Ziua 115

Ziua 115

S-a răzbunat! Dar a făcut-o atât de frumos că nici nu am putut să mă supăr pe ea.

La 3.47, m-a trezit brusc o mișcare pulsatilă, continuă, apropiată de fața mea. Am deschis ochii într-o miime de secundă, atât de rapid că mintea nu a apucat să facă scenarită pe marginea posibilei cauze a mișcării și am luat, la prima mână, realitatea direct în față. Spiky, coconetul ăsta răsfățat, face cozonăcei lângă capul meu. Puiuca asta faină are, în miez minuscul de noapte, o iubire imensă de dat și destinatarul acestei iubiri doarme ca valiza-n gară. Cum să mă supăr eu pe așa ceva?! Am luat-o în brațe și ne-am drăgălit, și-a trecut torcăceala ei prin toate fibrele mele și am avut amândouă un moment intim tare mișto. Cam așa ar trebui să se întâmple în toate poveștile de iubire, ăsta e pârgul care duce la împlinirea unui sentiment care leagă două ființe. Când lași deoparte nervii că te-a trezit când de-abia ai adormit, ruptă de oboseală și, în loc să ușui, inviți o șansă extraordinară de a vibra cu cealaltă ființă. Oi fi înnebunit, dar mi s-a părut magic momentul nostru. Și culmea, după ce nevoia ei de a dărui a fost receptată la cote maxime de mine, Spikylina s-a culcat liniștită, "descărcată" de emoția aia care o consuma. Iar eu am adormit încărcată și atât de plină de emoția primită. Mulțam, Universule!

***

În dimineața asta, deși am lăsat acolo bucurie, nu am ieșit pe terasă, că m-am trezit târziu. În schimb, m-am întors la un prieten mai vechi, la gestul de mă vedea și saluta eu pe mine, în oglindă.

Ca de obicei, am râs, și-n dimineața asta mi-am părut frumoasă. Știu placa că toți suntem frumoși, în felul nostru, eu am însă o mică sabotoare în interior și nu m-am considerat niciodată frumoasă, ci doar interesantă. Sau poate sunt exagerat de obiectivă și-mi pun niște lentile setate pe anumit calibru de frumusețe la care eu nu am bifat. Well, azi sunt frumoasă. Nu știu ce mă face așa, dar simt că s-a înmuiat ceva în mine, simt că a cedat ceva în ochii ăia care privesc, simt o descleștare undeva și am senzația că s-a rupt și dus ireversibil. O dinamică interesantă. Păcat că nu mi-am luat timp mai de mult să mă văd. Să mă observ, nu narcisistic, ci doar să mă văd. Să fiu curioasă de corpul ăsta pe care l-am împrumutat viața asta și l-am crescut. L-am luat for granted, la inspecția generală și superficială au ieșit toate la numărătoare și cam aia a fost. Nu m-am uitat cu prea mare interes la ochii mei, un univers de punctișoare și ape și culori.

Dar uite că prin ei privește un spirit curios și avid de viață și asta mă împacă cu gândul că nu-i bai că n-am ieșit la gimnastică. Mă las să curg cum vine și trăiesc așa. Fără vină și fără încrâncenare, liberă și lină. Să mă țină! Întâi o oră, apoi mai multe, poate o zi plină, poate mai multe și s-o prinde de piele și-oi trăi așa până mi s-o termina mosorelul. Life is an inside job, cum zicea profa mea de curs.

***

Mama s-a trezit cu fața la pernă, nu-i priește nici zâmbetul meu, nici smoothieul și cu siguranță n-are chef de socializare. Fac eforturi să nu iau nimic personal, că nu e nimic de luat personal aici, mă achit de îndatoririle de cameristă și plec, fără nicio scamă pe suflet, în timpul meu magic.

***

Pentru că mi-a plăcut mult ghidarea aia "întâmplătoare" pe care am primit-o ieri, când l-am văzut (din nou) pe Rajiv, nici azi nu mă înscriu cu o temă anume și mă servește feed-ul de youtube cu Eckhart Tolle. Alt spirit mișto, cu o mutricică de șoricel, cu vorba molcomă și o țâră bâlbâită, cu un umor de copil inocent, mi-e drag cu toată inima de el.

Un bărbat din audiență îl întreabă de ce și-a schimbat numele din Ulrich Leonard în Eckhart. Primul meu gând, țâșnit rachetă dintr-o minte antrenată să judece, a fost: ia uite-l și p-ăsta, ce întrebare "interesantă" a pus! Ce să vezi, chiar a fost! Răspunsul lui Tolle însă e delicios.

În primul rând, dacă ar fi fost după el, nu și-ar fi pus nume deloc. Dar cum ar fi fost, la o primă întâlnire cu cineva, când te prezinți, să zici: eu nu mă simt definit nici de un nume, nici de o formă. Just like that! Clar, ar fi fost sfârșitul dialogului și implicit al întâlnirii, nu mai zic că n-ar exista nicio relație.

În al doilea rând, am aflat și eu răspunsul la obiceiul din creștinism, în care, după convertirea la calea spirituală, persoana își schimbă numele. Perspectiva lui Tolle este că, de-a lungul unei vieți, ființa umană ajunge să se identifice cu numele pe care îl deține, așa cum se identifică cu corpul, cu genul, cu jobul, cu tot ce posedă pe parcurs. Mai mult decât atât, numele, la fel ca și corpul, este tot timpul cu tine și absoarbe traumele prin care treci de la copiluț la adult. Renunțarea la nume este de fapt o simbolistică prin care se renunță la un trecut greu, se primenește o nouă pornire, spirituală și conștientă de data asta. Da, are sens. Nu știu dacă simt nevoia să-mi schimb numele, nu că m-aș afla eu pe vreo cale spirituală, ci pentru simplul fapt că poate aș curăța zdrențele alea care atârnă, câteodată neobservate, de sufletul meu, în urma diverselor încercări prin care am tot trecut. Din perspectiva asta, cred că ar trebui să ne schimbăm cu toții numele. Dar nu așa, ca pe șosete, ci cu ceva conștiență la purtător, că altfel, o să ne cheme altfel la fiecare trei ani, cel mult.

***

Am rămas cu o aromă plăcută de la ascultarea lui Eckhart, care s-a împletit cu momentele magice trăite deja deși nici n-am ajuns la micul dejun.

Asta a fost o mostră de cât de simplu e să trăiești prezent. Îmi mai dă Creația câte o bombonică să mă ademenească, să prind gustul și să vreau tot borcanul dar pe cât e de simplu, pe atât e de greu de făcut. Pentru că să fii prezent înseamnă să sugi din clipă tot ce-ți servește ea, iar asta câteodată e nectar, alteori e otravă. Azi a fost nectar și, pentru că mi-am propus să fiu geană pe percepție, m-am prins că a fost așa fiindcă am ales să nu mă încarc cu nimic altceva. Dar nu mereu am prezența asta de spirit sau nu mereu vreau să fac asta. Că umana din mine, care juma de viață a hrănit corpul-durere, ăla care anticipează și atrage toate belele din lume, face scenarite apocaliptice ca să-și alimenteze drama din viață, cade ușor în tiparul creat și întreținut atâția ani. Și nu vrea să fie prezentă.

Deși, în ultima parte a vieții mele, m-am prins că există și altceva, că există și altă cale și o dată ce am văzut, nu mai pot să mă fac că nu știu. Sau dacă mă fac că plouă, apăi chiar mă plouă cu situații de rahat ca să mă întorc de pe arătură.

***

Nimic nou la micul dejun al mamei, pe care nu vreau să o deochi dar mănâncă ceva mai bine, măcar la masa asta din zi. Eu sunt efervescentă, povestesc câte-n lună și-n stele, ea m-ascultă și nu prea și dintr-odată am un imbold: ia să mă opresc din turuit. Să tac, nu brusc, dar să mă opresc. Intuiția mea a funcționat corect, dacă tac eu, se pornește mama. Foarte bine! O las pe ea să trăncăne și mă mut în scaunul ei, în care sunt și nu prea sunt atentă și chiar e confortabil. Mai deschid frecvența din când în când și aud întortochelile create de mintea ei și o închid înapoi. Mă mai cuplez la prezentul ei când văd că așteaptă ceva, semn că mi-a pus o întrebare. Per ansamblu, e o senzație interesantă să intri și să ieși, la comandă conștientă, dintr-un dialog și o prezență a cuiva. Diferența între mine și ea este că eu o fac conștient, la ea demența comută. Sau, cine știe?!

Am descoperit un tipar nou la ea, de fapt azi l-am pecetluit, că el se manifestă de ceva timp dar nu m-am prins eu. De câte ori îi spun mamei că mă duc undeva, de fiecare dată mă întreabă în ce direcție e acel undeva. Astăzi, la grija ei cu care mă bombardează constant de când am decis că mâine mergem la ea acasă, i-am răspuns, a mia oară, că ne vom opri la Carrefour să cumpere ea ce cadouri vrea pentru "fetele de acasă".

Întrebarea-tipar: în ce direcție e Carrefour?

Eu, absentă: dar ce contează?

Ea, confuză: vreau să știu în ce direcție mergem!

I-am arătat, s-a liniștit și și-a văzut mai departe de tocat varza pentru varza călită pe care o vrea.

***

Azi e ziua de gătit. A vrut varză călită, i-am pus la dispoziție tot ce e nevoie și am pus-o să facă, în timp ce eu fac alte mâncăruri. Mai socializăm, mai stă în picioare nu doar în pat, mai pune mintea la contribuție, e o situație numai cu câștiguri. Nu pare bucuroasă dar nici nu-și dă ochii peste cap, nu știu dacă îi face plăcere sau nu.

***

Cu toate că mă doare tot corpul, trebe să plantez daliile că dragele de ele au început să încolțească în plasticul în care sunt împachetate. Nu mai pot amâna deși tare mi-ar fi plăcut să lâncezesc ca șopârlița la soare acum. N-am luat și eu câteva dalii, eu am vreo 20, să fie!

Dar când clanul nou de mierle și mierloi te acompaniază din curtea mare, unde caută ele harnice prin trifoi, și de unde le auzi cum se ceartă sau cum vorbesc sau cum se întrec în note înalte, timpul trece mai ușor și parcă nici șalele nu te mai înjunghie la aplecări.

***

Pentru că mi s-a făcut sete, am intrat în casă fix în momentul în care mama intra în bucătărie. E 12.30, oare ce treabă are ea în bucătărie?! O întreb și-mi zice că-i e somn dar că vrea să mănânce înainte. Ok, asta e chiar o noutate, avand în vedere că a mâncat cu trei ore în urmă. Își pune o lingură de varză, o mănâncă și cu ultimul dumicat încă în mestecare, înșfacă un foietaj și-l aruncă în buzunar, cât eram cu spatele. Deci ăsta era răspunsul corect! Știa că sunt în curte cu treabă, de fapt coborâse să ia foietajul dar, ghinion de neșansă, a dat de mine și eu de ea și a întors-o ca la Ploiești… o parte din inima mea dă să se intristeze, nu înghit ușor nici minciuna, nici modul ei de a ascunde lucrurile pe care le vrea dar cealaltă parte a inimii începe să se obișnuiască cu asta.

Chiar sunt curioasă dacă mama se va culca.

***

Tot am scăpat în grădina de flori, mai greblez pe unde simt eu că e cazul, strâng gărduțul de plasă care delimita zona unde iubita mea Maya stătea la mine în brațe și admiram amândouă natura, abia acum am reușit, la 4 luni distanță și e cu lacrimi repezi, spăl mănușile și încălțările de curte și dau drumul la udat.

E curticica așa cum ar trebui să fie, mă declar satisfăcută și-mi validez și presupunerea: au trecut vreo două ore iar mama nu a dormit nicio picătură. Oare o mai pot face să înțeleagă că minciunelele nu-și au rostul în relația noastră și că ne fac rău la amândouă?

Tatăl meu mințea cum respira, parcă n-aș vrea să văd asta și la mama.

***

Gata, mă bag la duș și mă înființez pe terasă, strâng rufele uscate și mă întind la soare. Nu mai vreau să fac nimic. Nu mai pot să fac nimic, sunt obosită, a fost o săptămână de forță, nu mi-am menajat deloc corpul și el, catâr, refuză să mă mai ajute.

Foarte bine face, îmi înmoaie soarele fiecare mușchiuleț și-mi încălzește fiecare oscior. Va veni copila să facem schimb de mașini și până ajunge la mine, sunt într-o dolce far niente. Feerie și boierie!

***

Deși mi-am schimbat ochelarii prin care-mi vedeam copila tot copilă și mi i-am pus pe ăia prin care deslușesc că e la casa ei de acum, parcă tot îmi doresc să vină și să rămână. Astea 4 luni care au trecut ca o vijelie, măturând și restructurând multe lucruri în viața mea, în viața noastră, mi se par 4 ani. Chiar și așa, aș accepta cu ochii închiși să le șterg din viața mea și să mă reinstalez, cu mintea de acum, în confortul mișto al vieții pe care o trăiam neștiind cât de fericită eram de fapt.

***

Moartea mamei Geta a pus amprenta asupra tuturor celor care au cunoscut-o, dar mai cu seamă asupra iubitului copilei mele și asupra ei, care erau weekend de weekend în vizită la ea. E o schimbare imensă în peisaj și trebe timp pentru ajustare. Timpul le rezolvă pe toate. Întotdeauna mi s-a părut sarcastică zicerea asta, că timpul le-o rezolva pe toate dar te rezolvă și pe tine…

Facem o tură de grădină, ne mai îmbrățișăm înlăcrimate, mai râdem, iar mai plângem, suntem nu mama și fiică, suntem două suflete ce s-au intersectat în viața asta și se ating atât de fain!

Pleacă și iar mă lasă mai puțină.

***

Mama nu a uitat că mâine plecăm iar eu mă folosesc de asta să o bag la duș. Mă prinde oboseala și mai bag o cafea că trebe să rezist până târziu azi. În noaptea asta îmi iau un Mr. H de la aeroport. Iuhuu! O fi și obișnuința la mijloc, nu zic nu, dar eu adorm cu o mână pe umărul domnului meu, așa mă simt eu liniștită și în siguranță. Nopțile acestei săptămâni au fost căutari de umăr soldate cu eșec și zău dacă are vreun fun viața așa.

***

Tot o zi mișto, la cât mai multe tot așa, cu cât mai multe momente de recunoștință. Azi, de amorul listării, mulțumesc pentru:

  1. Micile mari momente magice de viață trăită!
  2. Diversitatea asta care ne înconjoară și care nu dă nicio șansă de supraviețuire plictiselii!
  3. Faptul că mama, cu lacrimi în ochi, mi-a arătat că a reînceput să desfacă rebus! A și făcut cap-coadă vreo câteva careuri! Asta este cea mai mare realizare de până acum și, intuiesc eu că pe undeva, insistența mea cu 100 grame de afine de pădure în fiecare dimineață, a făcut o diferență.

Clipa mea de frumos plin este:

Embroidered pomegranate by Margaret Cobleigh