Ziua 157
Geamul lăsat larg peste noapte, să ștergem granița între noi și pădurea magică, a permis crăpării de ziuă să-mi bată la ferestrele pleoapelor. Lumina asta încă mică se infiltrează insinuos prin mici fante lăsate neglijent de pleoape și scormone în ochiul încă adormit, după trezire. Nu-i bai, mă trezesc, am dormit dintr-o bucată, fără vise, fără frământări, fără triluri de bas sau fără să aud trilurile de bas.
O noapte plată dar calmă și odihnitoare. D-astea vreau să bag în borcanul meu de nopți portocalii, cât mai multe. Lângă cele în care simt cum plutește o magie pe care nu pot s-o numesc, o senzație atât de rotundă și de plină și de caldă și protectoare, cum numai nopțile am întâlnit-o, și doar în anumite nopți.
Spikylina și-a delimitat clar locul de somn de lângă burtica mea și acolo o găsesc și-n dimineața asta. E un început moale de zi blănița ei, limba ei, o țâră șmirghel peste mâna mea, e bună prea dimineața-ul ei, ne dezmierdăm un picușor, eu cu mângâiatul pe blăniță, ea cu torsul ei ce trece prin carnea mea, îmi centrez ființa, care a umblat toată noaptea ea știe pe unde, în corpul care a așteptat-o blând și trimit cu încredere intenția pentru azi. În mintea mea încă potolită, îmi vine un gând clar, nu știu de-i al meu sau l-am cules de prin eter, după ce-am lansat intenția: poți să-ți creezi orice ritual vrei, cu orice bălării sau flori alese, dacă-l faci cu consistență și crezi în el, mai devreme sau mai târziu te va duce unde vrei tu să ajungi. Așa că eu îmi pun toată prezența și toată inocența încrederii de copiluț pe care o am în acest moment al plecării în zi. Să fie cu trimitere în întreg Universul, să se lipească el doar de aceeași vibrație și să gogoșească în ziua mea fix ce e nevoie, pentru binele meu cel mai bine. Atât!
***
Pe nesimțitelea, lămâia a intrat și ea în prea diminețile mele și mi se pare că beau apa caldă cu lămâie dintotdeauna. Nu mă mai strepezește deloc prima înghițitură, ba chiar îmi place tare pișcătura aia ce-mi răscoală toate papilele gustative și le pregătește să absoarbă cu toată capacitatea lor activă bunătatea de fructe ce va urma în juma' de oră. Sunt acut prezentă la ce fac și tare liniștită. Coana mare doarme, toată lumea doarme, în afară de mine, Spikylina și păsările pădurii.
Sunt deja cu inima plină și trimit un mulțam sonor pentru starea mea de sănătate și de bine de azi: e minunat să îți fie bine fizic. Ăsta e layerul de bază, peste care poți să construiești mult mai ușor cu cărămizi de prezență, de acceptare, de toleranță, de bucurie. Am un mic gând care se zbate imediat după ce pun degetul sufletului pe esența pură a conștientizării stării de bine fizic: vezi să nu-ți dea Universul fix inversul, ca să înveți să te bucuri de viață și când nu ți-e bine fizic. Mecanismele minții perverse mă iau pe repede-nainte și gândesc apocaliptic din obișnuință. Dar dacă mi-a ieșit ceva din prezența pe care o practic din când în când este că inconștiența mea creează realitatea mea la fel de puternic cum o face și conștiența mea. Las gândul să vină și să treacă, nu-l iau la puricat și nu vreau să-mi lase urme ca de melc în minte și inimă. Să se ducă în același neant din care a venit, așa cum a venit. Eu sunt bine fizic și așa voi rămâne!
***
Bine că s-a trezit și mama, că aș vrea să am relaxarea mentală pentru timpul meu magic. După ce bifez și ce e de făcut la ea și la Sassy, simt, la propriu, cum se ridică o barieră invizibilă și am în față o oră și un pic de nicio grijă. Spațiul ăsta de nicio grijă e ce am nevoie să umplu rezervorul de magie din mine, să mai meargă înc-o zi.
Doar știu că nicio socoteală de acasă nu se potrivește cu aia din târg, la mama e mizerie mare, și în cameră și în minte. Starea ei e bună, e zâmbăreață, se bucură sincer că mi-e bine și decide, inconștient, în intunericul din ea, să-mi afecteze un strop starea de spirit. Mă întreabă ce am avut de mi-a fost rău, îi răspund și-i povestesc stările nașpa prin care am trecut de la Covid. Nu știu dacă așteptam vreo urmă de simpatie de la ea, oricum n-a venit, a venit însă plăsmuirea minții ei, sugativă de atenție și compasiunea: și ea a avut Covid. Știu că m-a luat așa printr-o surprindere, că am oprit mișcările și m-am uitat la ea. Psihiatrul ei a pus o denumire științifică pompoasă peste minciunile și invențiile ei: circumstanțialitate. Mă uitam la ea cum croșetează și-mi povește ce rău i-a fost ei, cel mai rău de pe planeta asta, și cum detalia simptome și cum trăia cu toată ființa în momentul de care povestea, că dacă n-aș fi știut că are demență și că n-a avut Covid, aș fi jurat că ce spune e doar adevărul. Am ascultat până la capăt, i-am dat puțin din ce-mi cerea cu atâta aviditate - compasiune - și-am plecat în timpul meu, cu noi teme de ronțăit la mansardă.
***
Circumstanțialitate sau nu, egoul face ravagii în ea. Dorința aia imensă de a fi centrul atenției tuturor, de a primi gratulații din toate părțile, de a îmbrăca o goliciune de care a fugit toată viața deși dacă deschidea ochii în goliciunea aia, ar fi fost salvată și ea și eu acum, este acaparatoare de minți și de vieți.
Dacă nu ești atentă, viața te trăiește ea pe tine, iar egoul merge mână-n mână cu inconștiența și lipsa de ancorare în acumul perpetuu. Pentru că întotdeauna vezi paiul din ochiul celui de lângă tine, spectacolul ăsta, grotesc pe alocuri dar și interesant per total, oferit de ego, e mult mai vizibil la mama. Pentru că mă rafinez în detectarea lui, la oricine, îmi dau seama cât de mult conduce el viața ființei umane care și-a lăsat puterea din mână și-i mânat de animalic. La mama, când e bine, e mult mai bine la ea decât la oricine altcineva iar când e rău, apocalipsa s-a răsturnat în curtea ei mai al naibii decât la altul. În 99% din cazuri vrea atenția totală a celui cu care vine în contact și va face orice, va pune la cale planuri minuțioase, cu detalii, ca s-o obțină. Cu părere de rău, văd că toate astea se întorc tot împotriva ei. Deși nu mai are lobul superior al plămânului stâng, mama nu ar trebui să aibă probleme majore cu respiratul. Dar ea, din aceeași dorință tâmpită de a stârni milă și de a obține compasiune, de câte ori se mișcă respiră pe gură, ca un șuierat, continuu. Vorba ei preferată este că "pufăie ca trenu-n gară". Nu are nevoie de asta, respiră bine oricum. Dar atâta a făcut asta, că acum exersarea unei chestii mentale a săpat în fizic și chiar obosește și respiră greu. Deși, fiziologic, nu ar avea de ce. Asta mi-aduce aminte de mama surorii mele, care avea ea un gând și-un stres că are diabet. Femeia, cadru medical, și-a tot făcut analize dar diabetul nu ieșea pe nicio hârtie. Numai că mintea ei avea diabet. Și mintea nu s-a lăsat până când, într-un an, a făcut și diabetul. Apoi s-a liniștit. Bifase.
E incredibil cum putem îndoi realitatea cu mintea. În favoarea noastră, pe bune câteodată, sau împotriva noastră crezând că facem în favoarea noastră, de multe ori.
Pentru că învăț, cu pași mici, să fiu autentică, las paiul mamei și-mi pun lupa pe bârna din mine.
Ohoo, la mine, ego s-a rafinat. Sau mi l-am rafinat. După ce l-am prins p-ăla grosier, ca al mamei, în care voiam atenție, și grijă, și compasiune și tot pachetul, am trecut la nivelul următor: câte știu eu să fac, cât sunt de deșteaptă, cât de pricepută, cât de bună, cât de săritoare, ce inimă mare, și tot așa și tot mai departe. Deși îmi vine natural să ajut, mă mângâie pe glandă feedbackul persoanei pe care o ajut. Nu o fac pentru feedback, asta știu sigur, dar mă înfoaie. Nu sunt impasibilă. La fel cum nu sunt când cineva mă laudă. În unele situații, dacă lauda mă prinde într-un moment cu încrederea în mine pe jos, nu o cumpăr și nu o cred, ba chiar o judec, gândind că persoana vrea ceva de la mine. Alteori însă, lauda mă ridică de la nivelul solului și mă pune deasupra celorlalți, că sigur îs eu mai cu moț. Mă văd când mă atac dacă domnul meu fie e molcom, că de abia s-a trezit, fie e îngândurat cu ale lui, fie n-are chef de vorbă. Am și acum, când accesez amintirea, senzația aia tâmpită că am ceva pe față, că sunt nașpa, trăită într-o plimbare cu Mr. H, care doar era cu mintea departe. Mintea mea, hiperactivă și eronată, a transformat momentul plimbării pure și simple în ceva despre mine, despre cum nu sunt eu suficient de bună, de deșteaptă, de mirobolantă, când de fapt asta nu avea nicio legătură cu realitatea. Dar e mai ușor să accesezi calea bătătorită decât să faci cărări noi.
Sunt multe fațete ale egoului. Și nu sunt atât de pierdută în spiritualitate încât să cred că pot să-l domin sau să-l topesc vreodată. Cu el o să mor de gâtul meu. Dar pot să-l observ și să-mi domolesc reacțiile, să încerc să nu-l mai alimentez sau, dacă o fac, să privesc asta cu indulgență. Sunt ființă umană iar egoul este o formă de manifestare ce trebe experimentată. Totul este să nu mă duc în extreme ci să mă joc.
***
Pierdută-n gânduri și-n ego, nici nu știu când s-a făcut de micul dejun al mamei. O aduc la masă și mă bucură că mănâncă tot. Vrea și cafea, îi fac una, poate așa nu mai doarme toată ziua. Ne-am reîntos la mic dejunurile de dinainte de Covid, cu aceleași povești, cu aceleași cuvinte și gesturi. Asta e.
***
Dau o fugă la cumpărături și mi-e clar că tema zilei este despre ego.
La Hornbach, de unde vreau să iau o roabă mare pentru trifoiul tuns, în zonă, aud conversația: păi dacă berbercii au făcut prost?! Că trebuia făcut așa și pe dincolo! Mă uit la personaje, un domn elegant, clar clientul, și un domn în salopetă de muncă, clar executantul. Cum și eu am ridicat o casă și mi-am ascuțit mirositul meseriașilor, mi-aduc aminte câte echipe am schimbat și cum, invariabil, echipa care succeda critica munca de rahat făcută de echipa care preceda. Întotdeauna. Azi știu că sunt două posibile explicații: prima, și cea mai des întâlnită, este că omul simte nevoia, din același ego, să demonstreze că știe ce face și că face dublu, pentru că și repară ce a stricat altul, deci e justificat prețul nesimțit pe care îl cere și a doua că omul chiar crede că el deține adevărul și el știe modul corect de a rezolva sau aborda o situație.
Azi, la Hornbach, am înțeles că sunt 7 miliarde de moduri de a vedea același lucru și niciunul nu este greșit. Avem fiecare lentile proprii, distorsionate sau nu de experiențele ce ne-au format și ne-au dus prin viață. Ce nu vedem și ne place să aruncăm cu noroi, este că nu suntem 7 miliarde de ființe separate. Suntem doar experimentare în miliarde de feluri. Claritatea asta nouă mi-a îmblânzit privirea aia care a judecat rapid executantul, pe baza unor amintiri nefericite cu construcția propriei case.
La Carrefour, la raionul ăla care-mi dă cu fiori pe inimă, să-i cumpăr mamei carne tocată, că are poftă de chiftele. Lângă mine, un el și-o ea, se chinuiau să îndese într-un coș cumpărături ce s-ar fi pretat la un cărucior. Se caută amândoi de fisă de 5 bani dar eu o am la îndemână, că tocmai ce n-am folosit-o pentru căruciorul meu, și le-o întind. Doamna, se uită la fisă, se uită la mine, mă măsoară de sus până jos, nu știu cum îi par la calcule și nici nu mă interesează, și zice: e clar că la București sunt oameni mai de treabă ca la Constanța! Mă blochează judecata ei, că nu-i înțeleg rădăcinile dar rămân cu mâna întinsă. Și mă bușește râsul în spatele măștii, gândindu-mă că de dimineață tocmai listam în minte mângâiatul pe glandă la auzul unei laude. Nici nu m-a mângâiat, nici nu m-a lăsat rece. Hahaha, ce tare! Până la urmă, a refuzat fisa dar, pentru mine, se jucase meciul.
Am nimerit ciabatta caldă, abia scoasă din cuptor, și încărcată cu de toate, plec mulțumită spre Lidl, unde urma să-mi iau altă lecție, mai mică dar tot mișto. Eu încă port masca, mai ales că de abia ce m-am întors printre mergători, de după Covid. O fac în primul rând pentru protecția celor din jur. La Lidl, la raft, aud discuția între el și ea: asta e d-aia disperată, o să poarte masca ani de zile! Primul impuls, vine din ego-ul rănit ce vrea el să justifice că nu e așa, că nu-s disperată, de parcă contează cum mă privesc și mă încadrează un el și o ea, în Lidl. Al doilea, tot din ego, a fost să mă opresc din ce făceam și să mă uit, insistent, către ei, să știe că i-am auzit dar că nu reacționez. Abia al treilea a fost ăla cu noroc: mi-a fost tare clar cât de repede judecăm aparențele, toți, nu doar un el și o ea, la Lidl. Că nu știm ce e în spate și punem mâna în judecată pe ce vrem, nu pe ce e real. Și, cel mai important, de ce contează ce face o disperată cu masca pe față? Asta a fost a patra și cea mai faină pornire. Mulțam!
***
Răbdarea intră în scenă la marele act al dezghiocării vișinelor, că tare-s multe și mărunte. Dar trebe făcute că altfel se strică și le pierd. Pornesc treaba și telefonul, să ascult o conversație ce fusese promisă a fi interesantă. Eu am răbdare și sunt și curioasă să aflu dar, dacă înainte mă cuplam cu toată forța și nepriceperea la suferința celor din jur, acum mă izolez când o văd forțată.
Cu toții avem povești de viață grele. Nu cred că există o excepție pe planeta asta. Cu toții suntem fucked up, asta e clar. Dar cel mai nașpa mi se pare să manipulezi această poveste ca să crești o audiență, să smulgi lacrimi și afiliere la suferință. Deși se pot face legi care să interzică asta, tare mi-ar plăcea să avem noi, umanii, o lege morală care să ne împiedice să facem asta. Mi se pare oribil, și da, știu că aici e judecată, să scormonești cu tot dinadinsul într-o durere a cuiva, să o dilatezi și întinzi pe toate gardurile, să-l faci pe om să-ți spună cât de greu i-a fost, să micești trivial un moment sau momente din viața lui, pentru scopul meschin de a aduna abonați. Am oprit podcastul cu un gust amar, și nu era de la vișine. Mi le-am dezghiocat în tăcere, și pe cât posibil, fără vocea aia a judecății din mine. Fiecare are dreptul să fie cum vrea. Că orice drept mai vine și cu o obligație, nu toți văd asta și și asta e ok. Că doar ce-am stabilit că sunt 7 miliarde de vederi.
***
De la vișine, am trecut la buruiană și la împământare. Recunosc că și testez ce am auzit în documentarul despre grounding. So far, so good. Sunt convinsă că se face un transfer între mine și pământ, oricât de obtuz ai fi, n-ai cum să nu simți asta. Rămâne de văzut care e nivelul de transfer și care sunt beneficiile, dar până la concluzie, trebe practicat.
Cred că am cam forțat putirința, am terminat curticica, poate primi mulciul de trifoi tocat, dar și eu sunt cu bateriiile pe sponci. Îmi spăl lăbuțele, și alea de sus și p-alea de jos, și mă bag în bucătărie, să-i pregătesc mamei prânzul. A dormit vreo oră și un strop dar acum e trează și desface rebus. Poate o fi avut și cafeaua aia vreun rol, totuși.
***
Nesperat, mama vine la masă și, deși pâlpâi încetișor la energie, stau cu ea și creez ambianța familiară ei. Vorbesc mult, râd și mă întreb în sinea mea dacă-mi este iertată falsitatea. Nu simt că aș vorbi sau că aș râde acum dar simt că asta ar ajuta-o pe mama. Poate n-o fi o cărămidă pe drumul autenticității dar e una pe cărarea grijii mele de a-i fi ei bine. Sper eu să iasă pe plus, la trasul de linie, asta din urmă.
***
Mănânc și eu într-un final și apoi, cu o nouă durere de cap, mă duc sus, la noi în dormitor. S-a întunecat a furtună, Spiky mă urmează la etaj ca un cățeluș, fac rapid un duș și-mi iau prosopelul rece pe frunte.
Vaaai, dar ce-mi place atmosfera asta! S-a pornit furtuna, plouă cu ropote, dar eu am dat drumul la Tv, la un documentar de design interior, ce are pe fundal un jazz fain și mă umplu de sunete și imagini. Uite, chiar dacă mă doare capul, mă simt bine! Asta e de marcat și remarcat!
***
De la jazz, am pornit pe telefon să ascult diverse melodii și dintr-una într-alta, am stins televizorul și mi-am dat drumul la muzică. Domnul meu e plecat un strop, mama e primenită, eu sunt cu Spiky, durerea de cap și muzica. Pentru că sunt oleacă extremistă, mie-mi place să ascult tare așa că culeg repede căștile și turn the volume up.
Doamne, dar ce-am mai dansat! Cu toată ființa mea, cu toate mișcările posibile și imposibile, cu scuturări de mâini și de picioare și de gânduri și griji, cu bucurie pură, cu absorbire de sunet fain, cu paroxism și cu lacrimi. A fost o descătușare mi-nu-na-tă! Nu mai zic că e o moca! În timp ce-mi trăgeam sufletul, mi-am promis s-o fac mai des. E așa o curățare și o nebunie frumoasă, că merită cu vârf și îndesat.
***
Domnul meu m-a găsit cu prosopelul la locul lui de cinste, pe frunte, de parcă nebunia ce tocmai s-a încheiat nici nu avusese loc. Hahaha! Love it!
Închid tare bine ziua asta, îi dau o bilă mare albă și-o mișcare de dans și-mi numesc recunoștințele:
- Pentru claritatea mentală și pentru curajul de a merge în mine, să scot dinăuntru în afară. (asta mereu mi-aduce aminte de un banc ce l-am citit odata: ea - sunt frumoasă în interior. El - păi să scoatem interiorul în exterior, zic!)
- Mesele mamei!
- DANS!
Iar frumosul meu auditiv și vizual a fost azi:
https://www.youtube.com/watch?v=4qLY0vbrT8Q