Ziua 162

Ziua 162

Prea dimineața asta e sora geamănă a prea dimineții de ieri, dar cred că pe undeva așteptam în mine și-n minte să se întâmple așa. Și aseară m-am vânzolit o grămadă până a venit moș Ene pe la gene așa că am plantat gândul ăsta "sănătos" al unei treziri grele încă de aseară. Pentru că m-am prins de inconștiența mea, la prima secundă a trezirii, am hotărât să contracarez cu prezență și voință plumbul ăsta perfid, ce-mi plachează vederea zorilor.

***

Deși am o greutate în corp sau, mai bine zis, am un corp greu, de zici că-i plumb peste tot nu numa' la ochi, mă simt ușurică pe interior. Încă am în carnea sufletului gustul ăla superb de aseară, de pe terasă și pornesc în croșetarea de intenție a zilei de la firul magic al unui apus frumos. O colorez în aceleași culori intense și-o trimit să se ducă mintenaș în Univers, să n-apuce să se decoloreze de la greutatea asta a unui corp încă adormit. Ca și cum am șters un to do de pe listă, mintea trece la următorul, să-mi aduc putirință în trup, să-l pun pe drumuri și să încep cu primul pas, de a mă da jos din pat.

Nu știu dacă claritatea asta pe care o am dimineața vine de la minte, de la inimă sau de la spirit sau e o combinație de toate trei, dar m-am prins rapid că acum înlocuiesc bucuria clipei pure și simple cu satisfacția, mereu parșivă, pe care ți-o dă lucrul bifat. Așa că încă nu mă ridic, ba mă înfig mai bine în pat, și deschid ușurel ochii la realitatea din cameră. Da, se varsă zorii, cred că și intenția mea colorată e printre ei, iarăși se scaldă pământul în melanjul de culori de răsărit. Chiar dacă promisiunea unui început e clar infinit mai încântătoare decât cea a unui sfârșit, culorile răsăritului totuși nu pot egala culorile apusului, ca și cum în fiecare întâlnire între zi și noapte, apusul își spune trilul ca pasărea spin. Până și apusul pare că știe de carpe diem.

***

Când am simțit eu că m-am cuprins, încet și liniștit, am dat startul zilei. Am cules una bucată felină, care deja se bucura de trezirea mea și ne-am rostogolit spre parterul casei. În trecere, mi-am aruncat privirea și pe geam, am îmbrățișat de sus întreaga curte, iar coborâtul pe scări mi-a adus în prim plan spatele casei, cu vișinul copt și cu caprifoiul înflorit, pe tot gardul. Doamne, da' frumos s-a mai înlănțuit casa asta, cu terenul ei! Și, vorba gogoașei, încă se mai face!

Imprim în tălpi un mulțam apăsat și deschid larg ferestre.

***

Năvălește un miros de crud atât de mișto că, deși aș putea să ies pe terasă să-l abosrb pe tot din plin, rămân cu mâna pe fereastra deschisă din sufragerie, ca și cum mi s-au blocat căile de rulare. Dacă momentul de wow e acum și aici, de ce simt eu că trebe să se întâmple altfel?! De ce doar de pe terasă pot să mă contopesc cu ce e afară? Uite că acum e suficient cât miros intră pe o bucățică de geam ca să rămân trăznită locului. Plec din încântarea asta a momentului cu conștientizarea că nu-mi trebe tot borcanul de dulceață, o linguriță poate concentra în ea aceleași senzații ca la scara mare a borcanului. Bun așa. Poate nu uit.

***

Văd pe cameră că mama, deși s-a trezit, nu se dă jos din pat, e îmbrăcată în pulover de iarnă și băgată sub pilotă până la gât.

Deși mintea-mi trimite cortizol de stres prin organism la primul impuls, al doilea aduce ceva mai multă stăpânire de sine: după chimio, mama a rămas cu frig în oase, la ea nu există niciun moment în întreg anul în care să nu poarte cel puțin o pereche de șosete. Poate că i-o fi fost rece peste noapte, nu-i cu panică. Îmi termin liniștită activitățile și urc, cu uimirea-n vene că parcă nu mă mai atacă neliniștea de la orice mizilic, parcă nu mă mai strânge compulsiv imediat grija, de la exterior spre interior, și invers, începe să mă cuprindă relaxarea. Știu că poate fi trecător, știu că nu eu am creat această relaxare ci complexul ăsta, din minte și carne și spirit care sunt, nu poate rezista la foc continuu sub asediu și câteodată mă lasă să respir liber de stres și aoleală.

Da, mamei i-a fost rece peste noapte dar acum îi e bine. Doar că a uitat că există și varianta dezbrăcării și a început să transpire de cald. Deschid și aerisesc, nu-i teribilă mizeria la ele, îi dau smoothieul și pastilele ei, lui Sassy pliculetul magic pentru care mă iubește nespus și mă gureșesc la o șuetă cu coana mare. Mică, doar să-i testez apele. Entuziasmul ei nu dă pe dinafară, dar nici nu e bine ascuns pe dinăuntru. E normală, cam cum poate fi un om la bătrânețe, dacă n-aș știi ce brusc se schimbă registrul, nici n-aș bănui că are Alzheimer. Dar el e acolo și își arată rânjetul când o aud pe mama că-mi spune: de dimineață, l-am văzut pe domnul tău cum tundea iarba. Mda, timpul e super dilatat la mama, m-am prins eu de asta de ceva timp, acțiunile se petrec de-a valma și concomitent la ea, nu mai are delimitări între zile și, câteodată, nici între oameni. Plec mai mică-n mine decât am intrat la ea. Chiar dacă nu vreau, demența asta a ei îmi retează din mugurii de bine ai zilei. Nu total, doar îi ciuntește.

***

După revenirea din Covid, am observat la mine, cu câteva excepții care să întărească regula, că încep să fiu mai împăcată. Cu ce a fost, cu ce este și cu ce vine.

Îmi dau seama că o vindecare are nevoie de timp și are mai multe straturi. Mă tot învinovățeam când ceva ce credeam c-am vindecat pentru totdeauna, se întorcea și mă ciocănea cu durere, din nou. Acum, știu că vindec într-adevăr, dar vindec pe rând. Ce am cercetat și spălat, zoiul ăla de suprafață se duce sub jetul lacrimilor mele dar vine stratul de dedesubt, care are și el de oferit și-o învățare și-o durere. Cu altă mireasmă și cu altă greutate. Nu cred că sunt straturi nenumărate, ci doar câte e nevoie să învăț lecția nu ca tocilarul, ci s-o înțeleg în miezul ei. Abia atunci cred că se dizolvă de la sine.

Azi mi-a poposit și-n minte și-n inimă, sora mea. Nu știu dacă am reacționat subtil și energetic la vreun gând de-al ei, știu doar că azi m-a lovit, ca pe mama ieri, un dor. Nu știu nici de ce, că la nivel superficial n-aș avea motive și totuși, inima mea, nu ține cont de ce zice superficialul și se înmoaie într-un dor și-o lacrimă. Dar azi, ca și ieri când vorbeam cu domnul meu despre cineva drag ce mi-a fugit brusc din viață, hotărăsc și decid să închid ușa pentru totdeauna. Atârnarea mea în așteptări mă franjurează și ajung, de multe ori, să nu mă mai simt întreagă după gânduri d-astea de dor. Oamenii ăștia au luat cu ei, pe nedrept, bucăți din sufletul meu și ăsta nu-i chiar așa de inepuizabil. Doare când pleacă câte-o parte și doare și tot timpul cât simt și văd golul lăsat în urmă. Așa că azi, am decis, nu din ego, nu din orgoliu, nu din frustrare, ci din grijă pentru mine, să-mi iau bucățile înapoi și să mă întorc din așteptări. Dacă vreodată va avea nevoie de ajutor și mi-l va cere, voi fi prezentă. Dar, până atunci, îmi aduc acasă-n mine, sora soră-mii, și o scutur de toate speranțele neîmplinite, de toate telefoanele nesunate, de toate întrevederile nevăzute. S-a închis.

***

Neașteptat de împăcată, îmi beau cafeaua în timp ce domnul meu își ia micul dejun. Nici el nu prea a avut somn, e bușit de-o netrezire dar o dăm în râs și pornim mai cu zvâc în zi. El la munca de acasă, eu la munca pentru casă. Până atunci, strecor însă micul dejun al mamei.

Nu e taman hotărâtă să coboare dar o hotărăsc eu repede. Trebe să pape acum că eu apoi mă apuc de treabă și nu o să mai fiu prin casă.

Coboară, pufăie de la primul pas, pe mine mă trece un zâmbet la egoul ăla al ei care cere compasiune, milă, atenție, orice, numa' să fie ea ombelico del mondo. Nu mai cumpăr așa repede, se poate numi că m-am desensibilizat sau că m-am deșteptat. Și una și alta are doar avantaje, pentru că nu vreau să mă mai încarc cu vini și inculpări de nesimțire inutile. Nu o ajut cu nimic nici pe ea, adevărata ea, spiritul din ea, dar cu siguranța vina îmi scade mie vibrația și mă plasează pe nivelul cu multe scame, de unde mă lipesc numa' de tâmpenii. Thanks but no thanks. Azi pare că-i zi de tranșare în situații care trenează-n mine. Foarte bine, să facem spațiu, zic!

O pun în gardă că plec să fac câteva cumpărături iar ea mă pune-n gardă cu foietajele ei, din care nici nu mai ține minte de când nu a mâncat. Au fost doar câteva zile dar zilele astea la ea devin luni. Ignor și asta, îmi fac liniștită lista de cumpărături și cum termină micul dejun, am și plecat.

***

Când te prinzi și-ncepi să vezi manifestările egoului, în cât mai multe nuanțe și ipostaze, nu se mai lasă cu lovit la gleznele minții, cu inflamare instantă ci cu zâmbet scurt a înțelegere.

La intrarea în Carrefour, se ambalează să-mi intre înainte un bărbat, înalt, solid, îmbrăcat bine. Mă dau la o parte să nu-mi iau vreun fault și văd că și nenea de la pază face la fel. Când mă apropii să intru, nenea de la pază, un bărbat pirpiriu și mai în vârstă, vine cu o mină amenințătoate spre mine, că și cum urma să mă ia la vreun rost de ceva ce numai el știe. M-am uitat în ochii lui scurt, am zâmbit mic și mi-am văzut de drum, neintimidată, strecurându-mă în spațiul mic pe care mi-l lăsase corpul lui între cele 2 bare ale sistemului de scanare antifurt.

Într-o fracțiune de secundă am înțeles întreg mecanismul, am clasat cazul și nu am mai construit dialoguri sterile, minute întregi după.

Nenea de la pază nu și-a putut măsura puterile cu bărbatul înalt, solid, ambițios și îmbrăcat bine dar cu o femeie, îmbrăcată sport, da. De ce a simțit el nevoia să demonstreze puteri și dominări, e și acolo o filozofie de neîncredere în propria-i persoană, care în timp se lasă cu frustrări adunate. Cert este că am simțit totul la nivel de energie și am tradus mental situația. Nu mi-a făcut plăcere să mă strecor pe lângă el să intru, mi-a violat spațiul din imediata mea apropiere și mi s-a părut nefiresc și grosolan. Dar după ce am trecut de momentul ăsta, inima mea i-a dat răspunsul verde minții, au făcut pace și l-am lăsat pe om în plata karmei lui, fără să i-o mai întinez și eu. Am avut compasiune pentru el, și pentru mine și pentru toți care am trecut sau mai trec încă, atât de inutil, prin furcile caudine ale stimei de sine scăzute. În sinea mea, am aprins o lumânare imaginară în întunericul minților care încă nu văd și nu înțeleg că experiența vieții lor nu are absolut nicio legătura cu experiența vieții altcuiva. Dac-aș putea să am această claritate cât mai des, și la mine și la alții, dar mai ales, dac-aș putea să fac statornică compasiunea asta care îmbracă situațiile de gen, ar fi minunat. Poate nu o uit nici p-asta. Iar ca să n-o uit, trebe s-o practic. Și ca s-o practic, trebe să fiu cât mai prezentă și mai atentă în clipa ce-o trăiesc.

***

La întoarcere, m-am oprit la un punct unde se vând plante și copaci și de toate minunățiile, numa' cât să văd dacă au tei românesc. N-au. Eh, dacă tot m-am oprit, hai să văd ce aveți pe aici. Întreb de glicine, mi le arată, mă dă pe spate prețul dar și puiul de ego care încearcă să-mi manipuleze așteptările. Doamna care făcea prezentările între mine și plante, mă anunță că oricum astea sunt prețuri mici, că din toamnă prețurile vor exploza pentru că, în pandemie, mulți au dat faliment, și piața s-a restrâns. Nu m-a răbdat limba și i-am spus că din toamnă încolo, și mai mulți vor da faliment, mai ales ăia care vor să-și scoată pârleala rapid, pe spatele câtorva disperați după plante, pentru că vine o nouă criză economică mondială. Recunosc că mi-a dat satisfacție maximă perplexitatea tipei și uite cum am uitat, în nici 10 minute, cum să întind compasiunea aia peste cât mai multe tipuri de ego. Cred că oamenii de vânzări sunt o specie în care-mi vine să mă răcoresc de multe ori. Au așa un tupeu și-o manipulare, că-mi apasă butoanele cam des. O să mai trec pe la puncte d-astea de vânzare, să mi se apese butoanele cât mai des, până se tocesc și nu-mi mai bag colții-n părerile și strategiile bieților vânzători.

***

Nu știu pe ce mi s-a fușterit timpul, pe prânzul meu, apoi pe cel al domnului meu, între două calluri, și într-un final pe cel al mamei. E o căldură leșinătoare afară, deși e cu patru grade mai răcoare azi. Gazpacho-ul rece merge la fix dar doar la mine și domnul meu, mama se strâmbă, nici măcar nu vrea să guste, deși nu știe ce e și cu ce se mănâncă. La capitolul ăsta, nici nu zici că sunt fata ei. Eu aș explora orice bucătărie, de pe orice continent, evident în limitele veganismului iar ea nu vrea nici d-astea mai europene. Nu mă plâng, îi place tocănița de ciuperci pe care o mănâncă și cu mămăligă rece și cu pâine. Din nou, mă îmbârligă somnul de am uitat și cum mă cheamă. Din nou, culeg felina și urcăm toate trei, mama la ea, noi două la noi în dormitor. Sper eu ca somnul coconetului să aducă în aerul camerei starea aia super plăcută, în care să mă culcușesc și eu.

Azi am greșit la cotangentă că nu mi-a ieșit calculul cu somnul. Deși Spiky doarme de rupe, în toate pozițiile posibile, pe mine, fix când să mă fure somnul, m-a trezit telefonul care-a sunat. Rareori sunt sunată în timpul zilei, în afară de curieri, dar taman azi am primit un telefon personal. Nu era decât o întrebare, că eu sunt google-ul uman și le știu pe toate, dar a fost îndeajuns să-mi fugă starea portocalie. M-am mai perpelit, m-am mai sucit, mi-am pus perna pe cap după ce am închis telefonul cu totul, nu doar netul, nu s-a mai lipit deloc. Chiar îmi pare rău.

***

Mă mai lălăiesc în pat dar eu, dacă-s sănătoasă, nu prea am stare să stau. Mai o vișină, mai un jumulit de trifoi, mai un plantat de mentă, mai un transplantat de busuioc, fuge timpul la nebunul și mă opresc fix la timp pentru sucul și medicamentele mamei, plus plicul regulamentar al grăsălanei mele iubite, Sassy.

Mama e sătulă de somn dar, cu toate astea, nu vrea duș azi, că e tare obosită. Nu știu ce munci o fi prestat mintea ei azi dar nu-mi impun voința asupra ei. O pun să se schimbe în pijamale, să-și bea sucul și să ia pastilele, să se spele pe dinți și gata, o las în pace. Evident că i-am dat pijamale lejere, că-s 30 și ceva de grade afară. N-am ajuns bine jos, c-o văd pe cameră cum se schimbă și se îmbracă cu ce vrea ea, cu pulover mai exact. Ok, mâine dimineață o să trăznească a transpirație la ele în cameră. Bine că măcar m-a și m-am avizat, să nu mă mai ia prin surprindere.

***

Îngânarea zilei spre noapte mi-o petrec tot pe terasă, tot în extaz și tot într-o recunoștință maximă. Nu mai bate vântul ca ieri, dar apusul e tot one of a kind, numa' bun să-ți înmoi privirea-n el, să se coloreze și ea și să se impregneze de mirific. Iar dac-o întorc și spre interior și-mi pun ochii să arunce priviri colorate și acolo, mă umplu toată de culoare și mă simt ca un fluture mic ce vibrez cu un Univers mare, fără teamă de nimeni și de nimic. Acum sunt aici, în curte, în iarbă, în lumină colorată și difuză, în viață, atentă, bucuroasă, sănătoasă. Și-mi este de ajuns.

Ca să rămână scris, listez doar trei recunoștințe:

  1. Claritatea mentală, care-mi luminează situații și oameni și soluții!
  2. Siropul de zmeură, fără zahăr, cu apă plată rece și-un strop de mentă!
  3. Clipă!

Frumosul meu de peste zi este: