Ziua 118
Prima trezire la 4.30 și a doua, finala, la 5 și ceva au intrat în normalul aproape fiecărei nopți de-a mea. Asta nu înseamnă că mă și încântă ci doar că a alunecat tendința asta, oleacă mai profund decât mă așteptam, în programarea corpului și minții. Urmele de rezistență pe care le mai am devin din ce în ce mai mici și, din păcate, oboseala din ce în ce mai mare. Iar când sunt obosită, am porniri către partea mea întunecată, mă trage ața mult mai repede să judec sau să fiu tristă.
Spiky își creează și ea obiceiul de a ne dormi pe la picioare, fie pe partea lui Mr. H, fie pe partea mea și dezvolt o relație de love&hate cu torcăceala ei matinală: parcă mă enervează că vibrează patul de la motorașul pe care-l pornește cu religiozitate every fucking morning dar, în același timp, parcă-mi place și-mi dă o senzație plăcută de pace și siguranță. Poate că nu m-ar enerva dacă nu ar trebui să mă trezesc.
***
Ne pornim amândouă, una mai vioaie decât alta, și ne oprim direct pe terasă. Trebe să mă izbească un aer mai rece, am nevoie de un pic de șoc și-l prefer pe ăsta termic. Nu e chiar așa de rece afară, e însă neobișnuit de liniște, parcă nicio pasăre nu s-a trezit sau au plecat cu toatele departe, că nu-i niciun sunet de care să mă prind și să mă ancorez în prezent. Mă așez pe trepte, simt recele gresiei și mă bucur că măcar un simț își face datoria în dimineața asta.
***
Nu știu cât am stat așa, că m-au furat gândurile și am fost transportată în alte timpuri. E incredibil cum zbori ca maimuța dintr-un gând-liană în alt gând-liană, am plecat de la liniștea dimineții și am ajuns la "joie de vivre" a francezilor!
Gânditul nu este un act voluntar. Nu noi gândim ci gândurile ne gândesc pe noi, mi-a fost asta atât de clar în dimineața asta mai mult ca niciodată. Dacă ar fi un act conștient, pe care să-l creăm noi, păi am face miracole în fiecare secundă. Deși noi nu putem stăvili avalanșa de gânduri care circulă ca nebunele în toate direcțiile pe autostrăzile minții, egoul nostru ne mângâie pe glanda încântându-ne cu falsa impresie că "noi gândim".
***
M-am adunat de pe scări și-am intrat în bucătărie, singură, că Spiky a dispărut rapid. Sus, toată lumea doarme, jos încep să încropesc mișcări închegate să termin repede ce am de făcut.
Se zice că e bine să ai rutine.
Uite că, dacă înainte nu știam cum să fac să termin mai repede curățenia la mama și să mă bucur de timp pentru mine, acum am băgat în aceeași traistă de viteză și făcutul smoothieurilor , ceaiul, cafeaua, micul meu ritual de dimineața. Pun și asta în cârca oboselii și văd că încerc să le bifez pe toate și să le fac pe toate cât mai repede ca să apuc să mă scufund în micul timp pentru mine. Ideea e că-mi fur singură căciula, că și timpul ăla pe care nu știu cum să-l fac să treacă mai repede e tot al meu și ăla în care fac chestii care trebe făcute e disproporțional mai mare decât timpul în care fac chestii care-mi umplu sufletul și viața. Mda, o să "gândesc" o soluție. Când, habar n-am.
***
Mama s-a trezit, și-a făcut singură patul, a deschis geamul larg și a făcut și curat la Sassy. E adevărat că ea nu spală litiera și e nisip peste tot pe jos, dar a făcut și îi acord credit pentru asta. Mulțumesc Universului că-mi trimite ajutor sub forma asta deși aș prefera infinit mai mult să fie sub formă de bonuri de somn, dacă există acolo, în măreția cosmică. Să-mi dea și mie, la început de zi, de săptămână sau de lună, o rație consistentă de somn. Ah, și condițiile prielnice să-l am liniștit că altfel, n-am făcut nicio afacere.
***
Am în "mână" o bucată de timp doar pentru mine. Ca de obicei, vreau să fac din rahat, bici și să împart timpul ăsta la cât mai multe. Pentru că, contrar matematicii, nu-mi dă cu rest, îmi setez rapid, mental, câteva priorități și încerc să mă țin de ele. Fac aia, aia și aia. Pentru prima de aia, trebe să fac așa și așa, pentru a doua așa și așa și la a treia, mi-am dat seama ce fac. Alo, Biannca, e timpul tău liber!! Lasă-te să curgi, să te bucuri, să-ți mai crești un strop de aripi că ai toată ziua după, să faci calcule de eficiență și norme de realizări.
***
Ies pe terasă și îmi propun să o iau de la început. Să inspir bine, să mă umplu de verde și să mă bucur că au reapărut mierlele prin trifoi. De ceva timp, cred că de pe când am început să fiu vegană, recunosc, respect și salut viața dintr-o altă ființă, la un nivel din ce în ce mai intens. Azi, urmărind cu ochii o mierlă, pentru o secundă, am fost o mierlă. Nu, n-am înnebunit, ci doar înțeleg cu inima că și mierla mă conține la fel cum o conțin eu pe ea, că suntem alcătuite amândouă din același praf de stele doar că experiența ne diferențiază, nu ne și separă.
Am pornit să mă plimb, desculță, prin grădină și-mi place tare mult soarele ăsta molcuț al dimineții. Nu mă arde și nici nu mă orbește, e numa' bun cât să încălzească ușor trifoiul care-mi face experiența mersului tare plăcută. Cutia de compost din fundul grădinii îmi trimite, pe o pală de vânt, un miros de descompunere, dar când trăiești "la țară, ca un țăran", nu te mai deranjează chestiile astea minore. Fac parte din peisaj iar compostul e papa bun pentru plante, pentru pământ, pentru mici vietăți.
A apărut și Spiky, uimită parcă că-s la plimbare, și mă secondează: eu prin trifoi, ea pe marginea soclului de gard, că e o lady în defilare.
Me, happy. As simple as that.
***
Mai am ceva timp până la micul dejun dar sunt deja încărcată cu energie, așa că mă apuc să cântăresc și să pun în punguțe afinele și vișinele pentru smoothieuri. Pun la fiert și un ou pentru coana mare, bag din hainele ei aduse la spălat că miros aiurea și ud și curticica de flori. Iar m-au furat acțiunea și viteza pe dinainte, zici că mă cronometrează cineva și-mi dă luna de pe cer dacă înghesui cât mai multe acțiuni pe minut.
Chiar nu știu când am devenit așa. Pesemne că de mică mi-a intrat sindromul în sânge și apoi mi s-a părut că așa sunt eu. De fapt, nu sunt. Nimeni nu e. Doar am devenit. Femeie, mamă, manager, fiică, soție, iubită, prietenă, mamă de patrupede, proprietar de casă și de curte. Și am uitat că eu trebe doar să trăiesc, nu să fac. Dar orice învăț are și un dezvăț și acum o iau pe firul apei înapoi și desfac tot ce mi-am legat de suflet, de gesturi, de viață, inutil.
***
O aduc pe mama la masă, e și domnul meu la micul dejun și, din nou, e stânjeneala aia aiurea. El nu vorbește, stă cu ochii în telefon, ea nu vorbește, crede că deranjează iar eu încerc să împac două părți între care nu există comunicare. Mama grăbește procesul și pleacă repede, eu îmi termin treburile și lista de cumpărături și mă pregătesc de plecare iar domnul meu se retrage în birou.
***
De la momentul ăsta încolo în zi, zău dacă știu pe ce mi-am cheltuit norma de timp.
Tocmai ce îmi propusesem să trag frâna de mână și să nu mai alerg, dar au venit pe bandă rulantă cumpărăturile, alte mașini de spălat rufe, sucul de fructe cu tot procesul lui consumator mare de timp, pus masa la prânz pentru toți, strâns masa de prânz de la toți.
Chiar mă amuzam de dimineață, cu un reel pe instagram, în care o tipă asculta un speaker motivațional care zicea:
Stop trying to do everything!
Iar ea, cu o mască cosmetică pe față, cu o mână pe o cratiță și cu alta pe vase de spălat, întreabă retoric și sarcastic, în aceeași cadență sonoră ca speakerul:
And who the fuck is gonna do it?!
Yep, cam așa sunt eu. Nu mă plâng, eu și domnul meu avem fiecare partea lui de făcut, doar că sunt copleșită câteodată și când aud sfaturi de genul de mai sus, fix la fel răspund și eu.
***
Am aflat că bășicarea piersicilor poate fi stopată dacă defoliez masiv pomișorii de frunzele atacate, pe care le ard în flăcările iadului pentru că au îndrăznit ele să-mi atace mândrețe de copăcei. Sunt atâtea piersicuțe mici în ei încât îmi adun toată răbdarea de care sunt eu capabilă și încep procesul migălos de rupere, frunză cu frunză bășicată, cu mare grijă să nu rup mugurele vegetativ și să ratez șansa pomișorului de a produce alte frunzișoare.
O oră și ceva mai târziu, mă gândesc eu că poate ar fi bine să mai sap prin netul ăsta mare, poate o mai exista și altă variantă. Da, există, dar niciuna bio. Am găsit însă o soluțio bio, pe care am și comandat-o dar care, guess what, se dă DUPĂ ce defoliez pomișorii. De ce ți-e frică nu scapi, până vine coletul, o să tot defoliez. Dar dacă reușesc, o să am producție de piersici de o să mâncăm și dimineața și la prânz și seara și mai dăm și la prieteni. Hai Universule, pune și tu o mână aici cu mine!
***
Am ratat momentul table, urc repede să-i duc sucul, îi explic de ce, ca și cum mă scuz, de fapt chiar asta fac pentru că mă simt prost față de ea. Sigur avea așteptări că jucăm dar eu m-am luat cu treaba și am uitat… Îi promit că mâine mă revanșez, ea e cuminte, nu pare supărată și plec și eu, ușurată de acceptarea din partea ei. Trebe să scap în vreun fel de sentimentul ăsta de vină când fac ceva ce ei nu-i place dar mie îmi crește suflet. Și trebe să fac repede.
***
Mă pregătesc să trag cortina peste azi și așa, cu ultimele puteri, îmi simt sufletul mantie peste și pentru toți cei pe care îi cunosc și mi-au trecut prin minte, simt un drag și o cuprindere caldă pentru toate sufletele care încă trag cu dinții de dramele din viața lor, pentru toate inimile încărcate de doruri, de griji, de tristeți. Am un drag de și pentru umanitate. Probabil că vina asta cu care mă autosabotez constant m-a făcut să mă privesc cu ochi blânzi pe mine și, din preaplin, mă revărs și peste ceilalți.
***
Cu ceva sincope, per total media zilei îmi dă cu plus și cu recunoștință pentru:
- Faptul că găsesc din ce în ce mai des curat la mama! Într-adevăr, bucuroasă de această realitate, nici nu am fost atentă să o și articulez. Pe lângă reluarea rebusului, curățenia e the very next best thing!
- Momentele mele de intimitate perfectă cu natura!
- Inima mea caldă!
Clipa mea de frumos pur-sânge:
