Ziua 123
După o noapte călduroasă și zgomotoasă, cu lătrături alarmante și ieșiri cu strigăte pe la geamuri, la 5.12 s-a terminat somnul. Nu mi-a fost greu să mă trezesc, parcă mi-ar fi plăcut să mă mai lenevesc un strop în moliciunea patului, mai ales că cei doi colegi de cameră, mr. H și Spiky dorm de rup patul, dar, după micul meu ritual intim cu Universul, m-am ridicat lejeră și-n mișcări și-n simțiri și-n gândire. O, păi să fie cu lin toată ziua, dacă se poate!
***
Nu-mi vine să cred dar Spiky nu mă urmează. S-a dedulcit și asta mică la mai mult somn, ea, care până acum făcea paradă de tocea parchetul sau suta de metri garduri de la etaj la parter de nu înțelegeam de unde cumpără ea energie peste noapte. Uite că și la mogâldeața asta mai sunt zile de picoteală. O las acolo și plec încetișor, să nu trezesc pe nimeni din casă, că toți s-au hotărât azi să mă lase să încep ziua cumincioară, în ritmul cel mai relaxat din ultima perioadă.
***
Ajung la bucătărie și mă ajunge și Spikylina de la urmă, nu vrea ea să rateze dimineața cu mine, mă mângâi eu pe orgoliul ăla în care mi-e drag tare de ea și cred eu că și ei îi e drag tare de mine.
Pregătesc ce trebe pentru smoothierui și mai să-mi cadă para din mână când am auzit un sunet ciudat. Un "niom-niom-niom-niom" a răsunat în toată bucătăria de m-au trecut fiori pe șira spinării. Spiky a mea, Chichirica asta fără voce, a prins glas!! Pe terasă, pe un scaun, se lăfăie un motan mare și negru iar a noastră s-a gândit că glăsuiala asta e amenințătoare pentru intrus. Mie mi s-a părut super funny, după șocul inițial în care nu știam ce se va năpusti asupra mea! Ea își apără teritoriul, iar motanul, deși îi separă o ușă închisă, a simțit undele periculoase și s-a tirat rapid. Boțul ăsta mic de la picioarele mele știe să-și asigure traiul. Mereu am zis că noi două semănăm, amândouă mai tomberoneze așa, crescute de capul nostru, ne-am descurcat cum am putut. A învățat de mică că trebe să se descurce și asta face. Go, girl! Sunt super mândră de ghindoacă!
Cu un zâmbet pe față, am terminat trebușoarele în bucătărie și, taman când să mă lăfăi un strop, văd că se aprinde lumina la mama. Bun și așa, de abia termin repede și la ea și apoi chiar că savurez timpul meu liber de sâmbătă dimineața.
***
La mama, aceeași căldură umedă, însă curat. Ea e placidă, nu reușesc s-o citesc, să înțeleg în ce ape se scaldă. Fac un strop de conversație, să-i iau pulsul stării, și mi se pare o discuție protocolară și glaciară. O privesc cu atenție, să văd dacă ea e atentă la mine dar pe singurul canal cu care e conectată la realitatea de aici circulă doar imaginile de la TV, unde pare că s-a logat complet. Ok, nu are sens să insist, poate o fi și ea molcomă de la somn sau n-are chef sau orice, ce sens are să scotocesc acum după cauze? Bine că e în viață, că e bine, restul mergem și noi din aproape în aproape.
***
Pe trepte am trăit rapid un conflict interior între mine, care mă scămoșez instant când unul din ai mei are o stare aiurea și mine, care am decis să mă scutur de scamele astea și să-mi netezesc parcursul ăsta de viață, care mi-e individual, fără socoteli de dat în dreapta și-n stânga, atât timp cât nu fac rău unei alte ființe.
La parter era deja învingătoare la puncte ultima Bianncă, așa că, am trecut scurt să-mi zâmbesc cu ochii în oglindă, m-am scuturat la propriu să imprim parcă materiei intenția clară de nepreluare a nimic ce-mi poate întina minunea dimineații și am ieșit, cu ghindoacă cu tot, pe terasă.
***
Deja s-a luminat de tot, la castingul filmului pe care-l rulăm diminețile astea pe terasă s-au înființat și două rândunici, tare certărețe, dar frumoase foc, deja mierlele curăță trifoiul de zor iar eu simt și parcă mă și văd, cum mă umplu ca o clepsidră, pic cu pic de bine și de bun. Dacă aș fi capabilă să suspend momentul ăsta în timp, să extrag din el unealta aia care m-a făcut să-l am fără gânduri, doar să fiu și să absorb tot ce e în jurul meu, aș putea să-l buclez și să accesez starea de beatitudine mai des.
Nu știu cum aș putea să-i transfer copilei mele, cel puțin, minunea asta care se petrece în mine când trag frâna și doar mă bucur de ce e. Îmi dau seama cât de trist este că mereu găsim scuze pentru a nu ne opri în loc să găsim moduri prin care să stăm cuminți în acum. Dacă m-ar întreba cineva acum ce mă face bogată, i-aș răspunde că prezența mea, cu toate simțurile active, în clipă. Atât și total.
***
Am pornit prin curtea mare să-mi salut pomișorii, am observat cu tristețe că mi s-a bășicat și un păr, piersicilor li s-au cârlionțat multe frunze tot de la aceeași bășicare dar în linii mari, a avut dreptate prietenul meu bătrân, vecinul: aproape toți au deja rod, se vede forma mică de fruct și eu mă topesc de dragul lor.
În curticica de flori, în sfârșit și-a ițit căpșorul și un iris bărbos galben cu maro, mai durează puținel și-mi înflorește primul bujor, gladiolele zvelte se înalță în fiecare zi, iar eu sunt o mamă mândră de toate. Cine ar fi crezut vreodată?! Din scrobita care nu ieșea nici să ducă gunoiul, doi pași până la poartă, fără machiaj, la femeia asta care-i plină de încântare la fiecare tur de curte, care pigulește fir de buruiană cum îl vede și are grijă să întoarcă către pământ papa bun, bio, natural, fix așa cum ne dă și el nouă.
Vorbeam cu un om drag mie despre veganism, că ar bate-o gândul să devină dar că nu știe de unde s-o apuce. În timp ce îi povesteam traseul meu, am realizat că a fi vegan este o filozofie de viață, nu e o dietă și nu înseamnă să renunți la a mânca produse de origine animală. Știu că eu așa am început, din rațiuni etice iar factorul determinant la mine a fost Maya, cățelușa noastră. În mintea mea se spărgea cu zgomot criteriul după care pe-un animal îl iubeam cu toată ființa mea iar pe altul îl mâncam cu toată gura mea.
Dar ăla a fost doar o mică piesă din peisaj.
Cu cât m-am eliberat de densitatea cărnurilor și de aciditatea lactatelor din organism, am putut să văd mai limpede cât de stupid este să porți haine sau încălțăminte din piele sau blană, cât de aiurea mi se pare să folosești produse cosmetice care sunt testate pe animale (cu ce drept vin eu, omul, și-l orbesc pe bietul beagle doar pentru că vreau să mă spoiesc pe față cu un smac inutil?!), sunt mult mai conștientă de risipă și o evit cât pot, fac colectare selectivă, reciclez ce și cât pot, refolosesc și dau utilități noi lucrurilor vechi, la standul de banane pun în coș în primul rând bananele singure, a căror vină este că cineva le-a desperecheat, nu că ar fi stricate, dar care sunt primele aruncate de magazin pentru că nu le mai cumpără nimeni, strâng capacele de sticle separat și le donez cauzelor nobile, strâng cojile de ceapă, de ouă, zaț de cafea pentru grădină, folosesc natura ori de câte ori pot, am renunțat la pasta de dinți cu flor care calcifiază glanda pineală, într-un cuvânt m-am dat jos de pe piedestalul ăla de ființă superioară și încerc să fac în pătrățelul meu tot ce pot să fiu în rând cu toate ființele. Nu sunt ipocrită și, oricât de mult mi-aș dori să fim cât mai mulți care să facem asta în pătrățelul nostru, știu că există un moment potrivit pentru fiecare. Nu trebe forțat nimic. Singurul lucru care poate fi făcut este plantat sămânța, adică ideea. Și când vor fi condițiile prielnice fiecăruia, se vor înverzi cât mai multe pătrățele.
M-a trezit din reveria mea, vecinul bătrân, ce stă în poartă cu o plasă într-o mână și-un trandafir galben în cealaltă. "De la un suflet pentru alt suflet". N-am cuvinte.
***
Mama mă așteaptă, așezată pe margine de pat, să mă duc să fac ceremonialul de coborâre la mic dejun. Ok, dacă așa vrea, așa fac. O conving să lăsăm geamul deschis cât e jos, să intre aer curat și pornim încetișor către bucătărie. Nesperat de repede, alege ce vrea să mănânce, e tare încântată că Spiky a lăsat-o s-o mângâie și a intrat pe acest repeat. Nu mă deranjează pentru că are zâmbete pe față și asta e tot ce contează. Mi se pare că am prins o pală de minte limpede, mă așez repede pe ea și-i spun că trebe să plec undeva cu domnul meu și că vom sta maxim 2 ore. La întoarcere o să-i aduc mici de la cocoșatu', renumiții mici pe care mi cerea ea când mai venea pe la mine prin București. N-am fost atentă dacă are sclipiri în ochi de aducere aminte pentru că deja proiectasem eu, în mintea mea, încântarea ei.
***
Dacă sunt recunoscătoare pentru ceva anume corporației în care mi-am petrecut mulți ani și n-am trăit, este că mi-a pus structură în gândire. Și m-a forțat, prin expunerea de care am avut parte, să pot privi lucrurile și în detaliu dar și în ansamblu. Asta e super util în genere în viață, pentru că m-a făcut capabilă să înțeleg orice din orice domeniu, pentru că principiile generale se aplică oriunde.
Așa că, cu un ochi pe camera de supraveghere a mamei și cu altul la ședința de administrație din cartierul unde ni s-au mutat copiii, am reușit să aliniez informațiile și să înțeleg ce nu am reușit în anii în care am locuit noi acolo.
Ce s-a schimbat între timp? Am scăpat de înverșunare, am reușit să pun întrebările țintit și să-mi extrag din răspunsurile detaliate sau ocolitoare sau ambigue, informația de care am nevoie. Iar azi am mai făcut un click cu ceva ce-mi spunea ultimul meu șef: iei totul prea personal, te duci prea emoțional în toate și te pierzi în detalii. De fapt, eram prea atașată de ce făceam și, și mai mult, de ce eram. Mi-era groază să nu mă fac de râs, să nu greșesc, să zic prostii. Câte zdrăngănele d-astea am purtat eu pe sufletul meu și cum cad ele acum și se sparg și mă umplu de simplitate și înțelegere și serenitate.
***
Cu ocolișul făcut să iau vestiții mici pentru mama, am ajuns acasă la țanc pentru prânz. Mă duc la coana mare, să o anunț că am revenit și să văd dacă vrea să pape.
Așa și așa.
Ok, cum vrei tu!
Hai că vin!
Ok.
Pun masa pentru toți și o întreb dacă-i plac. Hmm, nu prea. Maxim! M-am obosit degeaba să-i fac surpriza asta că pentru ea oricum nu contează decât dacă e varză sau omletă sau foietaje. Subtil, m-am iritat. Tot subtil, domnul meu m-a simțit. Mama a mâncat un mic, cu chiu, cu vai, și-a luat dulcele și a tăiat-o la etaj, pretextând că o doare capul. Eu am rămas cu al meu domn dar recunosc că mi-a intrat cu noduri restul de masă. Și m-am iritat și mai rău când el, crezând că eu sunt capabilă să duc, mi-a spus că trebe să-mi cresc nivelul de toleranță. O fi sau n-o fi așa, momentul ales a fost ca nuca-n perete. Deja era un strat de iritare pe mine, eu deja consider că am un prag de toleranță crescut dar domnul meu are sfaturi pentru mine. În genere, le iau, le rumeg și aleg dacă are dreptate sau nu dar azi n-am putut să fac asta și am mai adăugat un strat de iritare. Mi-am reamintit două lucruri din asta:
- Că nu vreau sfaturi necerute pentru că din afară e ușor, dinăuntru nu se vede la fel,
- Că am tot dreptul să mă irit, să explodez dacă vreau, să fiu cum simt, fără să mă simt "mai puțin". Eu sunt și un cumul de momente, nu poți să mă iei momentul ăla bun dar stai să-l amputăm p-ăla prost. Mă iei la pachet, cum ar veni. Intenția mea în această viață nu e să fiu perfectă. Asta știu sigur!
***
Am ieșit să termin defolierea piersicilor, dragii de ei au rămas niște golași, dar sunt plini de piersicuțe mici și sper să îi conving să le păstreze pe crengi și să le ducă la copt.
Nu mai zic că toată ruperea asta frunză cu frunză, muncă de Sisif, a fost dublată de dialoguri interioare sterile cu mama, cu domnul meu, iar cu mama, iar cu domnul meu. Dar mi-a priit, pentru că am deversat tot balastul, am curățat locul și o înțelegere nouă a îmbrăcat situația. Până la urmă, la fel cum eu am libertatea să fiu și să simt cum sunt și cum simt, așa au și ei. Una să nu-i placă mai nimic, altul să-mi spună cum și ce să fac. Ca de obicei, reacția mea la astea e cea care-mi dă fie ghimpi în inimă și stare, fie liniște și pace. Iar azi am ales întâi trandafirul dar, prin observare internă, i-am tocit spinul și ... totul e bine când se termină cu bine.
***
N-au fost table dar m-am dus la ea să o scot afară, să stea cu mine. Nu vrea, că îi e frig. Pe bune?! Sunt 26 de grade afară! O doare degetul de la picior. O dor picioarele. Când intră în vria asta de căutare scuze, mă opresc că nu are sens. Nici s-o forțez, nici să mă enervez că-mi servește minciuni. Afară e așa de frumos, și aer și verde, soarele s-a ascuns un strop după nori, e tare plăcut și ea refuză să se dea jos din pat… A doua oară pe ziua de azi, sunt fără cuvinte. Și neputiincioasă.
***
Îmi închei ziua așa cum mi-am început-o, pe terasă, într-o vreme superbă și-un apus pe măsură. Mă simt mică dar și mare. Sunt un suflet mic dar și un suflet mare și parcă simt asta multidimensional. Mi-e greu să articulez și cred că unele lucruri, chiar lăsate să se coacă, tot sunt greu de pus în cuvinte. Pentru că nu există cuvintele alea care să le cuprindă, îndeajuns de pline să simți greutatea la adevărata măsură. Dar recunoștința îmi devine din ce în ce mai ușor de exprimat zilnic:
- Pentru ușurința dimineții mele azi, nesperată, neașteptată și plăcut surprinzătoare!
- Pentru un suflet de trandafir galben!
- Pentru mine!
Frumosul meu feminin-masculin:
