Ziua 156

Ziua 156

Suavitatea de treierătoare care vine dinspre perna alăturată nu lasă nicio șansă somnului să mi se cuibărească în pleoape. Cadența clară între inspirul și expirul maestrului cu trompeta de lângă mine e prea scurtă, ca-n pauza dintre triluri, să pun de-o adormire rapidă. E oricum aproape lumină afară așa că, cu o urmă de regret și un colț de zâmbet pentru concert, hotărăsc să dau startul zilei. Nu înainte de a-mi zice, legănată de fundalul sonor, mantra și intenția zilei. Nu știu cât de lin s-au dus ele azi în Univers dar știu că gândul și locul din care a pornit el a fost curat, fără nervi, judecată sau frustrare. Și azi, ca și ieri, cutra minte și-a ridicat filtrul cu care cerne și împarte pe căprării evenimentele zilei, în bune sau nebune. Cică atunci când mintea nu mai mestecă și scuipă înapoi, iei viața așa cum e și așa cum vine. Deși n-am făcut nimic conștient în afară de a decide să-mi fie bine, și ieri și azi matracuca mea minte analitică e domoală. Să rămână așa!

***

Am cules un colăcel de blană neagră ce mi-a dormit tot lipită de burtică și am plecat amândouă în tors de felină, către parter și către o prea dimineață nouă. Mă doare corpul o țâră pe la încheieturi, mai e un pic strâns stomacul spre capul pieptului dar, în linii mari, cred că s-a dus și greul greu și ăla mai puțin greu al bolii. Sunt în faza de revenire totală iar conștientizarea asta mi-aduce pe buze, în fizic și la propriu, un mare mulțam. L-am rostit cu voce tare și răspicat, să nu reduc cu nimic din această reușită pe care corpul meu a scos-o din nou, din mânecă.

Îl răsplătesc cu apa caldă cu stropi de lămâie și pace. S-a făcut liniște în mine, când mintea, actorul principal, nu mai împarte ea vini în dreapta și-n stânga ca roluri principale și când eu nu le mai iau ca fiind to do-uri și le las să se stingă de la sine.

***

Mi-am terminat trebușoarele prea dimineții dar mama tot doarme. Profit și ies pe terasă, să respir aerul curat de afară și să-mi umple el interiorul a primeneală. Soarele nu vrea să ne vedem la față dar mie-mi place și așa, mai înnorat. Au plecat mierlele, coțofenele stau cuminți pe gardul care mă desparte pe mine de cuibul lor și îmi urmăresc mișcările, se aude zumzetul general al satului care se urnește la viață.

Încă de când eram copilă la măița mea și mă trezeam odată cu ea, foarte de dimineață, să mergem în grădină, îmi plăcea mugurele de zi. Are în el promisiuni mari, îi punem în palmă așteptări și mai mari și-mi pare așa, misterios. Acum îmi dau seama că de fapt toată ziua este așa numa' că, în alergătura de a face, face, face, nu-mi mai dau timpul să văd că fiecare început de clipă strânge în inima ei promisiune și așteptare.

Sunt mult mai prezentă în viața mea decât eram acum 6 ani, asta for sure, dar aș vrea mai mult. Nu dintr-o dorință de ascensiune spirituală ci dintr-una mai trivială, de reducere de suferință. Că dacă aș fi pe faza fiecărei clipe și aș lua fiecare micro-decizie de a-mi fi bine la orice mi-aduce clipa, oho, cât de scutită de rotocoale de gânduri și trăiri aș fi. Hai, nu chiar fiecare, dar cât mai multe. În schimb, vorba profei mele de la cursul de schimbat optici și vieți, stau pe scaunul din spate al mașinii mele numită viață și mă las dusă pe unde vrea ea, nu mă-nfig cu încredere în volan să mă duc pe unde aș vrea eu.

Mă împac singură, nu vreau să mă cert și vreau, asta chiar cu multă intensitate, să reduc nevoia asta a mea de a le face pe toate, perfect, dacă se poate. Până una alta, am înțeles undeva, într-un substrat al meu mai de adâncime, că viața aici e de experimentat, orice și oricum. Așa că nu există "așa da-uri" și "așa nu-uri" universale, ci trebe să mi le croiesc după lungimea și lățimea clipei. Ia să nu mai accept eu târgul minții ăsteia ce mi-a furat clipa de pe terasă și mi-a dat o vină de a nu face îndeajuns. Am zis și am decis!

***

Tot la 8 s-a trezit mama și azi, nu mă mai întreb unde intră somn, că văd că intră. Las darurile, dau cu bagheta magică și-n baie, termin rapid și vreau să mă întorc la lumea mea.

Tot în aceeași stare de separare emoțională sunt de mama, am o abordare imparțială a ei și, din nou, mă surprind că nu cred ce-mi spune. În ultima perioadă, de câte ori o întreb dacă e bine, răspunde invariabil cu o plângere. N-ar zice o dată "Da, sunt bine!" și atât. Nu, nu zice asta ci caută, și mintea-i servește, mereu și mereu negativul din momente. Ciudat mi se pare că mama nu a fost niciodată o pesimistă. Da, se plângea de una, de alta, dar în genere era un zâmbet și-un banc. Cum spunea un studiu citit, demența scoate în afară tot ce omul a ascuns o viață în interior. Demența, într-o manieră exagerată, e de fapt o tablă de scris prin care, fără nicio pervertire a minții, omul își scrie singur, cu propriile mâini și fapte, caracterul lui onest, pe bune, fără înghesuielile alea tâmpite puse de-a lungul unei vieți trăite în constrângerile "lumii". Se etalează gol. Păcat c-o face atât de târziu, când, cel puțin în viața asta, nu mai poate folosi această curățare să o ia fresh, de la început.

***

Mă bucur de micul dejun al domnului meu, prea scurt pentru cât aș vrea eu să stau cu el și apoi, profit de micul interval de timp pe care-l am până la micul dejun al mamei, să mai culeg niște vișine. Se coc în valuri dar furtuna mi le-a rătutit p-alea coapte pe jos, așa că mă duc să aleg și să culeg ce pot, să pun la congelator, pentru smoothieurile de iarnă.

Vișinul meu este fix lângă gardul cu vecinul și fix lângă padocul mic unde stau lupițele. M-am distrat copios vorbind cu ele: din lătratul mare, zgomotos, de la început la lătrături scurte pe parcurs și la niciun lătrat la final. Tot timpul le-am spus cât sunt de frumoase, le-am vorbit constant pe o tonalitate calmă și caldă și, când mi-a fost posibil, am vrut să ne vedem. Cam așa e și cu oamenii: te latră mult la început, apoi din ce în ce mai puțin, până înțeleg ce hram porți. After all, nu suntem chiar atât de diferiți de celelalte specii.

***

O aduc pe mama la micul dejun, fără niciun chef și nicio vioiciune și o conving să facă ea o mâncare de varză acră călită. E printre preferatele ei și sper eu, o s-o țin departe de pat și de somn, o perioadă. Plus că mai socializăm, mai stăm pe terasă, mai stăm împreună. Acceptă, mănâncă tare puțin și se apucă de treabă.

Într-un singur minut mi-a zis de trei ori, în buclă, că e multă varză. De fiecare dată îi răspundeam iar a treia oară, am întrebat-o dacă își dă seama că spune același lucru. Nu, e doar bătrânețea de vină. Ok, s-o lăsăm așa.

Deși a fost maestra de ceremonii peste mâncarea de varză, când a gustat din ea aproape că a strigat la mine: ce de sare ai pus! Eu nici nu m-am atins de mâncarea ei, le fac și eu pe ale mele. M-a uimit și îngândurat urâțenia răutății cu care a rostit acuza. Nu mă doare nicio acuză, mă lasă rece dar răutatea aia am simțit-o în ficat, la propriu. Că doar totul e energie.

Am aruncat zeama extrem de sărată într-adevăr, varza probabil că a fost potroacă de sare, am aruncat în varză și un cartof crud să absoarbă și el cât de multă sare poate iar mama s-a declarat mulțumită. Mi-a povestit iar de copilăria ei, însă variante super condensate de povești, absolut toate buclate repetitiv de cel puțin 3 ori fiecare. Zici că sare acul de pick-up al minții ei de la un fir de praf din eter și repetă obsesiv fix aceleași cuvinte de le-a zis câteva secunde în urmă. Mi-e clar că nici nu e atentă, pentru că noi oamenii, chiar dacă nu mai știm ce am spus în urmă cu o secundă, putem întotdeauna să apelăm la memoria auditivă și să reauzim ce am spus. Mama nu mai are memorie auditivă și nici atenție și nici nu o interesează. Observ că oricum ies de-a valma toate, ca și cum vrea să expulzeze afară cuvintele din ea, o înghesuie în mintea în care ea știe ce derulează și cu ce e încărcată. Una peste alta, mă bucur că a stat 2 ore în afara patului. Nu pot să spun că mă bucur că am stat împreună, pentru că aș fi ipocrită. Nu simt asta acum și nici nu mă pot forța să simt. Dar nici vina nu vreau să mi-o bag pe gât. It is what it is.

***

Am terminat și eu de gătit, am dat o fugă să iau ciabata caldă pentru prânz, dar n-a fost să fie, și-am luat-o pe sora ei mai săracă, pâinea rotundă cu maia, și-am așternut o masă cu bunătăți. Mama nu vrea încă prânz, dar noi doi da și ne bucurăm din plin de el, chiar dacă e scurt, că domnul meu are call.

***

M-am reîntors la vișine și la solitudinea mea. Nu și la liniștea din mine, că zici că se sperie de înaintarea în zi și pleacă zburătăcită ea știe pe unde. În absența ei, devin aeroport de gânduri.

Un gând mă bâzâie de ceva timp iar azi mă decid să-l articulez. E o idee iar ideea asta intră încet dar sigur în mine, străpunge carapacea aia groasă de generații de ego-iști: e una și aceeași inteligență universală care privește și prin ochii mei, și prin ochii mamei, și prin ochii domnului meu, aceeași inteligență universală, jucăușă, vrea să vadă cum se simte planeta asta din costumul meu de carne, din al mamei, din al domnului meu. Orice fac sau nu fac pentru mama, domnul meu sau orice altă ființă de pe planeta asta, la nivelul ăla de sub primul strat, de carne, fac sau nu fac pentru mine. E același aluat în toți, doar că fiecare-l modelează după liberul arbitru și după experiențele care urmează liberului arbitru.

Suntem nuanțe infinite ale aceleiași culori.

Chiar dacă ideea câștigă teren și penetrează pereții minții, intră printr-o fantă în logica mea interioară, nu am integrat-o complet, sunt doar la faza de găoace. Altfel, ar trebui să știu că demența mamei nu este o lecție pentru mine ci o experiență a inteligenței universale din scaunul Liei, ar trebui să mă bucur de clipele pe care mi le îngăduie mosorelul pe planeta asta și să mă prind și ancorez cu simțurile ca o caracatiță de viața asta plăpândă ce se petrece în îmbucături de clipe. Cu mare blândețe, aleg, din nou, și văd asta, să nu mă cert. Dacă-mi torn pe gât idei și concepte și le-nghit că dă bine, o să mă înec cu ele și n-am obținut nimic. Las loc și spațiu în mine să se culcușească ideile și o să-mi dea ele semn când s-au cuibărit cuminte și definitiv.

***

Mai bag un cap la mama, care a dormit vreo două ore, să o iau la masă. Nu vrea, că nu-i e foame. Placa asta de câteva zile nu-mi face plăcere dar nici nu o pot forța. O las în ritmul ei, doar îi aduc aminte că are varza făcută de ea și i-am tras lângă și un pui de mămăligă, cum îi place ei să spună. Toate bune, doar să vină să pape. Când i-o fi foame, coboară ea. Cu astea pe buze o las, în pat, cu Sassy lângă ea. E un tablou la care o să întorc peste ani, știu asta, pentru că eu sunt vizuală. Și-mi păstrez amintirile în fișiere cu imagini. Când am închis ușa, am simțit că tocmai am creat un fișier pentru viitor însă prezentul nu mi-e atât de lin pe cât ar trebui să fie. Tot mă înțânează o coardă invizibilă, dar al naibii de puternică, de o stare de limitare, de tăiere de aripi de zbor călător. E un timp pentru toate. Oare?

***

Laba piciorului înțepat s-a schimbat la culoare, e movuliu și tot umflată, plus că mă mănâncă de m-aș scărpina cu peria de păr dacă aș putea. Dar chiar și așa, nu mă oprește de la împământarea pe care vreau s-o fac și azi, nu că mi s-a pus pata pe ea ci pentru că buruiana nu mă întreabă dacă poate să crească și crește ca nebuna, în weekend tundem trifoiul iar tocătura lui vreau să o arunc ca mulci în curticica de flori. Deci trebe să curăț terenului de buruieni iar asta durează. Îmi pun un podcast și-i dau drumul, și la mâini, și la ascultat. După un timp, realizez că n-am auzit mai nimic din ce-mi suna în ureche așa că fac liniște. Mult mai bine așa.

Cu picioarele goale, pentru o fracțiune de secundă, m-am văzut ca o conductă între pământ și cer. Foarte vizual momentul și foarte plin de sevă mișto. N-a durat mult, nici nu m-am dus după el să-l recreez ci m-am pierdut în micul Univers de sub tălpile mele.

Nu știu cum să împac cele două porniri ale mele: una de a jumuli buruiana și a face locul curat și cealaltă de a nu strica micro-habitaturile ce s-au creat acolo, la adăpostul acestor buruieni. E încă o dualitate acolo dar câștigă acum meticuloasa și OCD-ul din mine. Însă simt că fac și stricăciuni pe undeva. Se va echilibra sau înclina într-una din părți și aspectul ăsta, sunt sigură. La momentul potrivit.

***

Mama s-a pus la somn, fără prânz, de pe la 16 și de abia am reușit s-o trezesc pentru suc și pastile. Pare bine, nu are nimic aiurea doar că vrea să doarmă întruna. Mi s-a lipit de creier ceva ce am auzit undeva, parcă la Dolores Cannon: copiii și bătrâni dorm foarte mult, primii să uite tot ce știu și să vină fresh în noua viață, ultimii să-și pregătească marea trecere. De câte ori văd că mama doarme așa mult, îmi răsună bucățica asta de informație în creier. Cine știe care o fi adevărul…

***

Mă opresc și eu din muncit și-mi fac timp să sorb din apus. Cum stăteam eu cu fața zgâiată către marele galben, mi-am dat seama că eu nu cred și simt că m-am făcut adult. Eu n-am trecut prin cursul de calificare necesar, ci doar mă joc de-a adulția, când de fapt înăuntrul meu sunt un copil. Am pus peste copiluța asta straturi de griji, de preconcepții, de idei, de prefaceri, de to do-uri câte a putut să ducă dar de fapt ea n-a crescut. Văd asta în toate pornirile mele de joacă, în toate momentele mele de golașă de spoieli, în toate bucuriile mele mici sau mari, în toată inocența și delicatețea de care pot da dovadă în unele momente cheie. Iar dacă mă uit cu ochi deschis la cei din jurul meu, văd că nici ei nu sunt adulți, nici ei nu s-au înscris la facultatea asta. S-ar putea să fim o planetă de copii mari. Poate pe ici pe colo, unde-i scoarța de ego tare-tare, să mai vezi vreun autoproclamat adult. Altfel, eu simt c-am fi niște copiluți pierduți prin treburi de oameni mari.

***

Marele galben îmi închide sacul zilei, care a strâns în ea chestii faine. Mai am până o să simt că "doar chestii faine", dar azi am fost mai atentă la mine și la prezentul meu, mai îngăduitoare cu mine și putirința mea, mai tolerantă cu cei din jur și cu voința lor. Mulțam cu recunoștință pentru:

  1. Sănătate!
  2. Prezența mea în cât mai multe din clipele mele!
  3. Marele galben!

Clipa mea de frumos este cerul meu de azi: