Ziua 117
Știam că nu-mi va fi ușoară trezirea pentru că n-am reușit să fac plinul azi-noapte. Dar fericirea trăită ieri s-a decantat peste noapte și s-a pus ca energie în container astfel că dimineața nu mi-a fost la fel de grea ca ieri. Pesemne că mintea și corpul n-au uitat ele promisiunea făcute ieri, că azi o să mă lăfăi în odihnă, și s-au trezit curioase și în așteptare.
***
Se luminează repede, coana mare doarme dusă, clar ieri a fost o zi cu multe de dus pentru ea, așa că mă bag și eu în priză încetișor, fără mare grabă. Ies un strop și pe terasă, inspir cu toti rărunchii momentul ăsta prezent, la mine acasă, cu toate minunățiile mici pe care le conține el, cu trifoiul ăsta bestial de verde, cu zburătoarele astea ce glăsuie mișto, cu liniștea unei zile de duminică.
Mă și salut azi și, deși ochii-mi zâmbesc înapoi jucăuș și iar mă văd frumoasă, obiectiva din mine nu poate să rateze zonele alea negre, cunoscute și sub numele de cearcăne, din jurul ochilor. Eu, la viața mea, nu prea am avut cearcăne așa că le observ destul de repede când își fac apariția. Lasă, că azi mă odihnesc!
***
Termin pregătirile și încep să mă țin de promisiune. Stau în living, cu Spikylina care nu vrea încă afară. Doar stau. Nu mă obosesc cu planuri, nu mă încarc cu amintiri, chiar dacă am încă aroma-n suflet a zilei de ieri. Încerc să cuprind cu toate simțurile împrejurul meu. Și după ce fac asta, hai și cu interiorul. Mi-e bine, sunt în pace, n-am nicio viteză și nicio încrâncenare, nici fizică (slavă cerului!) nici emoțională. La capitolul energie, simt cum încep să picur stropi curați în mine, și vreau să mă țin cu tot dinandinsul de cuvântul pe care mi l-am dat. Azi, relax!
Mi-am hrănit ochii cu un mesaj de suflet și o poză cu bujori, la prima oră, m-am ferit să citesc ceva tulburător și am privit cum mama își revine la o nouă zi, prin foiala pe care o cunosc deja atât de bine.
***
Mă duc să le întâmpin în noua zi, și pe ea și pe Sassy, mă bucur de amândouă, le primenesc și mă întorc în oaza mea de bine, în care, din nou, doar stau. Iar din statul ăsta liniștit, am plecat, pe nesimțitelea, într-o meditație fantastică. Când îmi permit pacea, și afară și-năuntru, mă decuplez de la centura asta ce mă ține legată în realitatea materială și călătoresc în niște tărâmuri fantastice, la propriu. Cred că meditația asta a făcut minuni pentru nivelul meu de energie. Mulțam!
***
Micul dejun al mamei este înțesat de multe vorbe. Eu încă-s molcomă dar mama este în vervă. Povestește despre ziua de ieri, "mare" pentru ea, de prietenele ei, de casa ei frumoasă și dichisită. Da, casa ei e ok, privită de mine care nu-s atașată emoțional de ea, pot să văd că-s lucrurile vechi, de-o vârstă cu mine, pot să văd că e mizerie pe ici pe colo, pe unde nu a mai putut ține, pot să văd că mama a intrat în filmul ăla în care vede ce vrea să vadă. Exacerbează calitațile casei ei pentru că o iubește și a ajuns să o idolatrizeze. Îi atribuie lucruri pe care nu le are dar cine sunt eu să spun că nu e așa?! O ascult doar, îi spun că mă bucur că i-a fost și îi e bine și nu las nici efervescența, nici emoția să mă zdruncine din pacea asta care s-a așezat în mine. Nu judec nimic strâmb ci doar las totul să se exprime.
N-am uitat că viața, per se, e extrem de simplă.
***
Mi-e dor să stau cu domnul meu. La mic dejun, la o vorbă sau la o tăcere, după cum îi e starea, că de când s-a reîntors nu am prea apucat. Dar el încă doarme așa că folosesc timpul până la micul lui dejun să ies prin curte.
Inspecția curții mă umple mereu. Din păcate, nu am apucat să stropesc cu cuprice pomișorii fructiferi și caisul are niște scurgeri rășinoase pe alocuri iar piersicii au bășicare. E primul an în care cei trei piersici fructifică, sunt plini-plini de piersicuțe, mă topesc de dragul lor și mi-e teamă să nu le pierd din cauza acestei boli. Am cerut ajutor pe unul din grupurile de facebook pe care sunt și aștept răspunsuri. Eu vreau soluții bio în curtea mea și asta vine la pachet și cu multe pierderi. Împart cu natura și mă gândesc eu că dacă pun muncă și drag și gând bun, se întoarce cu rod sănătos și pentru noi, și pentru păsări și alte vietăți care se vor înfrupta din fructe. Vom vedea.
La strigarea de catalog nu s-au adăugat nume noi în zona irișilor, din cei trei bărboși catifelați maro cu galben nu a ieșit niciunul (încă), iar din 12 ranunculus, doar 5. În rest, am bifat toate gladiolele, toate anemonele și toți bujorii. Pe ăștia din urmă, îi pândesc cu sufletul la gură în fiecare zi. De abia aștept să înflorească și să-mi bag nasul în miezul lor! Sunt cele mai mișto flori, pentru mine! Pline de viață și de miros! Poate nu degeaba au devenit simbolul zicalei "cu bujori în obrăjori".
Am udat curticia de flori, s-a făcut aproape 11 și mă duc peste domnul meu că se trezește capiu dacă doarme până-n miez de zi. Cu scuza candidă pregătită, "mi-e dor de tine!", intru încetișor dar el e deja trezit așa că pornim spre micul lui dejun și prânzul meu. Nu e trezit pe de-a-ntregul, dar mie mi-ajunge și așa, să-l văd și să-l știu lângă mine, e un mare dar al fiecărei zi.
***
Mi-am promis odihnă, azi chiar nu fac nimic, deși s-au înscris pe listă destule, pun piciorul în pragul Bianncăi care n-are zi de repaos și câștig teren. Mă șopârlesc pe terasă, la soare, până când aproape că-mi pică capul de somn. Buun, hai să mă strecor eu în pat, că poate-mi iese figura cu somnul de prânz. Rar de tot reușesc dar parcă prea-mi cere corpul asta așa că go with the flow.
Închid netul la telefon și mă mufez, aproape instant, la somn. Doamne, și așa de bine era! Și așa aș fi dormit pănâ mâine dacă… pe mama nu ar fi apucat-o foamea și n-ar fi pornit-o pe scări. Somnul meu de iepure, atât de scurt, a fugit instant și nici nu știu când am ajuns la parter, după ea. M-a trezit strigarea ei către Mr. H: unde e Bi?
Am pus prânzul pentru toți, m-am trezit la propriu în timp ce mâncam, că trebuia să fac conversație dar înăuntrul meu eram revoltată.
M-a prins din urmă iarăși marele meu of: privarea mea de libertate și dreptul meu de a face ce vreau, când vreau. Da, mă bucur să-i fac bucurii dar sunt tare obosită fizic și am nevoie de odihnă. Pe care nu o pot avea că la mine nu există un buton pe care scrie "somn" si pe care dacă-l apăs, adorm instant. Și nici nu am mult timp între foarte micul dejun, micul dejun, prânz și tablele plus ritualul de seara în care să apuc să dorm.
***
A mâncat, a plecat iar eu am rămas ofticată că m-am trezit.
Mă duc sus, în pat și, poate că încă plină de multe, m-a podidit plânsul. Mă descarc dar simt că doar fizic am deversat un strop de greutate, stânca aia ce mi s-a înfipt în inimă acum ceva timp când am realizat că am de toate, mai puțin libertate de mișcare, e neclintită, tot acolo. Și-mi dau seama, cu tristețe, că nu o să-mi mai fac promisiuni mie pe care nu mi le pot ține. Că, mama ei de treabă, eu nu-mi aparțin. De fapt, nu-mi dau voie să mă aparțin, pentru că mă locuiește un mare sentiment de vină la parter (să nu cumva să fac ceva pentru mine în detrimentul altcuiva) iar la etajul unu este un mare sentiment de control (să nu cumva să nu fiu pe fază). Mai am în mine, la etaje superioare și alte rubedenii de sentimente dar sunt mai diluate și nu mă înghiontesc constant și intens ca astea două. Care mai de care mai idioate și mai consumatoare de viață și energie. Și, sursa tuturor, un ego flămând.
Probabil că oful ăsta al meu o să-mi tot revină-n ochelari și-n viață până oi învăța să mă pun cap de listă for real, indiferent de ce se întâmplă în jurul meu. Până la urmă, viața e o chestie personală. A naibii de personală.
***
Domnul meu a plecat cu bicla pe coclauri, să facă mișcare și să-și umple sufletul de natură. A mai turnat și asta un strop de gaz pe focul iritării dar o am pe Spiky cu mine, doarme atât de liniștită și e atât de frumoasă, că mai șterge din gustul ăsta amărui pe care-l am.
Încep să-mi dau seama că mintea asta e într-adevăr o unealtă extrem de importantă pe care poți să ți-o faci partener sau poți s-o convertești în dușman. Sau pervertești, nu mi-e clar încă ce nuanță e corectă.
Când viața mea se rezuma la job, casă, griji, suferințe, mici bucurii și cele mai mari drame ever, auzisem eu că mintea ascuțită e atu. Și, pentru că voiam să fiu creme de la creme, mi-am ascuțit-o, am dublat-o cu sarcasm și am crezut că dețin cocktailul mortal care avea să-mi pună totul la picioare. Singura chestie pe care a făcut-o asta a fost să mă pună pe mine la pământ întâi, ca apoi să mă scutur de rahat și să mă ridic. Că, nu-i așa, după ce atingi fundul fundului, singurul drum e în sus.
După, am început să văd că există viață și fără job, griji, suferințe, cu mici bucurii devenite sub lupă mari, unde există altceva decât religia în care mă tot tăiasem să intru și nu reușeam, și unde mintea nu trebuie să fie nici ascuțită, nici ciuntă. Doar instrument.
Nici acum nu cuprind încă tot sensul acestei descoperiri, manualul de utilizare are multe pagini, însă măcar am hotărât în mine că o trec la capitolul "prieteni", că-i recunosc calitățile dar nu-i mai permit să-mi subjuge viața. Mișto direcționată, mintea, cu o intenție clară în subiectul emailului, te duce exact acolo unde vrei să ajungi.
***
Azi nu fac nici sucul clasic de la 17:30, că sunt stoarsă de putere și nu am nici chef, nu mă duc nici la table, nici la duș, îi dau pastilele și mă arunc cu voluptate în pat. Vreau să mă contopesc cu moliciunea lui, să nu mă mai dezlipească nimeni acum din el, să-mi umplu sufletul de imagini frumoase, nu am stare să văd filme sau documentare sau să citesc, vreau doar să consum frumos sub formă de imagini.
***
O zi așa și așa, nici prea, prea, nici foarte, foarte, ar fi putut să iasă mult mai bine, dar cu toate astea sunt recunoscătoare pentru:
- Oameni! Eu, care nu pot să spun că sunt un fan înflăcărat al oamenilor, încep să deprind gustul, puțin câte puțin, din a permite cât mai multor oameni să-mi treacă pragul sufletului și mă las vizitată din ce în ce mai des, în intimitatea cea mai de preț a ființei mele!
- Liniște! La mine, zgomotele naturii tot la capitolul liniște intră, o liniște ancestrală, adâncă, mistică, organică.
- Culori! Privind frumosul în imagini, am făcut un mic exercițiu de imaginație: cum ar fi fost să fie totul alb și negru? Dacă nu ai fi avut alternativă, probabil că ar fi fost natural. Dar când ai, alb-negru sunt faine doar contextual și ocazional.
Momentul meu de frumos colorat este:
