Ziua 176

Ziua 176

Fix aceiași papuci, pe care i-am lăsat aseară la ușa somnului și-a nopții, i-am găsit și în astă prea dimineață. Nu știu de ce am avut o mică speranță că Universul, în timpul în care nu-s prin zonă, face un hocus-pocus și-mi vrăjește papucii în conduri, cu care să pornesc maiestuoasă prin ziua care urmează. Nope, tot ăia mocirliți și prăpădiți de ieri sunt și azi.

Asta a fost evaluarea rapidă a apei emoționale în care mă scald, la primul contact cu noua zi. Și, ca să facă o pereche reușită, scanarea fizică dă un rezultat, vechea mea prietenă, durerea de cap, mă salută din arcadele ambilor ochi de data asta, cu ușoare zvâcniri în miezul capului. Grrrr-eat!

Chiar dacă primul impuls se lasă cu o țâră de resemnare, nu vreau să mă arunc cu benevolență în ea ci mă adun puțin să văd de reușesc recunoștința azi. Da, o văd, în toate cele care-mi susțin viața și, pe ici, pe colo, chiar că prin părțile esențiale, și în viața mea.

Mintea, la unison cu inima, îmi servesc un gând-balsam de-un adevăr atât de simplu, că mă curentează pe șira spinării: chiar dacă am o zonă sau zone unde mi-e rău, ăsta nu anulează binele care-mi este prezent în alte zone. Adică nu funcționează plus cu minus dă nul, ca-n matematică. Nu! Nu am privit niciodată așa adevărul ăsta, pe atât de simplu, pe atât de puternic, până acum. În toate dățile, m-am dat de ceasul morții, apoteotic, când mi-a fost rău și AM UITAT că, cu tot răul ăla care mă traversează, e și un bine în mine, atât de cumincior că nici nu-l văd, dar el este și COEXISTĂ cu răul, în același timp, în aceeași mine. La pleiada de mulțumiri, mai adaug încă una, pentru claritatea care mi-a scos un așa diamant și mi l-a pus sub nas, să nu-l mai ratez, că eu pare că-s chioruță câteodată nu numa' fizic.

Nu pot să n-am o bucurie mică, gândul că în mine este un bine ce dospește, îmi ridică starea de spirit iar asta îmi ridică fizicul, să ne începem toate prea dimineața: deja suntem multe într-o singură ecuație, eu fizic, eu emoțional, eu binele, eu răul, și peste toate, eu recunoscătoarea. Aglomerația de mine are nevoie de spațiu așa că mă scobor, cu mișcări mici totuși, să nu amplific mai tare durerea ce mă scârmă prin cap.

***

N-am ajuns la bucătărie că am auzit tancul sovietic prăvălindu-se pe trepte, pesemne o furase un somn atât de profund că nu m-a simțit când am plecat și acum mă caută disperată. Un chi scurt, parcă a "ce faci dragă, unde-ai dispărut așa?!", c-un strop de dojană pe nota de final, îmi arcuiesc ochii-n zâmbet. Pui mic!

Cu apa caldă și-un fir de busuioc cu aromă de lămâie, din cultura proprie, ieșim amândouă pe terasă, în răcoarea asta bestială de afară.

Cerul e senin și încă mai are pe la poale purpuriul de la răsăritul de soare.

Îmi las ochii liberi și nu-mi dirijez privirea spre ceva anume. În zare, unde ea s-a dus rachetă și s-a lipit, e distanță așa de mică între cer și pământ. Aș vrea să dau o fugă până acolo, la orizonturi și să mă cațăr un stropșor în senitătate, că simt niște pietre de moară ce-mi atârnă de inimă. Aceeași răzvrătire de ieri îmi plutește prin vene și azi și ea se lasă cu nedorințe pentru mai târziu și cu dorințe arzătoare pentru acum: vreau să stau în clipa asta mai multe clipe, vreau să fac salt de la clipele de mic dejun, de prânz, de duș, de pilit, vreau să mă inunde binele ăla de stă calm în mine și să-l scoată peste marginile mele pe răul ăsta ce mă zgândăre-n gânduri, vreau să am viață în mine, să-mi fiu viață și bucurie și timp să fac ce vreau eu să fac. Nici nu-mi vine să pun atenția pe nedorințe, ca nu cumva să se umfle ele și să vină peste mine mai repede, deși eu le resping cu putere.

Razant, mi-a trecut prin minte "Lasă, cine râde la urmă, râde mai bine!". Bullshit, cine râde la urmă, s-a prins mai greu, e mai încet la minte. Mda, am început să mă trosnesc eu pe mine și nici n-am trecut de mic dejun. Reverse and rewind!

***

Mi-am dus rapid domnul la autobuz, azi merge la birou iar plecarea lui nu cade bine în mine deloc.

Pe drumul de întoarcere, încerc să desfac ce-am înnodat fără să vreau și fără să știe: mi l-am făcut izvor de bine, am proiectat în el liniștea de care am nevoie dar realitatea este că-s niște haine pe care i le-am pus eu, din niște nevoi, pe care, până la urmă, tot singură mi le rezolv. O sumă de proiecții de-ale mele au creat o iluzie cu care mă hrănesc când e lângă mine și care mă lasă mai puțină, când e plecat. Azi îl dezleg de grija asta de i-am făcut-o guler, nu trebe și nici nu e nevoie să-mi spele el părțile negre din zile și din viață, I do that on my own, as always. Îl las curat, nu ca salvator, ci doar ca domn al meu și atât iar asta îmi face nespus de bine și mie, mi-am luat înapoi puterea ce i-am cedat-o inconștient(ă) și mi-am gogoșit capitolul încredere. 2-1 pentru binele din mine, so far.

***

Bifez prima nedorință, urc și duc smoothieul și pastilele și păpica pentru Sassy, toată strânsă în mine. Mama nu poate să mă faulteze azi, că am venit împachetată deja, să nu mă atingă lipicios vreo stare de-a ei. E ok, e ea, dar încă sunt niște kilometri între mine și mama. Eu n-am chef să-i parcurg iar ea nu știe ce, cum și de ce. O lăsăm așa.

***

Îmi ud curticica doar în dreptul florilor, mulciul pe care l-am format din tocătura de trifoi aruncată peste pământ s-a uscat dar acționează ca o păturică peste pământ și împiedica uscarea lui rapidă. O să tot practic asta cu mulcirea, că e și salvatoare de apă și îngrășământ pentru sol.

Lupițele, eliberate pentru tura de alergare de dimineața, se agită pe lângă gard. Vorbesc cu ele, ele latră înapoi și, în loc să ne bucurăm de moment, se creează un mic haos ce are ca rezultat, băgarea lor la padoc unde stau toată ziua închise. M-am intristat scurt. Iar prin gând, îmi trece, a milioana oară, că noi, ființele umane, atâta ne-am sigilat interiorul, că nu mai curgem lin către alte ființe umane. Dacă vecinul meu ar fi avut deschiderea către mine cum mi-am arătat eu deschiderea către el, aș fi putut lua lupițele la noi, că avem curtea de 4 ori mai mare și m-aș fi jucat cu ele, ne-am fi împrietenit, nu ne-ar mai lătra mereu și le-aș fi consumat și energia. Plus că ar fi sigur mai fericite cu libertatea.

***

Îmi beau smoothieul catifelat de la avocado și un strop acrișor de la vișine, pe terasă.

S-a adunat de-o tristețe în mine, o simt cum mă ciocăne să-i dau drumul dar eu parcă m-aș face că nu o văd. Nu de alta, dar sunt pe picior greșit și dacă ne întâlnim, mi-e că mă adâncesc în ea și nu mai ies curând. Iar asta, e pierdere de timp și viață în contextul în care și-așa sufăr deja de pierdere de timp și viață.

Îmi mut atenția la curte și-mi văd arțarul galben că începe să se usuce. Nu vrei să mă vezi, stai că mă pun în ochii tăi oriunde privești, poate așa mă vezi! parc-o și aud pe coana tristețe, care chiar că m-a podidit când mi-am văzut arțarul bolnav. O să iau o frunză bolnavă și-o să merg la fitofarmacie. Cu puțin noroc, poate găsesc vreun tratament natural. Am clasat subiectul și, rămasă fără obiect, tristețea mi se mută pe roșii: s-au întors frunzulițele, la unele, ca niște bărcuțe și primul motiv ar fi apa insuficientă combinată cu soarele prea puternic. Ok, o să pun plasă de umbrire și o să caut pe net cantități clare de apă per plantă. Next.

De fapt sunt tristă ca rezultat al stării ce mă ține încă de ieri în gheare.

Sunt tristă că nu ies din roata asta dar sunt tristă și că, la un moment cert în viitor, se va învârti atât de tare și în ritm atât de amețitor că mă va scuipa afară, singură și orfană de ambii părinți. Deși, dacă privesc curat, am multe momente și acum când deja sunt orfană, de ambii părinți.

Sunt tristă că-mi lipsesc plecările și călătoriile. Sunt tristă că aud din ce în ce mai mult vești aiurea despre noi pandemii și despre crize economice. Sunt tristă că am oameni în jurul meu care suferă și eu nu pot face nimic pentru ei, decât să le dau lumină și-un gând de bine. Sunt tristă c-am pierdut oameni, fie prin moarte, fie prin plecare din viața mea.

Dacă nu mă încrâncenam s-o simt mai devreme, terminam mai repede bâlciul: după ce-am listat în mine motivele evidente pentru care sunt tristă, claritatea care mi-a însoțit începutul prea dimineții mi-a adus aminte că, la fel cum am tristețe, am și bucurie și tot ce mă desparte și de una și de alta este o decizie. Am decis să destram tristețea, după ce-am deșirat-o, și sunt pregătită pentru antonimul ei.

***

Îmi dau seama că nu mai pot avea discuții pe marginea capitolului mâncare cu mama, la micul ei dejun, când o rog să mă ajute cu preferințe culinare pentru prânz. Ea nu știe, să-i dau ce am eu. Nu-mi place ricoșatul ăsta și "lovesc" înapoi, aducându-i aminte că ieri nu a vrut ce am eu. Da?! Nu mai știe. Da, I rest my case. O să decid eu și, ca întotdeauna, e la ghici.

***

Dau o fugă să fac mici cumpărături pentru prânz, să strecor și plasa de umbrire de la Hornbach și să mai fac mici servicii. Sper să mă mișc repede iar mama, luată prin învăluire de așteptare a unei recompense dulci, îmi promite cumințenia ei.

Deși speram să termin în juma' de oră, până m-am întors s-au făcut aproape două ore!

Cel mai mult am stat la un schimb valutar, care funcționează și ca punct de amanetare, de unde vreau să cumpăr niște euro să-i facem cadou mâine copilei, de absolvire facultate. Nu mulți, așa, de-o citirică.

În fața mea, la ghișeu, e o doamnă ce vrea să amaneteze și, după ea, 2 muncitori pakistanezi cu translatorul lor.

A durat o eternitate amanetarea, cam juma' de oră, timp în care ochii mei s-au mișcat între două puncte: camera de supraveghere a mamei și fața femeii ce amanetează, antiteze clare. Fața mamei e de-o liniaritate ce nu spune nimic, fața femeii trădează o anxietate, o jenă, o rușine, o frustrare de-mi venea să mă duc s-o iau în brațe. Habar n-am de ce a durat atât de mult, cert este că a trecut draga de ea prin furcile caudine: pe lângă că probabil nu făcea de plăcere ce făcea, ci de nevoie, mai erau și oameni în spatele ei care, în mintea ei, o judecau. Cunosc tiparul că l-am avut pe piele atâția ani, chiar dacă pe cei din jur îi durea-n cot de mine și de ce fac eu, eu aveam împresia tâmpită că ei mă judecă. După juma' de oră, se termină și chinul femeii, operatoarea îi dă contractul la semnat iar femeia prinde aripi. În câteva secunde s-a făcut nevăzută, fără o privire înapoi, dublu ușurată: o dată de ce a amanetat și a doua, că a scăpat de "judecata" noastră, a celor din spate.

Nu mică mi-a fost mirarea să văd, cum de pe o băncuță la ceva pași distanță, se ridică o doamnă și se-nfige în ghișeu: e clar că a stat la rând dar zău dacă a știut asta careva din noi ăștia care stăteam, în picioare, la coadă. Eu mă amuz la ochii dați peste cap ai muncitorilor dar mă dezamuz treptat, pe măsură ce trec minutele. După alte 10 minute, vine rândul pakistanezilor care, așa iritați cum erau, m-au umplut de duioșie: veniseră să schimbe lei în dolari, cel mai probabil să trimită acasă, unde cineva îi așteaptă cu griji.

În timp cei ei discutau cu translatorul lor, în spațiul dintre mine și ei trece un tip, vorbind la telefon. Mi s-a părut ciudat cum de taman p-acolo și-a făcut traseul, dar nu știi niciodată ce e în mintea omului.

Doar ce-mi las privirea pe telefon, să văd ce face mama și, când îi ridic, dintr-odată între mine și ghișeu a mai apărut o persoană. Tipul cu telefonul. Îl bat încetișor pe umăr și îi spun că și eu sunt la coadă. Nu crede, el stă de 10 minute. Hai, na! Eu sunt de 40 de minute dar nu mai am martori. Pur și simplu nu-mi vine să cred ce se întâmplă! Sunt mai înaltă decât el cu un cap dar mai scundă decât el în tupeu cu vreo 10. Eu n-am luat premiul niciodată la clasa la care se preda tupeul așa că, într-un amestec de uimire, de oboseală, de silă, de "ăsta poate chiar nu m-a văzut, ce mai contează încă unul?!", îl las să-și cumpere valuta și-am mai pus un rând de tristețe pe mine, să ducă bucuria aia cât mai la fundul sacului.

Oamenii cu tupeu încapsulează în ei cele mai mari frustări ever. Una era deja evidentă, din statura lui. Dar ce e mai nașpa este că ei, pe lângă că ne fac un rău superficial nouă ăstora cu care se intersectează, la un nivel profund își fac rău lor și fac rău tuturor ființelor, că suntem interconectați. Tupeul ăsta, aici într-o formă fină, în școli sub formă de bullying, în lumea interlopă în forme grave, alimentează constant și grosier pătura aia de vibrație joasă, care se pune peste toți și împiedică mufarea la o pătură mai ușurică, mai de bine. Îmi dau seama că renunțarea mea la "dreptul" meu din fața lui nu l-a făcut să vadă că a greșit ci a alimentat mândria aia stupidă că "cu tupeu, merge întotdeauna". Dar și dacă aș fi forțat, că tupeu n-am dar și eu sunt flacără la nervi, s-ar fi ciocnit 2 egouri și rezultatul ar fi fost poate și mai rău, obținut și mai violent. Mda, nu scapă niciunul nefaultat în viața asta…

***

Mi-am întins plasa de umbrire peste roșii, cu multe dialoguri în mine dar când am terminat-o de pus, am terminat și de ronțăit pe dinăuntru, că nu mai vreau pierdere de timp.

Urc la mama să știe că sunt acasă, nici nu știa că am fost plecată (!), iau rufele ei la spălat și mă apuc de casnicele clasice: prânz, spălat rufe, strâns. Nu vreau niciun podcast, nu vreau să aud nimic dar nici liniștea nu mă ajută.

Dintr-o boabă aiurea, simt cum crește în mine un paroxism care e susținut în gogoșire și de durerea mea de cap.  Îmi vine și să vomit iar ăsta e răspunsul pe care mi-l suflă corpul: intru în criza de bilă. Perfect, că nu o mai avusesem de mult. Dar dacă sunt sinceră cu mine până la capăt, dacă-mi ascult gândurile alea care pleacă cu o viteză fantastică că n-apucă să fie cercetate, mi-am programat singură această criză. La fiecare calvar de pilit unghii, unul din gândurile care-mi ocupă mare spațiu din moment, este să nu mi se facă rău de la atâta scârbă. Well, I did it. Poate acum mă liniștesc, am bifat răul, pot să trec la ceva mai ușurel. Dar până atunci, să las bila să-și facă mendrele și eu să mă adun și să nu mă prăbușesc. Că va trece, toate trec.

***

Am în garaj, strânse cu grijă, un sac de ziare mototolite, primite cu diverse achiziții de pe olx. Știam că voi avea nevoie de ele cândva și acum e momentul. Compostul meu suferă de lipsa părții maro, adică frunze uscate, tocătură uscată, cartoane, hârtie, cenușă. Eu nu am copaci mari în curte și nu m-am gândit să iau, în toamna trecută, sacii plini de frunze căzute, pe care îi lasă vecinii mei la poartă. Așa că acum mă așez cuminte și încep să mărunțesc ziarele, să se descompună repede. O oră și un jet de apă peste tocătura de ziare mai târziu eram mult mai bine și pe interior și pe exterior. Mi-a priit ora asta de stat liniștită cu mine, m-am luat la întrebări calmă, nu duduită, mi-am răspuns din inimă, nu din minte și am nivelat furia aia aiurea ce se năștea dureros în mine. Da, situația nu e roz, dar acum asta e, trebe să integrez triunghiul ăsta ascuțit al situației cu mama în rotundul ce-am devenit în lipsa ei și să nu simt, pe bune, cum mă străpung colțurile. M-am prins că dacă mă fac că nu le văd, mă rănesc dublu, și prin abandonarea mea de către mine.

***

Liniștea mea a fost întreruptă de o ușă trântită. E mama, care nu m-a găsit în casă și a ieșit pe terasă. Uite că se poate! O văd că stă pe scaun așa că nu mă grăbesc să mă duc la ea, să ia aer, să o vadă soarele, să se umple și ea un strop de natură. Zâmbește, semn că o bucură împrejurul. După 10 minute, apar și eu cu rufele pentru întins. "Ooo, dar ce surpriză că ai ieșit!". E încântată de laudă iar eu profit de curajul ei și o iau la o tură de grădină. Nu e prea stăpână pe picioarele ei, dar mi s-a agățat de braț și de fapt ea mă conduce la o tură rapidă prin curte. Are o viteză-n pas de zici că fuga asta a minții din viața ei a impregnat și carnea cu o fugă. Normal că ne-am reîntors cu ea gâfâind. Își trage sufletul și eu îi pun masa. Surpriza dulce se răcește în frigider așa că îi aduc eu mai târziu.

***

Prânzul de azi a fost fără multe vorbe și i-am mulțumit cu toată ființa mea Universului pentru asta. În zile ca azi, nu mai pot, dar nici nu mai vreau să îndes în mine nevrutele. Încă nu-s bine, nici cu mine total, nici cu împrejurimile mele și am nevoie de timp, ca să nu mă înec. Am nevoie de procesare și de integrare ca să pot să merg mai departe cât de cât vindecată, nu să-mi adaug traume peste traume și la un moment dat să simt că oriunde m-ar atinge ceva, ar fi dureros.

Aroganța supremă cu care mi-am îndulcit ziua a fost un film. Pe care l-am văzut de multe ori dar pe care-l revăd mereu cu ochi noi: The notebook. Am nevoie de un film de dragoste, de ceva care să mă abată de la negrul momentului iar el e perfect. Am plâns de m-am răcorit. Evident că am început de la film și-am terminat cu viața mea dar nici nu contează, contează c-am lăsat să se scurgă ce mă fierbea în interior.

Știutul ce mi s-a strecurat în prea dimineața asta în sistemul de credințe, că e rău dar e și bine, în același timp, mi-a fost de mare ajutor în zi. E ca un colac de salvare de care mă agăț și care-mi ține sufletul sus, la suprafața apei.

***

Deși am plâns și pentru calvarul ăsta care mă pândește, nu cred că am dizolvat totul p-acolo. Îi pregătesc pepenele roșu mamei, în bucăți cât să mănânce la o îmbucătură, fără sâmburi și mă duc la munca silnică a serii.

N-am răspuns "cu plăcere!" că mulțumescul nu se mai află la ea în meniu așa cum așteptările mele sunt pe prima pagină în al meu. Mai mult simt că-i place și asta e răsplata mea.

Îmi propun ca următoarele 20 de minute să nu facă parte din viața mea sau eu să nu fac parte din ele. Mi-am amputat grosolan simțurile și vreau să văd cât mă ține. Doar câteva minute. Bleeeeah! Mai exersez.

***

Închid o zi cu un cer care arată fix cum mi-a fost ziua

și sunt recunoscătoare pentru:

  1. Cele două conștientizări bune-bune!
  2. The Notebook!
  3. Pepenele roșu rece și covrigul de la Luca adus de domnul meu!

Clipa mea de fain a fost: