Ziua 116
Am dormit 4 ore, dar nu dintr-un foc, ci strecurate printre trilurile de Mr. H, mierloiul reîntors acasă. Cu greu mi-am urnit trupul pe care l-am simțit ca o remorcă priponită în ceva ce nu voia să ruleze pe calea către parter. Universule, please, mai ajută-mă azi și mâine promit că mă odihnesc!
Apa nu a curățat nimic în calea ei, că de abia a alunecat. M-a mai apucat și un sughiț din senin că nici nu ajungea bine înghițitura de apă în stomac, că o lua înapoi pe reflux gastroduodenal. A fost cam ca o gargară stomacală, dacă există. Și dacă nu există, o inventez eu acum, că la mine a existat.
Nu a mers nici terasa pentru că mama e deja trezită iar eu nu pot mișca butonul pe "mai repede" îndeajuns de mult să mă mișc mai cu talent. Sunt și împiedicată și adormită, mă duc la frigider și nu mai știu de ce, nu mi se leagă mișcările, și, din fractură în fractură de acțiune, reușesc să încropesc smoothieurile. Ceaiul mai târziu, că nu intră și el în programul artistic în reluare din dimineața asta.
Deși inițial m-am supărat și i-am dat bice interioare, mi s-a făcut brusc milă de corpul ăsta al meu de care am tras parcă cu înverșunare. Intră și el în programul de "iubește-te pe tine", trebe să mă îngrijesc și de el ca să-mi fie bine, de fapt în primul rând trebe să mă îngrijesc de el, că doar se zice că e templul sufletului. Iar eu știu prea bine, cât de abisal mă duc în gânduri negre și stări d-alea deprimante când nu mi-e bine fizic. Îi promit, pe bune, că mâine chiar o să-l răsfăț.
***
E soare la fete în cameră, ce bine că e și curat, strecor, cu toată căldura de care sunt capabilă acum, un mulțam cerului pentru asta și mă prăvălesc pe scări să ajung cât mai repede pe colțar. Cred că am adormit în așezarea pe el, că mi se și strânsese stomacul a vomă.
Pentru că nu am întrebat-o și pe Spiky dacă pot să dorm, s-a simțit ofensată și m-a taxat. Ascuțit de unghii și pe colțar și pe canapeluța din fața lui, sprinturi living-birou, living-bucătărie iar living-birou, chirăieli de-ale ei și tot tacâmul cât să nu înțeleg nimic din începutul ăla mișto de stare portocalie, de picoteală dătătoare-n somn. Pe de altă parte, are și ea dreptatea ei, nici nu i-am dat de mâncare, nici nu am dat-o afară. Cu toate discuțiile astea în cap, mă ridic și-mi îndeplinesc îndatoririle de umană-sclav pentru felină.
***
Dacă tot mi-am ridicat arsenalul fizic, hai să mă apuc de risotto-ul vegan și de lintea indiană pe care vreau să le fac, să fie proaspete, pentru domnul meu azi. Cu o senzație fix de scul descâlcit, am început să fiu lină și precisă în mișcări, semn că materia s-a răzvrătit ea o țâră, dar s-a regrupat și s-a prins că trebe să asculte de nebuna hotărâtă, că nu există alternativă. Am terminat totul până la micul dejun al mamei și sunt gata și de plecarea spre casa ei.
***
La fel ca și la mine, și la ea corpul se supune când mintea ordonă. E mama de o sprinteneală de nu am mai văzut la ea. Are un neastâmpăr parcă pe chip, o pornire extraordinară în mișcări și mi se confirmă, încă o dată, ce întrepătrundere armonioasă și magistral orchestrată suntem între minte, corp, emoții și energiile care ne alcătuiesc. O minte limpede, cu o motivație agățată în față, va coordona toate celelalte, să ajungă unde trebe. D-aia e esențial să ai o minte limpede. Iar azi, când vom pleca la ea acasă, mama are mintea limpede ce-i dă impulsuri de mișcare că în trei timp și trei mișcări, a ajuns la mașină. E fascinantă creatura asta umană!
***
Pornim dar facem un scurt popas la Carrefour, să cumpere ea cadouri pentru prietenele ei. Din nou, e impresionată de mărimea magazinului și îi propun să mă însoțească de câte ori voi face cumpărături, să apuce să-l vadă pe îndelete. Azi e permisivă, azi mi-ar promite orice.
***
Gata, am pornit spre casa ei, fostă casa mea cândva.
Vin și peste mine buluc amintiri nepoftite, din copilăria mea acolo. Am doar frânturi de amintiri, clar cele care m-au impactat cel mai mult atât emoțional, cât și fizic. Deși ai mei nu m-au abuzat fizic niciodată, a îndeplinit rolul ăsta cu prisosință sora mea. Și acum am semnele pe corp de la bătăile pe care le-am încasat, din motive stupide, doar pentru că și ea era broken și eu eram la îndemână. Mai am ceva amintiri cu balustradele de la scări, cu scările în sine, pentru că multe ore am stat eu pe ele, ascultând sunetele din apartamente ca să-mi aline teama și singurătatea și cu cada de la baie, pe marginea căreia mă urcam să privesc în orizonturi cerul, să "citesc" în el dacă va fi frumos afară sau va ploua, cerul ăla era biletul meu către alți oameni în afara celor din casa mea care nu-mi erau aproape. Pentru că dacă era soare, ieșeam afară și acolo era libertate, joacă și umanitate. Probabil că și d-aia după ce am plecat de acasă, rareori m-am întors. Are casa asta impregnată în ea multe clipe de durere a mea, pe care o recunosc de fiecare dată și care mă împunge parcă și-n carne, câteodată.
Nu vreau să pun stavilă bruscă acestor amintiri ca să se adune și să mă copleșească după aia. Le las să vină, le mai verific pulsul, vreau să văd dacă mai rănesc adânc în mine. În linii mari, am rezolvat povestea mea. Adică nu mai trag după mine victima care am fost, s-a făcut crustă și s-a cicatrizat acolo unde am sângerat juma' de viață, am acceptat că au fost trepte pentru prezentul meu dar cel mai important este că am făcut pace în mine cu toți, nu mai țin pe niciunul responsabil pentru ce mi-a făcut. Atât s-a priceput la acel moment, nu mă pot întoarce să rescriu momentul în sine dar pot să rescriu atașamentul și trăirea pe care o am față de moment: pot să-l îmbrac în judecată și învinovățirea participanților sau pot să-l iau în brațe ca pe un copil șturlubatic, să-l țin strâns la piept și el, liniștit de căldura îmbrățișării, să se molcomească. Și asta fac, sau încerc, cu fiecare bucățică de trecut din mine.
***
Mama e și ea tăcută și cumincioară. Stă în spate că e blocată ușa din față, de la pasager. Nimic nu e întâmplător, mă bucur că stă în spate că așa pot să-i văd fața în oglinda retrovizoare. Privește interesată pe geam, are o vioiciune în ochi și parcă i s-a trezit chipul la viață. Deși nu vorbim, radioul aruncă-n aer muzică veche și atmosfera în noi și între noi e blândă. Mă bucur de această ieșire.
***
Pe la jumătatea drumului, mama a rupt legământul tăcerii și a început o logoree: că îi place la nebunie verdele ăsta mult, de peste tot, că de abia așteaptă să ajungă la ea acasă, să-și vadă căsuța, fetele dragi, deapănă amintiri distorsionate și ajustate să dea bine când eu le știu cum erau, dar nu zic nimic care să murdărească în vreun fel bucuria ei prezentă. Lanurile de rapiță au dat-o pe spate. Și pe mine la fel, cu galbenul lor superb de tras prin ochi până în suflet.
***
Am ajuns în oraș și a trebuit să mă ajustez din mers la reacția mamei, să-mi cobor sufletul de sus de unde se dusese în împăcare, la realitatea demenței: "vai, dar nu recunosc nimic!"
Am dus-o cu mașina prin toate locurile pe unde se ducea, pe la piață, pe la Lidl, la PayPoint, nimic nu i s-a părut familiar. Of, asta e, mergem înainte. Ne apropiem de bloc și o întreb dacă îl recunoaște. Îmi arată blocul alăturat celui în care are ea căsuța. Ei lasă, poate când o să intri în casă, o să ți-o amintești.
Am urcat 4 etaje în 20 de minute, i-a fost greu iar eu am profitat de asta și i-am spus că trebe să reînceapă să se miște, să-și ajute și ea puțin corpul.
Da, am avut dreptate, și-a recunoscut casa! A început să plângă încet, cuminte și, pentru prima oară, nu am știut cum să reacționez: să plec ușor și să o las să-și consume emoția sau să o iau în brațe să nu se simtă singură și bulversată? Universul mi-a rezolvat dilema și a trimis-o pe vecina ei la noi. Mama s-a regrupat instant, s-a bucurat imens că o vede dar nu știu dacă a și recunoscut-o. Am observat că ea reacționează la oameni ca și cum ar ști cine sunt dar dacă suntem doar noi două și o întreb, îmi recunoaște că nu și-aduce aminte. Este o jenă la ea, probabil de înțeles, prin care nu vrea ca cei din jur să știe că e debilitată. În mintea ei, ca de altfel cred că în orice minte, asta echivalează cu o degradare pentru care ești stigmatizat. Așa e când egoul oamenilor se zbate ca peștele pe uscat…
Am rugat vecina să ne lase puțin să strângem și apoi ne ducem noi în vizită. Mama deja era bulversată, erau prea multe pentru ea dintr-odată, vreau să îi las spațiu și timp să digere evenimentele, atât cât poate ea. Și-a pus "câteva lucrușoare", de vreo 4 pungi mari, a ales florile pe care le vrea și apoi s-a așezat. Din delicatețe, m-am retras și am lăsat-o să aibă dialogul ei interior cu ce-i era în exterior. Pot să relaționez la faza asta, și mie mi-e drag de casa mea, pe care am ridicat-o de la zero, înțeleg cum e să trăiești o viață undeva.
Dar mama mea a fost mereu o persoană mai mult condusă de mental decât de emoțional. Eu am crezut mult timp că asta e o superputere, pentru că fugise de la ea toată compasiunea și grija și pentru altul și se adăpostiseră la mine, sugrumându-mă și sugându-mă de energie. Apoi am etichetat-o egoistă ca în final să mă opresc din categorii și să (încerc) să o iau așa cum e.
S-a scuturat și a zis că se duce la vecina. Eu am rămas să car la mașină tot ce e de cărat și după vreo 8 drumuri de coborât și urcat 4 etaje, mi s-a făcut rău. Am simțit brusc acru în gură, mi s-a contractat dureros stomacul, am transpirat instant și mi s-au răcit mâinile. Ființa din interior nu s-a panicat, ba chiar a avut un moment de umor negru: hai că ar fi tare să dai colțul fix acum, fix aici! Probabil că tot ea m-a ajutat să mă întorc pe linia de plutire. Am stat cuminte pe pat până am simțit că sunt ok. Clar, mâine mă odihnesc toată ziua!
***
M-am dus la ele, să văd dacă au terminat bârfa și mama radia. Îi este bine iar asta mi-a dat și mie putere. Mai avem vizite de făcut și apoi drumul înapoi spre casă.
Mai vrea să treacă o dată pe la ea, n-a mai avut același impact dureros, de lacrimi, doar a strâns-o puțin regretul dar înțelege și ea, că acolo nu mai poate locui. Nu singură. Dacă acceptă să-i aduc pe cineva cu care să locuiască, da, eu sunt de acord să se întoarcă, deși se condamnă singură la un rest de viață de stat doar în casă. Îi va fi din ce în ce mai greu să urce și să coboare 4 etaje. Da, știe, înțelege. Ok, tac și o las să-și ia rămas bun în legea ei.
***
O duc la următoarea vizită, o las acolo să descarce ea cu prietena ei tot ce vrea, fără stresul că eu aud, și plec prin oraș. Îmi face bine să plec pentru că și mie mi-a încărcat sufletul de emoție rămasul ei bun. Deși îmi propun să o mai aduc aici, viața e imprevizibilă. Iar ea, la un nivel pe care-l accesează iar eu nu, cred că știe asta.
***
Ne pornim la drum spre casa mea. Noroc că am mai băut o cafea și mi-a dat un zvâc în corp. Dau drumul la radio, să răsune muzica. Nu știu în ce ape se scaldă mama, de afară pare fericită, liniștită și împăcată dar am învățat să nu mai judec cartea după copertă.
Mama E fericită! Îmi mulțumește emoționată că am făcut asta pentru ea și-mi spune că se simte așa, plină… Da, mamă, știu cum e, uite că tocmai ce m-ai umplut și pe mine de plinătate. Am început să cântăm amândouă, e o bucurie neîntinată de nimic iar mie îmi curg lacrimile din plin. De curățare, de bine, de fericire, de înțelegere, de oboseală, de greu, de viață. Bine că stă în spate și ea nu mă aude decât că cânt.
***
Pe drumul de întoarcere am avut un moment de o claritate excepțională. Parcă mă ridicasem deasupra a tot și toate și aveam o imagine de ansamblu, cu lanterne puternice și pe colțuri. A fost o fracțiune de secundă, nu cred că a fost de la oboseală, dar am știut, un știut din ăla visceral, că viața este extrem de simplă. Că trebe mestecată îmbucătură cu îmbucătură, savurată bucățică cu bucățică, nu înghițită nemestecat ca haplea. Că are o matematică frumoasă și simplă, fix cum are tot Universul ăsta în care ne-o trăim. Că ne trezim și în loc să ne folosim simțurile să adunăm senzații, să ne bucurăm de ele, să le trăim înăuntru, ne apucă ronțăitul de gânduri și de griji și de to do-uri și se duce naibii zenul. Raiul și iadul sunt aici, pe pământ, nu în "ceruri".
O altă chestie, declanșată de un partener de trafic ce nu avea loc de mine în goana lui, este inepția competitivității și comparația.
Din ce în ce mai mult devin mai conștientă de plinătatea acestei descoperiri în mine. Vreau să fiu cea mai bună! Ok, ești, și? ȘI? Ce faci după aia? Ce faci cu titlul de cel mai bun? Sau cu ce te crește că ești mai cool decât x sau y? Juma' de drum mi-a răsunat ca laitmotiv, întrebarea AȘA, ȘI?! Ooops, nu m-am gândit mai departe. Am fost atât de aprinsă și cuprinsă de a fi cea mai bună, că nu m-am gândit ce o să fac după aia. Eu doar voiam să fiu cea mai cool, mișto, harnică, talentată, fucking special, mai etc. Partea interesantă e că niciodată foamea asta de "mai cu moț" nu se stinge cu ajungerea la gradul dorit de moț. După aia vrei nivel de moț plus 1, plus 2, plus mama lui moț și te consumi steril și inutil într-o chestie care nu respectă principiul echilibrului. Doar ia energie, timp, disponibilitate și-ți dă înapoi doar crâmpeie mici îndeajuns să te ațâțe. Stupid!
***
Am ajuns acasă, ce-am mai câștigat din fericirea mamei se consumă în descărcarea mașinii, hrănesc pisicile și nu-mi doresc decât un duș, un Mr. H lângă mine și un somn lung.
***
O zi faină, faină, faină, cu mult suflet crescut și cu recunoștință pentru:
- Întoarcerea domnului meu acasă sănătos și voios!
- Toată experiența drumului de azi, cu toate trăirile, cu toate conștientizările, cu toată prezența mea la viață!
- Umanitatea din oameni, pentru dorința asta intrinsecă pe care o are ființa umană de a face bucurii oamenilor dragi, de a dărui, de a hrăni sufletul!
Clipa mea de frumos:
lan de rapiță