Ziua 147
Am deschis ochii încet, și fără grabă, și fără bucurie. Gândurile de dinaintea vederii, nu s-au făcut căuș să-mi țină vreo intenție, nu s-a oferit niciunul să fie transportor spre eter așa că intenția mea, banală, de a-mi fi bine, a rămas suspendată într-o așteptare. Ca întreaga mea viață, acum.
Nu mă doare nimic fizic, la o primă scanare, așa că poate încep să urc de acum înainte, nu mă mai tot duc la vale. Cu sănătatea cel puțin, pentru că emoțional văd cum mă prăvălesc și mă asist neputiincioasă.
***
Am un strop de energie, suficient cât să-mi respect ritualul prea-dimineții. Din nou, apa și smoothieul sunt cele două prietene bune, care mă alină pe dinăuntru și, sper eu, contribuie la creșterea izvorului de energie. Spiky a zbughit-o afară și realizez că de când sunt la vale cu emoțiile, nu mi-am mai lăsat simțurile să se conecteze la natura de afară. Am uitat că există și varianta asta.
O las pe mai târziu, că mama e trează și așteaptă. Tot în aceeași notă de distanțare, nu petrecem mult timp, dar recunosc că nici nu simt nevoia. Sunt într-o amorțire și-o răzvrătire. Dar, din păcate, astea nu fac curățenie la mama în cameră, că la ea asta e aleatorie. Mă apuc să fac, încet, să nu arunc stropi mari de energie că mai am nevoie, botnița asta nu mă ajută deloc și plec de la ea deja transpirată. E cât de cât curat.
***
Am intrat într-o zonă nașpa. Nu știu dacă gri sau neagră, dar știu că nu mă mai suport nici eu pe mine tot auzindu-mă în capul meu cum mă plâng. Și culmea, tot ce pot să fac este să mă plâng și să plâng. De când începe ziua și cu averse și peste zi. Buclează mintea aceleași rahaturi, nu mă doare nimic dar încep să nu mai pot sta în picioare, am și n-am elan, și, peste toate, vine gândul: la ce bun? De ce te zbați atât? Pentru ce? De ce?
N-am răspunsuri, am doar nervi și frustrare și iar nervi. Pe tot. Vreau să găsesc niște vinovați și să vomit tot veninul ăsta care se adună în jurul inimii, să scuip tâmpenia asta de scârbă de viață care mi se strecoară pe sub piele și mă mănâncă de încredere. Toată lumea îmi vrea binele, îmi dă sfaturi dar nu știe cum să mă ajute. Nici eu nu știu, dar știu că nu mai pot să aud bucățică de sfat. Tare ar fi bine să, eu cred că ți-ar face bine să, nu mai vreau să aud nicio d-asta. Nu mai vreau nimic, de fapt.
Dacă n-aș fi pornit blogul ăsta ca să înțeleagă și alții ca mine că nu sunt singuri, nici n-aș mai scrie. Ideea e că or mai fi și alții, dar zău dacă e vreunul care citește bazaconiile mele. Să-mi zică și mie, cum naiba face el față? Dacă are pereche, dacă are zvâc de ducă, dacă vrea conversații spumoase, dacă simte nevoia unui umăr să pună capul și să privească un apus, și atât, dacă are prieteni, el cum face? Cum împacă el freamătul cu deznădejdea? Cum îmbrățișează el idei și nu le scufundă în abisul disperării? Cum nu geme în interior când se gândește la varianta azilului? Cum nu geme, când nu are asta ca variantă?
***
Știu că mă hazardez dar restul de energie pe care-l mai am în dimineața asta, după ce i-am pregătit mamei micul dejun și i l-am lăsat pe masă, este să-mi tratez cu niște nutrienți bio răsadurile de roșii. Nu durează mult, că nu sunt multe și e oricum timpul în care mama termină de mâncat și pot reintra în casă.
O anunț că poate să coboare și ies în curte. Lumina asta multă parcă mă doare, mă intimidează puțin și spațiul liber dar îmi dau seama că astea sunt limitări determinate de zilele petrecute în casă, mai mult în pat. Cu toată dorința și voința mea, simt că împing iarăși prea mult și-mi supun corpul la mai mult decât poate duce acum. Termin rapid de udat roșiile și mă așez pe trepte, așteptând ca mama să mă anunțe când termină. Și stau, și stau, și stau. E drept că e soare, mă încălzește plăcut, dar simt nevoia să mă întind. Deschid ușa puțin și o întreb dacă a mâncat. Niciun răspuns. Mama plecase sus dar, evident, a uitat să mă anunțe, cum am rugat-o.
***
Ultima treabă pe care vreau să o fac azi, deși eu aveam planuri că fac curățenie generală și că și gătesc, este să-mi scot florile de soc și de salcâm afară, pe terasă, să le iau la puricat, că am observat câteva molii într-una din pungi.
Da, sunt molii, așa că trec prin toate, curăț și arunc ce nu mai e bun, ca să nu-mi pierd toată recolta pentru ceai.
Asta e tot ce am făcut azi. Și să respir adânc ca să nu vomit. Nu mai am tusea aia atât de intensă, însă am o stare generală alterată, nu pot sta mult în picioare că-mi vine să vomit sau mă stric brusc la stomac. Nu am mâncat decât o banană, pe lângă smoothieul de dimineață, și mi-am băut litrul de ceai. Nu mai intră nicio picătură. Mi se încleștează gura, nu simt nevoia să o deschid nici să mănânc, nici să beau, nici să vorbesc. Doar ochii varsă lacrimi grămadă, habar n-am de ce, pentru că, în afară că nu le mai pot ține în mine, nu cred că ajută la ceva plânsul ăsta.
***
Cred că este trist când nu-ți mai dorești nimic. Pentru că privit de afară, am tot. Privit dinăuntru, mă usuc. Am impresia aiurea că oriunde-mi îndrept ochii a scăpare, se trântește cu zgomot o ușă. Și, ori nu văd că eu îs cam chioară de fel, ori nu se deschide o alta, cum zice mieros zicala. Nu mai intră în mine nicio motivațională. Mă strepezesc și-mi aduc aminte că acum vreo 10 luni, eram pe scaunul spiritualității ipocrite și decretam, cu spume de feerie, că orice e posibil. Joac-o p-asta!
O fi orice posibil dar eu am rămas blocată între etaje-n lift și e vineri seara. Toată lumea a plecat în weekend iar eu stau să număr secundele. Numai că mintea mea perversă bagă și un concediu prelungit, fără plată, de luni încolo, așa că nu întrevăd un orizont în care scrijelitul de secunde sau de ore se va termina. Deci asta e disperarea…
***
Mi se pare patetic tot ce mi se întâmplă dar mai ales modul cum reacționez eu. Și cu toate astea, în căderea mea liberă spre adâncuri triste, nu reușesc să m-apuc de vreo frână, nu găsesc în mine maneta aia care să oprească tăvălugul ăsta. Nu mai știu de ce să mă agăț și ce să fac. Iar asta e o noutate pentru mine.
***
Toată ziua am zăcut, cu o mică pauză de pregătit prânzul mamei, pe care nu l-a mâncat.
Singurele evenimente notabile au fost venirea domnului meu de la birou și faptul că am mâncat doi covrigi aduși de el. După care m-a absorbit iar starea de leșin, atât fizic, cât și emoțional.
***
Sunt Biannca, cu 2 n, am 46 de ani și sunt spre sau deja în depresie. Cred.