Ziua 146
Gata, I'm back in old business, cum s-ar zice. Nu, nu mi-a trecut ce a fost, tusea e înecăcioasă ca naiba dar nu am drept de veto în viața mea la ce vreau sau ce nu vreau să fac. Ca și-n alte dăți de realizare, e iritant pe de o parte și resemnant, pe de alta, dar ce să fac?!
Bine că a fost o noapte liniștită, vecinul a sterilizat lupițele, să nu fie cu deochi sau să mă bucur prea devreme, dar măcar în zona asta văd îmbunătățiri. Sau, ca să văd cealaltă parte a monedei, încep să se schimbe lucrurile iar prima oprire a binelui a fost în zona lătrăturlor. Sunt curioasă care-i următoarea. Și nerăbdătoare să umple toate zonele hașurate din viața mea.
***
Corpul încă nu mă poate susține ca-n trecut, dragul de el, a trecut prin foc zilele astea și, chiar și așa, nu l-am menajat. Mereu zic că încep să mă iubesc și să am grijă de mine dar zici că am un demon înăuntru care mă biciuie și biciui și eu mai departe. De fapt chiar am, nu unul, ci mai mulți balauri, cu care mă mai intersectez, dar cică ăsta-i fun-ul vieții.
Nu pot să spun că mi-era dor de ritualul dimineții per se dar apa caldă îmi place din ce în ce mai mult, sunt din ce în ce mai acut prezentă la momentul când o sorb și-i încredințez ei intenția cunoscută pentru ziua necunoscută care mi se pune în față. Pornesc și smoothieurile, și ceaiul și îmi dau seama că de trei zile nu am băut cafea. Poate rămâne așa, măcar o perioadă mai lungă, să pot compara.
***
Mama se bucură când mă vede și e încântată când îi spun că sunt mai bine. Dacă pot să fac cuiva o bucurie cu ființa și prezența mea, înseamnă că nu e degeaba aici nici ființa, nici prezența. Strâng minimal la ea, cât mă țin balamalele în dimineața asta, oricum în curând va trebui să fac curățenie generală, că e cazul. Până atunci, le las primenite și plec cu un mic gând, că parcă au trecut multe zile de când n-am mai fost eu, parcă m-am detașat de ele, de amândouă. E o distanță mare emoțională între mine și mama acum, o simt dar nu știu nici de ce e, nici cum a apărut și nici ce să fac cu ea. Deocamdată plec în timpul meu liber, azi nu-i simt magia, să mai rezolv ce stă nerezolvat.
***
După ce am terminat de tuns iarba ultima oară, mi-a rămas roaba plină de trifoi, pe care trebuia să-l pun ca mulci peste pământul din curticica de flori. N-am mai apucat iar peste el au trecut călduri insuportabile, ploicele, iar călduri, furtuna și azi, de la distanță a reușit să-mi mute nasul 2 metri mai încolo. Clisa is back! De unde, de neunde putere, am pus mâna pe lopată, am făcut o groapă adâncă, am turnat oroarea cu iz de canal îmbâcsit și am așteptat să se scurgă în pământ zeama aia dezarmantă, ca să pun pământul la loc peste. Pentru că, contrar așteptărilor mele, din cauza pământului lutos, scurgerea se face cu incetinitorul, o las descoperită și plec prin curte în verificări.
Am un piersic efectiv ciuruit de afide, infestat la maxim, altul așa și așa și unul curat. Iar caișii cred că i-am nenorocit cu mâna mea: în urmă cu ceva timp, înarmată cu o foarfecă de grădină, am considerat eu că e bine să tai niște crenguțe uscate și crenguțele mici de la bază, ca să nu consume hrană inutil. Dragii mei caiși, în locurile unde eu am tăiat, ei au sângerat cu clei și ăsta e semn clar de boală, e poarta de intrare pentru mulți viruși și ciuperci. Am greșit, o să fie de muncă să repar dar am cerut sfatul unui expert pe internet și o să văd dacă pot să-i salvez. Din greșeli învăț, era mai bine dacă învățam despre ei înainte să-i rănesc…
Azi cică va ploua, așa că nu mă hazardez să dau cu nimic. Dar dacă mâine câștig la loteria de putere, mă apuc de spălat zdravăn cu jetul frunzele afectate de afide și dau cu soluțiile bio pe care le am. Again. Scopul meu nu e să le termin pe toate ci să le țin sub control. Trebe și gărgărițele să pape ceva așa că împart bucuroasă cu natura.
***
Ca să nu mai ajung la groaza neputiincioasă de ieri, îmi cumpănesc acțiunile și-mi potolesc pornirile înflăcărate. Fac câte puțin, mă așez câte puțin, mai o acțiune, mai o inacțiune, că până la urmă treburile nu se termină niciodată, nu mi le face nimeni, deci tot acolo le găsesc iar durerile nu mi le simt decât eu. Așa că hai să mă iubesc un strop, că n-o fi sfârșit de lume
Vreau să mă duc la niște cumpărături, data trecută a fost domnul meu dar acum aș ieși eu. Cu botniță și cu grijă, pornesc și pe drum îmi dau seama că pregătitul prânzului pentru mama a devenit o corvoadă, o neplăcere care mă chircește în interior. E un stres, eu care am fugit de stres ca dracul de tămâie, ia uite cum îl trăiesc zilnic de la un banal prânz. Pentru că banalul ăsta de prânz arareori e ce-i place mamei. Și e o loterie maximă, pentru că și dacă-i gătesc ce vrea, după ce are nu mai vrea, sau nu-i mai place sau nu-i e foame.
Așa că azi am hotărât să o bucur cu o pizza, de care știu că-i place, că mâncam împreună. Nu am nici timp, nici putere de gătit azi, fac cumpărături și gătesc mâine, dar cu pizza îi asigur prânzul. Plus că-i dă așa o notă festivă.
***
Ieșirea și cumpărăturile mi-au luat și ultima brumă de vlagă așa că nu mai pot sta în picioare prea mult. Îi pun mamei pizza pe o farfurie, plus cadou un foietaj, și urc să i le las în cameră, ca să nu mai stau să aștept după ea jos. Vreau să mă așez în pat, să mă liniștesc.
În câteva minute, aud ușa mamei. Strig să mă audă și o întreb ce are nevoie. Nimic, se duce până jos. Ok, de ce? Nu-i place pizza! A căzut ca un trăznet, zău dacă mă așteptam la așa ceva! Mintea căuta febril prin sertare să văd ce altceva pot să-i dau de mâncare, corpul se scotocea de ceva putere dar mama îmi răspunde că nu vrea nimic, că oricum nu-i e foame.
Câteva secunde au fost suficiente să creeze o furtună în mine. Sunt nervoasă și pe mama, deși dacă mă întreabă cineva de ce, nu știu să răspund, și pe situație, că nu știu ce să-i mai dau să mănânce ca să mănânce. Cobor și eu să văd dacă totuși vrea ceva și pe drum mă întâlnesc cu domnul meu care-mi face semne. Înțeleg vag ceva dar nu totul. Apare și mama, senină, care se duce la ea sus. Abia apoi aflu adevăratul sens al semnelor lui Mr. H: mama, la bucătărie, a mai luat un foietaj, l-a înfășurat în șervețel și l-a ascuns în betelia de la pantaloni. D-aia când a trecut pe lângă mine, părea că nu are nimic. Fiind cald acum, nu mai are unde să palmeze și a gândit ea că locul ideal este să le ascundă acolo. Sau în chiloți. Habar n-am unde. Recunosc că la fazele astea mă apucă revolta. Minciuna și furtul mi se par revoltătoare. Și azi, la fel mi se pare și mama. Pentru că eu, din neputința mea, o îmbrac pe mama cu caracteristicile gesturilor ei. Chiar dacă gestul e revoltător, pentru că sunt nervoasă și sătulă, eu azi o văd pe mama aiurea. Și iar mă întorc împotriva ei.
Mai are doar 2 foietaje. Și astea vor fi ultimele. De acum înainte, voi lua o dată pe săptămână, unul.
***
Mi s-a dus naibii tot feng shuiul. Sunt in pat, cu Spiky lângă mine, ascultăm cu șuieră vântul afară și îl aud și p-ăla care urlă prin mine. Eu știu că încercarea asta prin care trec este să-mi dărâme niște credințe limitative, niște convingeri strâmbe, să învăț despre mine, să mă văd și cunosc și accept pe mine, dar câteodată mi se pare că e al naibii de greu de dus. Rahatul ăsta de pâclos care se întinde pe toată situația asta adusă de demență mă umple și mă dezgustă și nu mai vreau. Știu și că vreau să am controlul, dar acum pe bune, câți oameni nu vor? Câți sunt atât de zen încât să se lase cu pieptul dezgolit pentru "fie ce-o fi"? De parcă ar conta câți. Contează că eu ratez constant la poarta asta, că mă apucă dracii din ce în ce mai des, că nu mai am răbdare și toleranță și înțelegere să le fac umbrelă peste toate gesturile tâmpite ale mamei, că știu că le face conștient și mă irită și mai mult asta. Uite așa, sunt într-o buclă nenorocită, din care nu mai știu cum să ies. Nu mai am demult impresia unui coșmar, acum mi se pare că joc extrem de realist într-un film de groază.
***
Tânjesc după simplu. Orice simplu. Simplitatea are o curățenie așa de plină și de odihnitoare că vrei să bei până la capăt și numai ambrozie din asta.
Am obosit. Dar e o oboseală d-aia-n vintrele inimii, de câte ori a mai venit câte-o pală d-asta de putoare, m-am dat pe după uși și am parat cu floricele din curte, cu ciripit, cu frumusețea vieții dar putoarea asta are niște mâini lungi cu care mă prinde și împresoară pe oriunde m-aș duce.
Am și uitat cum e doar să te trezești. Dacă vrei să te dai jos, te dai, dacă nu, nu. Dacă vrei să te duci să te plimbi pe jos, te duci, dacă nu, stai pe terasă, pe scaun și te uiți. Fără nicio grijă atârnată de gât, fără nicio treabă de făcut. Nu mereu, că nu există. Dar măcar din când în când. Cum mai este frate, să ieși să bei o cafea cu un alt om, la o terasă?! Eu am trecut din pandemie direct în demență, că nici nu mai știu cum se simte să ieși. Și, cel mai dramatic dintre toate este că, naiba știe cât o să dureze toate astea.
Epuizată, supărată, tristă și descurajată, vreau să închid ochii peste această realitate. Vreau să fug în somn, vreau să fug oriunde în altă parte, dar nu aici. Pentru că aici nu găsesc ieșirea aia nenorocită și simt că mă mănâncă de vie disperarea.