E un moment de pace, de presărat liniște peste corp muncit și minți obosite, de ciugulit din aer briza de weekend, cu promisiunile ei de relaș. Alung cât colo gândul ăla prădalnic care-mi strigă, de după colț, că la mine nu există weekend. Afară cu negațiile și negările, azi sunt în grevă!

Mulțumesc, cu suflet zgândărit o țâră, Universului pentru:

  1. Căpriori și Tăciunel!
  2. Spălat de adâncimi dosite!
  3. Vinul alb!

Clipa mea de frumos simplu a fost: