Ziua 161
Sunt în a treia prea dimineață în care plumbul îmi țintuiește pleoapele de sus de cele de jos, de se lasă dezlipirea cu scâncete-n mine. Nu pot să spun limpede că-s obosită, că nu resimt asta așa de acut pe cât îmi prezintă ochii situația. Convertesc "o minune ține doar trei zile" într-"o ne-minune ține doar trei zile" și plantez sămânța pentru o mâine prea dimineață mai lină. Cum deja devine căptușeală pe mine, mai înghesui și dimineața asta, să intre în desaga vieții așa neprocesată și-mi forțez grosolan trezirea. Atât de grosolan că am uitat de ritualul meu cu mine, cu Universul, cu corpul și cu mintea. Le-am luat pe toate din zbor, intenția mi-o spuneam deja pe scări, corpul, dragul de el, îi zăpăcit și buimac dar se supune minții care știe clar drumul neabătut: către bucătărie. Iar Universul n-a înțeles nimic decât că eu nu înțeleg nimic din ce se presupune a fi, pe bune, viața. Altădată, când oi avea timp.
***
Spiky a ajuns înaintea mea, așteaptă să deschid uși către libertate. Inspirată de ea, ies și eu pe terasă, înainte de toate. Fain afară! Teii tot trimit miesme până la noi și le trag pe nas cu toată forța, să se ducă până-n prăselele creierului, să liniștească p-acolo agitația mare la început mic de zi. Plus că, dac-ar fi după mine, aș purta o punguță de flori de tei sub nas toată ziulica, atât de mult îmi place mirosul. Iarăși, realizez cât de paradoxală sunt, că, deși îl iubesc, nu am în curte niciunul. Îmi promit că-mi fac timp să caut unul, măricel, să cumpăr. Îmi promit că nu va trece toamna asta fără un tei plantat.
Pe jumătatea de curte tunsă au apărut din nou mierlele. Dacă aș fi gândit un strop, mi-aș fi dat seama că trifoiul crescut înalt, aproape cât ele, le împiedica să caute viermișorii sau micile râme în pământ. Sunt doi mierloi, că au amândoi ciocul galben spre portocaliu, și-și împart frățește teritoriul. Îi salut pe amândoi, cu voce tare, pe care-mi vine s-o chem înapoi când văd, din nou, căprioara lângă gard. A ridicat brusc capul, speriată de sunetul vocii mele, și mi-a încântat dimineața cu boticul ei negru. Am rămas împietrită pe scaun, cu ochii către ea, secondată de Spiky, care a văzut-o și ea și s-a tras lângă picioarele mele, mai la adăpost. Au ceva aparte căprioarele, sensibil și delicat, în ele. Și se simte acest ceva și de la distanță, impunându-ți un respect și-o dorință de a le proteja. Am stat acolo pironită până a terminat de rumegat frunzele de ulm. A făcut stânga-mprejur, i-am văzut funduțul de blăniță albă și a dispărut în pârloagă, spre pădure. Intru și eu în casă, cu butonul de panică apăsat, inconștient. Nu se lasă mintea până nu bagă o strâmbă.
***
Pentru că m-am trezit, țin scorul meciului cu mintea la egal și împing panica aia cu ajutorul apei calde care mă desfată pe dinăuntru. Mama s-a trezit și ea, numa' bine să cuprind toate trebușoarele prea dimineții dintr-o bucată.
Azi am pus în smoothie și caise și cana din mâna mea, cu bunătatea mov deschis, împrăștie un miros fain. Nările mele îl culeg și trimit semnal către creier că totul e bine. N-aveau de unde să știe, dragele de ele, că la etaj, după ușă, mă aștepta antiteza acestui miros. Deși sunt câțiva pași de la ușă până la fereastră, câteodată simt că nu-i zburd îndeajuns de repede. Și, o dată ajunsă acolo, parcă nu m-aș dezlipi de aerul curat ce intră în valuri cât fereastra.
Pentru că nu pot acum să socializez, izul ăsta-mi taie orice chef, mă duc în baie, să fac ce trebe făcut. Abia după ce am curățat în concret și-n fizic, simt că pot să curăț și judecățile care s-au strâns pe la marginile de creier. Mi-aduc aminte cum se simte neputința și le închid gura acestor gânduri, care măcăne în fundal și mă ațâță să nu fiu blândă.
O simt pe mama azi ca pe un copil mic, inocent, cu bucuria aia neîntinată de cunoștințe prea multe. Chiar așa și este, fie e ceasul prea mic în dimineață, fie azi mintea ei a intrat pe-o cărare mai curată, mai fără multe informații, că are o privire ușoară. Îmi leg și eu interacțiunea de ușurința asta a ei și ne iese de o conversație simplă dar bună. Amândouă avem zâmbetele pe față iar eu simt c-al meu se prelungește până-n inimă. 2-1 pentru starea de prezență și voința inimii asupra minții.
***
Timpul meu liber, redevenit timp magic, se revarsă-n toate căpăcele mele în care am strâns to do-uri și le scoate din matca lor. Golită de lucruri de făcut, îmi permit doar să stau, să privesc, să aduc în interior numa' lucruri faine din exterior. Mă delectez cu un documentar de călătorie și mă bucur că azi, nu l-am însoțit cu veșnica mea părere de rău că eu nu pot pleca nicăieri. Azi m-am dus și eu în Anglia, am făcut împământare în verdeața lor intensă, am sorbit limba lor, pe alocuri dialectată, care-mi place tare mult, mi-am luat ceaiul în ceremonie, alături de sendvișul lor cu castraveți. Chiar am fost la ei, cu ei și mi-a plăcut. After all, nu e chiar așa de greu să pleci pe-o aripă de imaginație și să aterizezi în realitatea lor, chiar așa, mai superficial. O să ajung și-n carne și oase acolo, asta știu clar dar acum mulțam pentru tur!
***
Domnul meu s-a trezit mai devreme decât de obicei așa că-l însoțesc la micul lui dejun și mă bucur de timpul cu el, de faptul că e aici, în viață și-n viața mea. Am început să conștientizez, aproape zilnic, cât de imens este doar simplul fapt că omul ăsta drag e cu mine în casă și e bine, sănătos. Demența mamei și morțile care trec pe lângă mine în ultima vreme, mă strâng mai aproape de oamenii mei dragi și cei mai dragi și mi-a intrat în obișnuință să recunosc umilă că mă bucur de darul Universului care mi-i îngăduie în existență.
***
Urmează micul dejun al mamei, care mai pune o bilă în pușculița distanței dintre mine și ea. În continuare sunt Biannca iar, mai nou, uită mereu numele copilei mele și o numește, atât de trist, "fiica ta". Nu e nepoata ei, e fiica mea. Șocul nu mai e la fel de puternic, începe diluarea lui, doar iau act de situație și merg mai departe, cu poveștile dimineții care-i abat gândul de la mâncare și de la tristeți. Că o mai apucă și pe ea dorurile de casa ei, de fratele ei, de sora mea, de locul unde a copilărit, de prietenele ei. Nu-i neg nicio depănare de amintire, i le permit pe toate dar ghidez cu iscusință mintea către ceva vesel, ca să nu ne umplem nici pe noi, nici bucătăria de-o stare pâcloasă. Îmi iese, mănâncă tot și urcă la ea "în apartament" liniștită. O bucată bună din liniștea asta este și-n mine și plec cu ea afară, în curte, unde am multă treabă azi.
***
Pe lângă gard, pe lângă copaci sau flori, trifoiul trebe tuns fie cu trimmerul, fie smuls manual. Cum trimmerul a sucombat acum ceva timp, m-am înarmat cu mănuși și-am pornit în operațiunea monstru "jumulirea". E ceva de curățat, afară e cald dar asta e o acțiune care nu e la categoria de nice to have. Pornirea a fost grea, apoi totul a decurs fantastic. Pierdută în mini Universurile de la nivelul solului, am descoperit că trifoiul adăpostea o grămadă de rădăști, de gândaci, mai mici sau mai mari, îmbrăcați în culori cu irizații absolut spectaculoase, cuiburi imense de furnici, am salvat din lăbuțele lui Spiky, care mă urmează pas cu pas, și o călugăriță superbă și mare, mă îmbată mirosul de caprifoi care se întinde încetișor, dar sigur, pe toată lungimea de gard, încerc să fiu cât de delicată pot, deși e clar că răscolesc niște habitate.
***
Doar faptul că trebe să gătesc mă oprește dar m-am încărcat bine de tot cu bun și pace. Foarte fain, transfer și asupra supei gazpacho și tocăniței de ciuperci starea asta magică și ies o minune de bucate. O să fac și-o mămăligă mai aproape atunci și am încropit și azi prânzul pentru toată lumea.
***
Am mai strecurat și-un cules de vișine și-un podcast până la masă.
Îmi place tare mult de Mel Robbins iar azi mi-a dat temă pentru acasă. Cică ce e important pentru tine și ești destinat să faci în această viață, va rămâne cu tine, în tine, toată viața și fie îl îndeplinești, fie te va bântui nerealizarea. Clar, sună bine, rezonez cu asta dar clickul ăsta în adevărul din mine se lovește de-o conștientizare imensă: oare eu ce-am venit să fac? Că dacă mă uit la viața mea, mă văd împrăștiată cam peste toate și toate. În momentele mele de bine, iubesc viața cu toată imensitatea dar și cu bagatelele ei. Chiar și ce nu-mi place să fac, capătă altă conotație și altă aromă când sunt bine. M-am încurcat în gânduri și analize și-mi dau seama că nu ajung nicăieri. În niciun caz, nu pe cărarea minții o să ajung eu să știu ce mi-e hărăzit, inima trebe să mi-o ascult. Iar ca să fac asta, trebe multă liniște în mine, în toate colțurile, să nu mă înghiontească de pe nicăieri vreo neputință sau judecată sau grabă. Cum deja știu, parchez asta pentru când oi avea timp.
Dar dacă e ceva ce știu sigur este ce nu-mi place să fac: nu mai vreau să-mi vând timpul pe bani, nu mai vreau prieteni neprieteni, nu mai vreau să mă prefac a fi altcineva decât sunt, nu mai vreau să văd suferință fără să alin un strop. Probabil că asta e cărarea pe care ar fi bine să pornesc, să tai cu maceta inimii toate bălăriile care-mi stau în calea a ceea ce mi-e menit să-mi lumineze mie viața dar, mai ales, să lumineze, prin serviciu, alte vieți. Chiar dacă mi-a sunat mult timp a idioțenie, până la urmă și-a croit loc în adevărul meu ideea asta: viața noastră nu este pentru noi, ci pentru a servi altora. Evident, că este un strat care se așează pe cel de bază, în care viața ne e dată ca s-o experimentăm cu aroma unică de Biannca Locatelli de exemplu. Dar în această experimentare și bucurie de viață, dacă înțelegi că bocancii nu-s potriviți pentru a intra în alte vieți și experiențele altora, ci delicatețea și serviciul făcut sunt cele ce-ți vor elibera karma, ai strigat Bingo. Părerea mea, evident.
***
Prânzul mamei, după prânzul nostru, se lasă cu niște căscături din partea mea, de-mi venea să mă întind pe masă. Am făcut eforturi să stau cu ea, poate pentru că n-am mai fost așa gureșă, n-a mâncat nici ea prea mult, dar sunt stoarsă, nu mai e pic de energie în pistoane. Urc odată cu ea, cu Spiky la subraț și mă pun la un somn mic, mic, oricât de mic, numa' să mă scutur puțin de oboseala asta, că trebe să terminăm de tuns trifoiul în după amiaza asta iar eu n-am putere deloc.
Am plecat trei sferturi de oră într-o lume magică, atât de magică că nu-mi amintesc nimic din ea dar am încă în mine o aromă de super mișto. Nu-mi aduc aminte vise dar am trăit o stare de suspendare plină, de odihnă bogată, de parcă m-a legănat Universul pe brațe și mi-a cântat și șoptit până m-am topit de atâta plăcere. Deci, se poate! O să încerc, de câte ori o să pot, să repet figura asta de somn la prânz. E delicios și-mi face tare bine.
***
Ca să ne facem curaj, am mâncat o salată mexicană cu domnul meu, de-mi ieșea flăcări pe nări, pe ochi și pe urechi și suntem gata să finalizăm treaba începută ieri. Ne-am împărțit îndatoririle dar nu am luat în calcul soarele ăsta care arde și care ne pune frână. Mi-a luat mai mult timp decât am crezut ce aveam eu de făcut, domnul meu și el, la fiecare tomberon plin ochi cu tocătură de dus în câmp, găsea câte-o vorbă de duh și o soluție pentru viitor, să nu mai muncim atât, dar una peste alta, după vreo 3 ore spre patru, am terminat.
Ne-am ostoit corpurile muncite pe terasă iar eu am intrat în magia clipei tare adânc.
Cât m-am chinuit, acum câțiva ani, când mama avea cancerele, să vând acest teren! Semnul de imobiliare, urcat pe un stâlp la strada principală, a trecut prin ierni și prin veri până s-a decolorat iar pe mine nu mă sunau decât investitori care renunțau rapid, fiindcă terenul are deschidere mică. Cât am bodogănit că rămân cu el de gât și câte îmi dă acum acest pământ, pe care-l iubesc cu toată ființa mea! Atâta muncă am pus aici, în casă și-n curte și atâtea roade sufletești am cules, că mi se pare fantastic privind retrospectiv.
Acum, într-un vânticel superb care ne răcorește transpirațiile, murdari și obosiți, suntem efectiv într-un wow privind cerul și mărețul galben cum se duce la culcare. Mirosul de proaspăt tuns e delirant de fain, copacii se profilează pe un cer în degrade iar eu sunt fericită, cu omul meu alături. Ce pot să cer mai mult clipei?! Nimic. Doar să-i dau înapoi recunoștință imensă pentru o bucurie fără margini care-mi cutreieră corpul și inima și-mi amuțește limbuta de minte.
***
În buza nopții, Universul mă mai răsfață cu o prezență iubită, copila mea. Îi fac un tur de curte aproape în beznă, o bucură roadele super bogate ale murilor pe care de abia așteaptă să le culeagă iar eu mă îmbogățesc și cu mirosul ei de copil bun, și cu mâna ei în mâna mea, și cu timpul ei în timpul meu.
Închid o zi tare bună și zău dac-aș închide-o. Îmi fac mănunchi recunoștințele, multe-multe, de la libertăți de zbor în imaginație, la universuri mici și complete, la vișine și instrospecții, la mic dejunuri și prânzuri bune, la magistrala seară presărată numai cu bunătățuri. Nu-mi ajung cuvintele, așa că parchez pornirea asta și las să curgă înapoi în Univers, de unde a și venit, șuvoiul cu bucuria asta pură care mă traversează. MULȚAM!
Clipa mea de feerie este clasicul castel francez, cu camerele lui spectaculare:
