Ziua 160
S-a lipit de ochii mei trezirea greoaie dar nu penetrează și mai în adânc, să domoleasca și sora minte, care boicotează clar somnul prea dimineților. Aseară am adormit tare greu, deși eram obosită, m-am perpelit și frichinit până când am amețit și corpul și amuțit și mintea. Și am dormit binișor, fără popasuri în realitatea camerei, am fost plecată total într-o lume fără vise de care să-mi aduc aminte. Dar uite c-ar mai intra nițelus somn. Cum deja cunosc, încep dialogul cu mintea și fac cu ea pactul zorilor: dă-mi câteva clipe bune și liniștite să mă adun, să mă scutur de inerție, să-mi pun scut intenția zilei și să chem la apel bucuria de viață, și apoi pornesc în zi și în făcut. Că d-aia nu mă lasă cutra asta-n pace: trebe să faci aia, trebe s-o faci pe ailaltă, ai întârziat, se face lumină, câte-n lună și-n stele și nici n-am început bine noua zi.
Cred că Spiky e o prelungire a nedorinței mele de trezire, că-mi face în ciudă și rămâne în pat, întinsă pe spate, ca să înțeleg clar că a revendicat locul, că-i e bine și că pot pleca liniștită, se ocupă ea de ce las în urmă. Plec spre bucătărie cu o privire zâmbitoare ce învăluie două ființe pe care le iubesc și care aleg să-mi fie aproape. Mulțam!
***
Merg agale, coana mare nu s-a trezit încă, așa că sfredelușul ăla, care-mi înghiontește prea diminețile să mă grăbesc, n-are susținere și stă cuminte. Cum eu mi-am antrenat mușchiul atenției distributive, cuprind cu o privire și-o înțelegere că vișinele mi s-au copt cam toate și trebe culese, că florile din casă au nevoie de apă, deschid ferestrele de la parter să intre miros de tei, de caprifoi și zumzet de viață de afară, listez scurt to do-urile zilei, toate desfășurate rapid, în pas molcom spre bucătărie.
Nu mai am lămâi așa că apa alunecă și fără. Doar atenția mea o însoțește, că-n momentele astea ale prea dimineții am inspirația de a fi prezentă, inspirație și prezență care se risipește pe măsură ce mă avânt în zi. Ritualul meu de prea dimineața mai întotdeauna e extrem de intens pentru că sunt mai mereu în el. Mă bucur că e așa, îl iau ca un început și mă încred în puterea și voința mea de a face boltă peste zi din prezență.
Nu mai e loc de terasă că mama-i deja în picioare, dar mă bucur, pentru că suspendările în așteptarea trezirii ei îmi ciupesc din timpul liber pe care îl am diminețile, doar pentru mine, corp, suflet sau spirit. Fragmentarea pe care sunt obligată să o fac când ea uită să se trezească, nici nu-mi place și am observat că mă și irită, de cele mai multe ori. Iar iritarea asta, care vine din ciuda că nu-s stăpână pe timpul meu să-l modelez cum vreau eu, se transferă asupra relației sau interacțiunii cu ea. Not fair dar cam așa fac. Sunt încă la faza de observare, poate urc o dată și treapta și mă apuc să fac ceva concret să corectez.
***
La ele e o căldură și-un miros greu, așa că mă reped, cu nările-nchise, să deschid larg ferestre și să-nchid în mine frecvența aia care se chircește. Nu vreau să pierd timpul, mai mult decât e cazul, cu lamentările așa că-mi suflec mânecile și fizic și emoțional și m-apuc de spălat. Tocmai ce vorbeam duminică cu copila mea care s-a oferit să vină să stea vreo 2 nopți aici, cât să putem pleca și noi doi pe undeva, să ne spălăm mințile și inimile, dar în dimineți ca astea, mi-e clar că e imposibil. Ea n-ar putea să facă ce fac eu iar eu n-aș putea s-o pun să facă asta. E un cerc al naibii de vicios și nu știu cum să ies din el.
Am lăsat curat în urma mea, am avut putere să las și bună stare în spatele meu și am coborât să-mi umplu rezervorul de bine, pentru viitor.
***
Mă culcușesc cu geamăt de plăcere pe colțarul din living, nu vreau nici sunete, nici imagini din exterior, doar o privesc pe coconetul blănos care a coborât din dormitorul nostru ca să-și continue somnul în living, răscrăcărată pe fotoliu. Îmi place s-o privesc, să-i urmăresc mișcarea de burtică după cum respiră și-mi dau seama că vreau să îngheț momente ca ăsta, să nu treacă timpul, să nu îmbătrânim, să nu ne trecem. Mi-a trecut o umbră pe la ochi și inimă, că gândul ăla apocaliptic, aducător de moarte, nu mă lasă doar s-o privesc pe Spiky și să mă bucur că e aici și acum. Mintea mea trebe să pună nori pe un cer azuriu, într-o zi în care simt iubire plină pentru ghemotocul ăsta ce mi s-a aciuat în viață și casă și inimă.
Cum gândurile vin cascadă, de la tomberoneza roială am ajuns la oameni, și-am aruncat și asupra lor vălul ăla mâzgălos de dispariție din viața mea. E drept că demența mamei mi-a forțat ieșiri din viață pe care nu le-aș fi gândit vreodată și pe care nu mi le-aș fi dorit vreodată. Au plecat oamenii ăia dragi mie, cu bucăți mari de suflet, că și-acum mai sângerează, când pun atenția și lupa pe zonă. Așa că, din punctul ăsta de vedere, parcă Universul m-a antrenat pentru pierderi. Partea nasoală e că, deși-s obișnuită, nu le diger și nici nu le procesez cum ar trebui, că mă ia valul vieții pe sus și nu mai apuc să integrez și-n inimă, cum am înțeles mental, că dacă nu sunt în prezentul meu, înseamnă că nu trebe să fie în prezentul meu. Undeva, la un nivel, eu am rămas în așteptarea lor, stau pe treapta aia de suflet și-i aștept, nu pot pleca chiar dacă ei nu mai vin. Cum zic ăștia mai deștepți, n-am făcut closure. Nu știu de ce nu pot să dau la o parte talpa aia emoțională care ține ușa încă întredeschisă. Probabil d-aia mi-e greu să mă gândesc la pierderi, că trebe întâi să le rezolv și dizolv p-astea petrecute, ca să las spațiu pentru alea ce vin. Că de venit, vin sigur, iar știutul ăsta nu vine dintr-o minte paranoia ci dintr-una ancorată într-o realitate corectă.
***
Cobor scările în fața mamei cu doar două trepte, că se plânge de amețeală. Deși îi plachez plângerile astea invariabil cu ideea de mișcare, mama plachează și ea, tot invariabil, cu scuze elaborate lipsa de voință de a se da jos din pat.
Azi, pe podestul dintre etaje, la geam, Spiky ne privește cu ochii ei galben-verzui, pe amândouă. Aud întrebarea în spatele meu și mă lasă perplexă: e fetiță sau băiețel pisicuța asta? În condițiile în care, în 7 luni, a văzut-o zilnic, în care, în ultimele luni, la fiecare coborâre de-a ei la parter o caută cu ochii pe Spiky, în care mă întreabă, dacă nu o vede, unde e, azi m-a înghețat total cu întrebarea. M-am întors să mă uit la mama dar ea era zâmbitoare și senină. În momente ca ăsta, efectiv îmi stă mintea. Mă blochez, nu am nici cuvinte, nici nu mi le caut prin vocabular, în tot neantul ăsta se zbate cu zgomot doar o groază. Știu că ăștia sunt pașii ăia duri și grei cu adevărat ai Alzheimerului. Ca în toată situația asta, Universul a început să mă obișnuiască, puțin câte puțin, cu întunericul total ce urmează. Și tot așa știu că mi-e greu să rumeg începuturile astea. D-aia zic că n-apuc să integrez pierderi că tot vin momente de "prima oară": unele grele rău, altele doar grele, că mintea și inima mea nu știu pe care să le ia mai întâi la vindecat. Și tot vin, și se încalecă unele peste altele, se face buluceală iar eu forțez ușa, să nu le mai văd, cu intenția că o să scot și spăl și usuc când oi avea timp. Dar timpul ăsta nu mai vine…
M-am redresat emoțional cât am putut să trăncăn la micul ei dejun ca să-l mănânce pe tot. Deși-mi simțeam lacrimile în cuvinte, mama n-a deslușit nimic, a luat sporovăiala mea ca sursă de voioșie și a ei și a plecat sus liniștită și bine. Iar eu am rămas jos stupefiată și speriată.
***
Mi-am scuturat durerile, superficial, în curte. I-am făcut clasicul tur, am mai smuls câte-o buruiană pe ici pe colo, am mai săpat, am mai curățat. Îmi simt pietroiul de pe suflet, încerc să-l sparg cu gândul că toate trec dar nu reușesc emoțional să trec de pragul ăsta. Distanța dintre mine și mama este în continuare între mine și mama și totuși, inima mi-e grea. Iar mă simt disociată, am părți în mine care nu se împacă una cu alta, dar cel mai important este că-mi întunecă ziua și bucuria de viață. Iar asta e o pierdere de timp inutilă, numa' că nu-mi iese etanșarea în clipele astea.
***
Am pregătit prânzul, m-am forțat să mă bucur de el și de prezența domnului meu, mi-a ieșit pe alocuri sau mi-a urlat interiorul a simulacru, prin alte locuri. Ce mi se pare ireal, este că înțeleg foarte clar și bine, cu subiect și predicat, că nu are sens să plutesc în starea asta neplăcută, dar cu toate astea, e o altă voință peste voința mea care mă ține jos.
Tot zbuciumul ăsta mă consumă și la un moment dat, simt că-mi pică pleoapele, simt că m-aș întinde pe jos, numa' să închid ochii de la realitatea asta. Chiar sunt hotărâtă să mă duc să dorm un strop, poate se risipește nebunia asta. Doar să mai caut ceva pe net și plec. Am căutat, m-am apucat să studiez, să-mi iau notițe, iar să studiez, să caut referințe pe același subiect, că acest căutat mic de dinainte de somn mi-a furat tot timpul pentru somn. Să faci agricultură bio nu e chiar floare la ureche, sunt mulți și multe păreri, nu mereu converg informațiile către aceeși soluție așa că am țopăit din site în site, pe mai multe continente până am reușit să încheg o listă de ce trebe făcut, când și cu ce. Minimal, pentru pomișorii mei fructiferi.
***
Prânzul mamei, deși a început promițător, a eșuat lamentabil. Din tot ce mi-a cerut să-i fac și să-i pun în farfurie, a mâncat o treime, a împins farfuria deoparte și mi-a spus că dacă o forțez, "dă la boboci". O minciună clasică, ca mai toate pe care mi le servește în ultima vreme, dar nu comentez și nici nu o forțez. Încep să capăt o lejeritate în atitudine față de ce vrea și mai ales, nu vrea mama. Pentru că nu refuză niciodată smoothieul de dimineața și sucul de după amiaza, am eu impresia că astea două bifează mult bine în sistemul ei. Și-apoi, am priceput acum câțiva ani, că fiecare e suveran pe viața și acțiunile lui. Făcând o medie între zilele în care mama mănâncă bine și cele în care mănâncă mai puțin, zic că iese pe plus.
Astăzi, cu ea la masă, am avut un flash vizual și auditiv foarte real, ca și cum clipul din mine se suprapunea peste realitatea mamei stând pe scaun. Am văzut-o pe mama așa cum era ea când boala asta nu-i știrbise nici din minte, nici din autoritatea cu care o investisem în mine, asupra mea. Am văzut femeia aia dârză și mândră, care-mi povestea la telefon fie ce-a făcut în zi, fie vreo rețetă, fie un banc și-un râs în hohote. Am avut imaginea ei clară și mi-am adus aminte ce femeie frumoasă era. Doamne, cât de dramatică e schimbarea: suprapunerea de imagine, una reală, în fața mea, la masă și alta ca o hologramă, aproape peste asta reală, m-a înfiorat. Din ochii ăia negri mari și mișto, au rămas două linii mici și seci. În locul faței ei luminoase e o paloare bolnăvicioasă, de pergament, o emaciere oribilă. Doar când mai zâmbește, pare că mai are ceva viață în ea iar zâmbetul e singurul care a rămas același.
Tot azi, am realizat că și mama, fără să vrea, a pus o distanță între ea și mine.
În viața mea cu ea, am strâns ca pe comori, orice dovadă de căldură sau grijă. Una din aceste comori este modul cum mă strigă ea: Bi. D-aia cei care mi-au spus așa, de-a lungul vieții, au trecut direct în inimă, fără niciun filtru protector sau de analiză. Azi am realizat că mama nu-mi mai zice Bi, ci Biannca. Mi-a căzut realizarea asta ca o ghilotină peste comori, a mai ras una și m-a mai văduvit de ceva strâns cu greu în 40 și ceva de ani. Mda, tot la capitolul pierderi intră și asta. Un banal cuvânt pe care copiluța din mine l-a făcut alint și și-a învelit cu el zilele negre și multe din copilărie și așa zisa adulție.
***
Gata, suntem pregătiți să tundem trifoiul, care a crescut ca nebunul. Deși e frumoasă curtea și așa, are un farmec aparte, devine greu să te plimbi cu albinele la fiecare pas și cu viespile de pământ, ascunse de trifoiul înalt. Deși nu prea am putere în instalație, mă bag și eu în hora tunsului alături de Mr. H și munca-n doi e clar mai spornică decât de unul singur. El tunde, eu descarc roabele cu tocătura de trifoi peste pământul din curticica de flori, inclusiv peste roșiile care încep să facă flori. Sunt tare curioasă ce recoltă și ce gust o să aibă roșiuțele mele, tratate exclusiv bio. Au rămas 36 de fire, unele mai vânjoase, altele mai pricăjite. Nu scot niciuna, le dau aceleași șanse tuturor și vom vedea.
***
Spiky s-a adunat și ea pe acasă, pe cameră o văd pe mama cum doarme liniștită deși mașina de tuns huruia puternic sub geamul camerei ei, încetișor se lasă înserarea și o dată cu ea se duc și puterile mele. Nu mai am nici voință, nici dorință să continu așa că îl cooptez pe Mr. H și oprim tunsul, pe la jumătate. Mai e și mâine o zi.
***
A fost o bilă gri azi, nici albă, nici neagră, hai să zicem interesantă. Pe alocuri cu greu tare pe inimă, cu bucurii pe aceeași inimă, sunt recunoscătoare pentru:
- Faptul că nu sunt singură!
- Că mi-e bine fizic!
- Mirosul trifoul tuns!
Clipa mea de frumos este:
