Ziua 122
Am deschis ochii ușurel, ca-n filmele în care deschizi întâi unul, apoi pe al doilea, să nu cumva să vină urgia peste tine dintr-odată. N-a venit, apogeul a fost noaptea trecută, acum sunt pe panta ascendentă a binelui. Și pe aia descendentă a vieții, dacă tot vorbim de sus și jos, dar asta e o altă poveste pentru altă zi.
Toate sunt acceptabile la prima palpare și îmi iau câteva clipe să mă scufund în starea asta, să-mi audă Universul intenția pentru bucata de timp ce mi se întinde în față azi, să mă aud și eu că doar știu bine, cum deschid ochii, cum se pornește și râșnița din cap. Chiar am citit o glumiță undeva cândva, omul către minte, în miez de noapte: m-am trezit să fac un piș mic, mă culc la loc, nu te porni!!
Vreau să mă trezesc ușor dar bine, nu mai intră heirupismele, că nu vreau să-mi mai zgârii corpul cu nimic. E timpul să îl prețuiesc dacă vreau ca experiența asta aici să fie atât de fabuloasă pe cât zic unii că e și eu îi cred. Mai prind din când în când firimituri de beatitudine și știu că poate fi așa.
***
Mi-am luat mica prietenă, trează și ea de ceva timp dar cuminte, și plecăm în lumina difuză a îngânării nopții cu dimineața. Momentele astea de ieșire de găoace a zilei sunt mișto tare, atunci când sunt bine cu mine, în mine.
Simt acut atitudinea diferită pe care o am când mi-e ok și când nu. Și și mai acut am început să văd și să simt disperarea cu care-mi scade bucuria de viață când fizic sunt praf. Probabil că o să mă tot dau în montagne russe-ul ăsta până o să am grijă de corp. Pe bune. Că grija de corp nu înseamnă doar mâncare bună, cât mai multă vie, ci și somn odihnitor, apă curată, aer ozonat, mișcare corectă și emoții d-alea care aruncă cortizol în sânge, cât mai puține. Știu că trebe să am grijă holistic de mine și mereu zic că o s-o fac "când o să am timp". Am foldere peste foldere cu idei, rețete, posturi de yoga, filmulețe, naturiste, avangardiste, de peste tot salvez într-o disperare și revăd infim din toate. Că niciodată nu am timp. Greșit, nu-mi fac timp. Întotdeauna am timp pentru toate, mai puțin de mine. Ăsta e tot un pliu de inimă de mamă, exersat și umflat în pene până am ajuns să cred că așa-s eu. Nu, nici asta nu sunt.
***
Mama s-a trezit, mă duc la ea și mă surprind îngrețoșată că vine vara. E o zăpușeală la ea în cameră și un miros care ar face invidioasă și clisa de trifoi de am avut-o-n fundul grădinii. Deschid rapid și larg geamul iar azi nu se mai plânge de frig, azi se plânge că transpiră tare mult și se schimbă de nu știu câte ori pe noapte. O cred, o înțeleg dar îi repet că transpirația e semn bun că suprarenalele funcționeaza bine, curăță și aruncă afară toxinele pe care le-a băgat în ea de-a lungul timpului și o învăț să deschidă geamul noaptea, să intre aer curat și răcoros.
Vin căldurile, o să mă aștepte dimineți interesante. Sau nu, ia să nu mai programez eu deja mental ce o să fie!
***
Timpul meu magic, cu care parcă am pierdut legătura aia intimă, s-a subțiat și de abia mă așez în el, că trebe să ies. Am reușit totuși să văd un documentar de călătorie, al unor nomazi, ce-și trăiesc viața într-un autobuz modificat dar și-o trăiesc prin toată lumea.
Ce mi s-a părut fascinant la ei este că această cutreierare prin lume și nestatul într-un loc o perioadă mare de timp, i-a făcut universali. Nu aparțin niciunui loc și nu au valori doar ale unei culturi, s-au cosmopolit și au împrumutat de toate de la toți. Asta validează ce tot strigă epigenetica, că mediul îți influențează genele. La ei, cel puțin din exterior, pare că s-a șters cu buretele toată copilăria aia sigur trăită într-un loc, au venit experiențele trăite peste tot și au adus noi și noi straturi că acum nu mai pot pune degetul pe un loc din inima lor să zică; eu sunt britanic sau olandez sau whatever. Sunt universali și asta mi se pare ceva mișto tare, că e acolo, în ei, un grad mare de libertate și eu cu libertatea, ca valoare a mea primordială, am o relație specială.
Evident că după acest documentar, pe la colțuri de buze, s-a pus de-o tristețe dar am fost atentă la mine și la ea, să nu se reverse peste restul zilei și ne-am despărțit rapid dar prietene.
***
Am stat cu omul meu iubit la micul dejun și aș mai fi stat mult că tare e bine dar o văd pe mama că s-a echipat și mă așteaptă să vin să o iau. Zău dacă reușesc să pătrund tainele minții ei care reține că vin eu și o iau dar nu reține că poate să coboare și singură, eu oricum sunt la scări deja când o face.
A mâncat bine și, fără prea multe discuții, s-a retras la ea, nu înainte de a-mi aduce aminte că ea vrea un telefon mobil, cu butoane, să sune. O cred, o și înțeleg dar știu că degeaba îi spun că are, că nu reține și nu mai știe să le folosească. Ca să închid subiectul și să o las liniștită, îi promit că azi, când mă duc să-i iau diverse, o să mă uit de telefon.
***
Am plecat la cumpărături fix după mic dejunul ei, ca să nu am surprize că mai coboară inopinat și eu nu sunt prin zonă.
Am zâmbit mic, a înțelegere, când mi-am întâlnit nervii împrăștiați pe volan data trecută când am fost în mașină. Ce bine mi-a făcut explozia aia necontrolată! Ce bine că acum pot să zâmbesc! Ce bine că pot să cuprind, cu mintea asta deranjată de multe prostii dar și deschisă să cunoască, că viața e fascinantă! Când în vârf, când în vale, trebe să-i recunosc măreția și imperturbabilitatea. Iar eu, a tiny little speck, vorba lui Sadhguru, mă agit cu spume și mă dau de ceasul morții pentru chestii atât de mici. Dar, chiar dacă cuprind și asta în înțelegerea mea, chestiile astea mici îmi alcătuiesc viața și uneori par mari.
***
Wow, vine căldura! A fost un soare cu arsură pe piele și o mare zăpușeală și umiditate în aer. Dar chiar și așa, nu am putut să nu mă bucur ca un copil de irișii de toate culorile plantați în zona în care e amplasat Carrefourul, să vorbesc cu ei, să-i ating pe bărbile lor ca de catifea. Nu numai eu le vorbesc, e o zumzăială acolo pe la ei de zile mari. Mai sunt și oameni care fumează și aruncă țigara încă nestinsă printre flori. Mai sunt și oameni care judecă asta. Dar viața, calmă, merge mai departe și cu, și fără oameni, plante, țigări sau judecăți.
***
Piersicuții mei dragi, încărcați de rod mic, stau cuminți să-i jumul de frunzele bășicate. De multele frunze bășicate. Oare de ce s-or îmbolnăvi și plantele? Oare în tot ce e viață, e și boală?
Pe principiul "Ești ce gândești!", cred că noi, prin cumulul dat de ce bagi pe gură și ce-ți iese din minte, rostit sau nerostit, ne îmbolnăvim singuri. Și evident, ne facem bine singuri. Dar plantele sau animalele pe ce principiu or funcționa? Sau ne-am întins noi ca o plagă și peste ele?
Oricare ar fi răspunsul, din pieptul meu pleacă, necontrolată și pură, recunoștință imensă pentru viața mea. O celebrez în acest moment mic, când defoliez banal un piersic dar de fapt simt printre ramurile lui cum soarele mă mângâie, cum piersicul îmi mulțumește, cum contribui la viață și o fac cu blândețe, când respect seva aia și șuvoiul ăla de energie ce trece și prin mine și prin pomișor și prin bondar și prin aer.
Și acum sunt uimită de trecerea de la stresul imens, bolnav, din toate celulele mele, când vomam în coșul de la birou, mă ștergeam și fugeam în meetinguri, la înfiorarea pe care o simt, cu lacrimi bune și pline în ochi când privesc acum o frunză galbenă de arțar sau una purpurie, din curtea noastră.
***
Prânzul mamei a fost o impresie de prânz, nu cred că a mâncat mai mult de 4 guri, că nu-i e foame. Nici p-asta n-o înțeleg: de ce coboară la masă dacă nu îi e foame. Dar nu-mi mai bat capul cu asta. Ușor-ușor, învăț să fac selecție în ce trebe să înțeleg și ce nu, ce mă ajută și ce nu. Aglomerarea asta de întrebări fără răspuns din creierul meu nu-mi lasă loc de gânduri noi, de descoperiri cu sens și substrat, intră într-o buclă tâmpită de ronțăit și am decis să fac puțină ordine acolo, la mansardă.
***
Singura variantă prin care o pot ajuta cu un telefon mobil pe mama este să îi scriu pe o hârtie toți pașii pe care trebe să-i facă și să-i colorez tastele, ca să aibă o ușurință vizuală. Asta am și făcut și cu ele-n proțap, am urcat la ea, să facem trainingul aferent. Un singur element mi-a scăpat din plan: intensitatea cu care apasă ea tastele. Zici că dă cu toporul iar tasta prin care închide un apel, apăsată a la long, închide telefonul cu totul. Cum să-i scriu eu pe hârtie care e forța cu care să apese astfel încât să și obțină ce i-am promis eu acolo? Se enervează, zice că e un telefon prost, o luăm de la capăt, reușește o dată, de alte trei ori nu, dar mă bazez pe faptul că exercițiul constant o va ajuta.
Dacă tot exersăm, hai să o sune și pe prietena ei, să vorbească cu ea. Nu îi iese repede dar până la urmă e victorioasă și la capătul celălalt femeia, care are o chimie specială cu mama, răspunde. Eu ies din cameră și până să cobor, o aud pe mama. Doamne, dar ce fabulează! Cât din ce spune vine din demență și cât din minciună și nevoia asta a ei de a colora realitatea în alte culori decât cele care o formează deja? Whatever, am zis că fac curat în întrebările fără rost și răspuns așa că cobor să-mi văd de ale mele.
***
Am avut o zi cu o stare de nestare per ansamblu. Am avut și-o tristețe dar nu am fost în stare să pun degetul pe sursă și s-o suprim, am avut și mici momente de magie dar în linii mari parcă nu am participat la viața mea. Sau asta e senzația cu care mă duc la culcare.
Cu toate astea, la derulatul zilei înapoi, îmi iese la înaintare recunoștința pentru:
- O nouă zi îngăduită în această experiență amestecată care e viața!
- Oamenii noi care mi-au intrat în viață și care, am eu așa un feeling, vor rămâne!
- Viața asta care e vibrantă și colorată și parfumată și vie și peste tot, în toate formele!
Clipa mea de frumos este:
Golden retriever