Ziua 124

mai 15, 2022

---

O trezire scurtă, mecanică, mai mult a bifare decât a încântare, dar mai sunt și zile d-astea. Nu mi-am lăsat nicio pernă de timp pentru intenția zilei, că mă mâna sculatul din pat, așa că am cules o pisică torcăcioasă și am pornit Agripină într-o nouă zi.

***

Nu mi s-a lipit nicio activitate de mâini așa devreme și-am decis să ieșim pe terasă. Să ne facem înviorarea de dimineață, poate se face loc de puțină agilitate în spațiul din mine unde acum parcă-i o băltire.

Afară plouă mărunțel și este o replică la scare mai mare a înnorării de la mine dinăuntru. Cu toate astea, cerul are o mixtură super faină: norii gri-șobolan aruncați neglijent pe ici, pe colo pe un albastru mișto de curat și din loc în loc, stropi de roz. Pentru stropii ăștia, mi-am deschis pieptul să-mi toarne și mie puțin roz direct acolo, la sursă, să mă coloreze ziua asta.

***

Evident că nu mi s-a bulucit trezirea în instalație dar am intrat, la treburile foarte micului dejun, cu o idee mai sus în stare și mișcare. Nu mai sunt așa abruptă, încep să-mi intru în obișnuință și pun trezirea asta greoaie, și la propriu și la figurat, pe tema oboselii acumulate. Nu vreau să cred că încep să ruginesc.

Aproape când să termin, văd pe cameră că mama nu mai e în pat și un strop de bucurie mă îmboldește pe la margini. Mă duc repede la ea, las ce am de lăsat și plec că nu prea am nici chef și toleranța unei conversații matinale. Astea erau gândurile, aruncate de mine în Univers să se închege acolo și să devină realitate. Pesemne că aburul ăsta pe minte și pe corp cu care m-am trezit, ori le-a deviat, ori le-a încețoșat, că a fost fix pe invers. Mama avea chef de vorbă, la ea nu era tocmai curat iar mie mi-a fost greu. Să curăț, parcă cuvintele de la ea mă loveau, zâmbetul ei nu reușea să arcuiască unul și pe fața mea, deși, acolo, înăuntrul meu, eram bucuroasă că e bine. Pur și simplu, nu ieșea în afara mea nimic din mine. Nu avea încă putere sau forță.

***

Am ajuns într-un final în timpul meu magic, sleită parcă de energie și de vreo dorință.

O bucățică de timp doar am stat și m-am observat. Mi-am scanat corpul, să văd de ce pornește atât de greu, nu am găsit nicio durere, nici mică, nici ascunsă și apoi mi-am amintit, la început doar un fir, apoi toată povestea, că am visat oribil. Nu știu de pe unde oi fi cules gânduri aiurea, cert este că subconștientul sau inconștientul meu au țesut niște filme de groază care m-au secat. Am revăzut cu ochii memoriei cât am putut din ele și mi-am propus, mental, să le șterg cu un burete, ca pe o mâzgălitură neagră pe o tablă albă. Să curăț, simbolic, spațiul și să mă las să pornesc spre zi dintr-un spațiu alb curat.

Pesemne că ăsta a fost butonul potrivit de apăsat, că după, lucrurile s-au desțelenit. Atât de bine că am terminat rapid o analiză pe care mi-o propusesem s-o fac în urma ședinței de cartier, care s-a așezat rapid, clar și structurat în context. Nu a fost hrană pentru suflet sau pentru ochi, dar nici nu am simțit că am risipit aiurea timpul.

Cea mai importantă parte a dimineții, până acum, a fost să-mi verific și validez descoperirea făcută în descărcarea intensă de acum câteva zile: poți face orice tu cu tine, dacă ești atent și prezent la viața ta.

***

 

Mic dejun al mamei cu poftă de mâncare și de vorbă. Era o inocență pe chipul ei când ieșeau balaurii croșetați acolo, în negura adâncă a minții ei, de n-am putut să mai zic nimic. Am lăsat-o să scoată tot ce vrea ea să scoată, poate se golește și o luăm fresh de la început.

Ne lălăim cât de mult vrea, o răsfăț cu o cafea, așa de duminică, și o rog să facă mai multă mișcare. S-a pus o umbră pe fața ei, nu știu de ce o sperie ieșitul afară, că doar e la noi în curte, nu-s oameni străini în zonă, dar nu vrea și pace. Ca să lăsam subiectul în aer, se decide brusc să plece la ea sus, ca să vadă ce face Sassy. De fapt, automatismul ăla care a condus-o de la un punct încolo toată viața ei, de a fugi de lucrurile care nu-i plac sau pe care nu le vrea, a intrat direct între noi două și aia a fost.

***

Urcă mama, coboară domnul meu la micul lui dejun și chiar că simt și eu că e duminică dimineață. Îmi picură omul ăsta fain ambrozie în momentele noastre mici împreună. Mai scapă și câte-o otravă din când în când, nu e doar lapte și miere conviețuirea asta, dar este favoritul meu. În fiecare zi.

***

Nici nu știu pe unde s-a zburătăcit timpul însă realizez că fereastra de timp până la prânz se îngustează iar eu azi vreau să înghesui în ea și culesul de soc și salcâm, pentru ceaiurile mele matinale de peste an.

Deși am descoperit niștea ceaiuri demențiale la teahugs.ro, sunt mai fandosite așa, nu le poți bea în fiecare dimineață, plus că sunt destul de scumpuțe, organice fiind. Așa că eu tot cu natura locală mă împac cel mai bine și, când le vine sorocul înfloririi, eu pornesc pe coclauri să culeg. Acum e timpul socului și al salcâmului iar eu, echipată cu plase mari de pânză, îi las pe ai mei acasă și fug. Cu inima mare deschisă, parcă fug spre o aroganță supremă. Și chiar așa este: supremă. Aroganță e pentru mine, că nu mi-e dat în ultima vreme să plec în loc înmiresmate și să mă uit cu totul p-acolo.

Probabil că-n Edenul ăla închipuit de omenirea care are nevoie de un salvator exterior, miroase și se simte fix cum mi-e mie acum, înconjurată de salcâmi. Socul, cel puțin în zonele unde am cutreierat eu, încă nu e înflorit, în schimb "au înnebunit salcâmii", vorba lui Tudor Gheorghe, iar eu sunt fericită.

***

Ce nebunie, ce miros, ce îmbătare senzorială, ce liniște în jur, s-a înnorat îndeajuns ca soarele să nu-mi orbească ochii ce caută, cu privirea spre cer, florile parfumate și le ferește pe cele ocupate. Împart și bucuria dar și munca asta mișto cu sute de albine harnice și mă umplu de un drag total când le văd răsturnate în floare de li se vede doar fundulețul ieșind în afară. Culeg pe sărite, nu mă apuc să dau iama, am grijă să nu rănesc crenguțele când rup floarea și mulțumesc cu recunoștință și copacului și Universului pentru clipele astea pline și rotunde de o bucurie ce nu poate fi cuprinsă în niște cuvinte banale.

Pentru că suntem interconectați mult mai puternic decât conștientizăm, Teal Swan, o tipă faină pe care o urmăresc de ceva timp, a putut să articuleze scurt, aproape matematic, concluzia: cea mai importantă decizie a vieții este să devii conștient. De tine, de ceilalți, de viață. Pentru că atunci când te comiți să devii conștient, să deschizii ochii mai mult decât pentru a vedea, să-ți deschizi percepțiile mai mult decât pentru a simți, să mergi o țâră mai departe de rezultatul imediat al unui simț și să culegi de acolo seva și esențialul cu adevărat a ceea ce îți oferă simțul pragmatic, ești deschis să-ți schimbi sau adaptezi pespectivele la ce este obiectiv, nu te mai subjugă subiectivul. Nu e nimic complicat, e doar de practicat. În fiecare clipă.

Umblă vorba-n târgul spiritual că există ochii minții și ochii inimii. Eu nu pot decât să zic că au fost dăți când ce am văzut cu inima nu am văzut cu ochii minții și invers. Iar când am înțeles că suntem de-o complexitate uriașă și totuși Universul în care mișunăm are câteva legi fundamentale și simple, am ales să nu mă mai sperii și să mă abandonez vieții, chiar și așa imprevizibilă. Nu-mi iese mereu, mă apucă frica, mă apucă disperarea, frustrarea dar încep să mă prind că astea niște jaloane ce-mi indică deraierea de la simplu și esențial. Cum îmi spuneam, nu vreau să fiu perfectă, nu vreau să stăpânesc legile, vreau să mă joc, să întind marginile potențialului cât de mult pot și să observ și să mă observ. Cam așa de fascinantă trebe să fie viața, în părerea mea. Și părerea mea e singura care contează, atunci când celebrează bucuria vieții.

***

Deși m-aș răsturna și eu ca albinele-n floarea de salcâm, ceasul mi-arată că trebe să fug să bifez câteva cumpărături mici și să pregătesc prânzul.

Pe drum, realizez că fără să vreau, ascultându-l pe Sadhguru, aplic chestii pe care nu mi le-am propus în mod clar.

În cultura indiană, în ayurveda, pare să existe inerția, principiul conform căruia e bine să mănânci mâncarea gătită în maxim două ore de la momentul gătirii. După aceste ore, mâncarea gătită ingerată va fi lipsită de prana, energie, și va acționa ca un sedativ, făcând mintea și corpul leneșe. O să caut un video de-al lui despre cum să accepți lipsa de libertate și mi-l pun pe repeat, poate intră și informațiile astea, tot așa, pe nesimțitelea și încep să aplic.

***

Gata prânzul, toți trei la masă și simt cum mă părăsește zenul de la salcâmi. Mamei nu i-a plăcut dar a bifat ca să poate să-și culeagă dulcele și să se refugieze la ea. Ok, mă văd că sunt ca melcul de sensibilă și încerc să mă redresez. Nu trebe să uit că viața e personală și că fiecare are în mâinile lui alegerile clipelor, după cum fiecare va trăi consecințele alegerilor. Mie nu-mi iese calculul ăsta curat pentru că nu știu cât discernământ (mai) are mama. Dar que sera, sera.

***

Mă apuc de spălat salcâmul, îl întind la scurs, îl bibilesc și rămân pierdută în visare și natură pe terasă. Albinuțele au simțit ele mirosul și au apărut de nicăieri, e o zumzăială care mă transportă din nou în Eden. Și-n Edenul ăsta mișto, mi-aștept puiuca să vină în vizită.

***

Momente de suflet plin. Asta am trăit cu cei mai dragi doi oameni ai mei de pe planeta asta. S-a adunat pe acasă și rebelul meu domn de pe coclauri cu bicicleta și am stat toți trei la sfaturi, afară, două ore întregi. Ooo, dar ce aripi mi-au crescut în inimă! Ce suflu nou și cu elan și-a croit drum în sufletul meu. Ce mi-a plăcut! De "a mea", de "al meu", de mine cu ei, de noi toți, trei firi diferite și totuși atât de apropiați. Da, viața o duci singur dar nu trebe să o trăiești singur. Zic asta mereu și tot mereu îmi dau seama cât de frumos este să ai, cel puțin, încă un suflet aproape de al tău.

***

Mie chiar nu-mi ajunge timpul să le fac pe toate. Fizic, nu-mi ajunge. Așa se face că m-a ronțăit cumplit vina de a nu mai apuca să joc table cu mama zilnic. În fiecare după amiază în care nu am jucat cu ea, vina asta mi-a dat procese de conștiință aiurea și inutile dar prezente. Uite că întotdeauna durerea lasă în urma și în spargerea ei un cadou. Întotdeauna. Mama a reînceput să desfacă rebus! Asta este o a doua mare reușită a ei de care atât eu, dar mai ales ea, suntem tare încântate. Ei bine, alea două ore sterile de table s-au mutat în frământare de creier și desfacere de rebus. Cum poate fi mai bine de atât?! Tot o să mai jucăm, asta e clar, când voi avea timp dar măcar s-a făcut țăndări vina și m-a scăpat din încleștarea aia tâmpită în care mă ținea.

***

Mi-am terminat treburile o dată cu apusul superb și mi s-a întors starea aia de dimineață, când nu mai intră nicio alta treabă pentru că nu mai e putere s-o duc și nu mai e nici loc.

Îmbătrânesc și eu, nu mai sunt ca la douăzeci de ani, dar accept și asta, nu mă mai ambiționez să fac cât mai multe dintr-o dată. Vârsta mi-aduce și înțelepciunea aia să nu mestec mai mult decât pot să înghit.

***

Închid programul de funcționare și marchez, doar secvențial, recunoștința mea pentru:

1. Practica asta din ce în ce mai deasă de a fi și păpușă și păpușar în același timp, de a trăi și greul dar de a desena și ușorul și de a-l pune în ziua mea!
2. Salcâmi!
3. Mica mea familie, cei mai mișto oameni pe care puteam să mi-i aleg ever de la târgul de suflete!

LATER EDIT: un filmuleț foarte fain explicat, util atât pentru cei care au demență în faze incipiente dar și pentru cei care n-au deloc. Habar n-aveam că creierul cântărește 2% din greutatea corpului dar folosește între 20-25% din caloriile ingerate! Și habar n-aveam că 90% (!) din semnalele care stimulează creierul, nu sunt generate de activitate cerebrală, ci de activitate fizică! Wow!

https://www.youtube.com/watch?v=ql1oEe9jiqw

#1 Absolute Best Way To Reverse & Slow Dementia - Dr Ekberg