Ziua 96
Mi-am doborât singurică recordul trezirii: la 4:01 m-am trezit brusc cu credința vie că este cutremur.
Fie am visat extrem de intens, fie m-am trezit prea repede și n-am luat și venirea în simțuri după mine, cert este că și "trează", am avut aceeași senzație. Nu știu dacă a fost cu adevărat sau e vântul ăsta năstrușnic care bate cu putere și se cutremură tot. Așa se întâmplă când ai casa de lemn, pe lângă plusuri, ai și minusurile legate de faptul că simți basul vecinului cum îți ciocăne-n timpane când pui și tu capul pe pernă să dormi sau ai senzația că e cutremur când se pornește vreo furtună p-afară.
Trezirea bruscă a fost urmată de o adormire instant. În puțin timp, a apărut și mademoisella Spiky dar, tăcută, s-a așezat la picioarele lui Mr. H atât de gingașă că nici nu am simțit-o. Din același loc am racolat-o pe la 5 și ceva când m-am hotărât să mă trezesc.
***
Afară plouă tăricel, e un vânt și-un aer rece dar trebe să ies în curte pentru că am uitat tras deoparte capacul de la apometru și o să inunde căminul ploaia asta.
M-am zgribulit o țâră, nu-i chiar de vis să ieși din pat direct în ploaie și răcoare dar n-am făcut doi pași și-am murmurat, cu ochii spre înalt: Mulțam că uzi mama pământ! Hahaha, uite că mi-am făcut a doua piele din recunoștință. Bun, bun, bun!
Trag capacul, mă bucură mult verdele ăla superb al trifoiului, mă strâng bine pe lângă mine că mă pișcă și ploaia și vântul și-o tulesc în casă. În bucătărie, hop, al doilea gând de mulțumire: ce bine că am o căsuță care mă protejează și-n care mi-e așa de bine! 2-0 și nici n-am pornit adânc în zi!
***
Smoothieurile le-am făcut fredonând, la fel și ceaiul și când am văzut pe cameră că mama s-a schimbat, am pornit spre etaj cu toată starea de bine țopăindu-mi prin celule.
Măi, nu știu cui să mulțumesc dar de ceva timp, la mama totul e regulamentar, ba chiar face ea curat și la Sassy. Mulțam și pentru asta!
Mi-am creat însă o credință limitativă care are două tăișuri: știu că demența nu e liniară și că nimic nu durează dar tocmai că am acest gând este posibil să-mi creeze realitatea care să-l completeze. Nu mă pot abține, chiar și când am dimineți din astea mișto, curate, să nu-mi zic acolo undeva, mic, în fundalul minții, că e trecător, că azi am avut noroc, că mâine iar va trebui să spăl ce nu vreau să spăl.
E funny, îmi sunt și cel mai bun prieten și cel mai mare sabotor. M-am prins de asta de curând. A fost nevoie să fiu lăsată baltă de ceilalți ca să mă întorc la mine, să văd că cel mai bun sfat e cel pe care mi-l dă intuiția mea sau corpul meu, să văd că pot să-mi spun orice fără să cred că-s nebună și că pot să-mi servesc adevărul gol-goluț dimineața, la prânz și seara și total. Și tot de curând, am realizat că de fapt niciodată nu a fost despre ceilalți, niciodată nu au fost alții vinovați, oricât de mult îmi doream eu să arăt cu degetul. Eu mă sabotez constant, conștient sau inconștient.
Mama e bine, super odihnită, că s-a pus aseară la culcare la 18:30! Aproape 12 ore de somn. Wow! La faza asta, e de invidiat.
***
Cu Spikylina lipită de mine, eu cu mâinile prin blănița ei moale, ea torcând cu burtica în sus, cu vântul șuierând p-afară dar noi înăuntru la căldurică și bine, cu documentar istoric despre fascinanta bibliotecă din Alexandria, a țâșnit iar un Mulțam scurt și plin din inima mea care mi-a încălzit sufletul.
În dimineața asta, am simțit foarte clar că sunt o împletire superbă între o prezență subtilă, spirituală și una grosieră, carnală. Sunt primordial spirit curios să experimenteze prin simțuri. Undeva, cândva, am zbârcit însă sensul și am devenit primordial costum de carne, uitând că sunt esență pură.
Cu cât stau mai mult cu mine, cu cât mă observ mai mult, cu atât văd mai bine întrepătrunderile dintre cele două ființe, de lumină și de carne. Una-mi spune să trăiesc, cealaltă-mi spune să trăiesc pentru mine. Una-mi spune să dăruiesc, cealaltă mă face să adun întâi pentru mine. Una-mi pune-n cale milioane de motive de bucurie, cealaltă nu mă lasă să răspund cu "Foarte bine!" când sunt întrebată ce fac, de teamă, de jenă sau din nevoia de compătimire. And so on.
***
Din nou, suntem un trio la mic dejun, ei cu sendvișuri la toaster, eu cu salata de crudități de ronțăit.
Am descoperit gustul crunchy și bun al conopidei și broccoli crude, cu roșii zemoase și ardei roșu plin de sevă și aș mânca mai mereu. Ciripesc ca o cintezică dar este și pentru că mă simt bine, atât emoțional, cât și fizic. Mă asigur că mama nu e stânjenită, vorbesc cu amândoi și-mi dau seama că mi s-a cristalizat un răspuns la atitudinea mea. E mai mult un îndemn, venit dintr-un adânc al meu, dar azi l-am simțit puternic: am început să îi tratez pe ceilalți cum aș vrea să fiu și eu tratată. Nu îi tratez într-un fel ca să mă trateze și ei la fel. E ceva mult mai profund de atât. E vorba despre karma, așa cum mi s-a întipărit atât de frumos în minte: karma este modul cum viața ta atinge viețile altora. Nu e interesul cel care dictează modul cum mă port. Iar asta e o mare reușită.
***
Pentru că e duminică, pentru că domnul meu își dă voie să lenevească și e și el cu mine în living, mă apuc să mai mini bricolez, pentru că vreau să-mi decorez peretele din baia mică. Am luat tot felul de mini tablouașe sau doar rame, la prețuri de nimic și acum vreau să le dau o coeziune. După cum îmi dictează inima și-mi încântă ochiul.
Domnul meu încă nu și-a deschis inima total și nu (mă) poate înțelege în modul cum aleg să gestionez situația cu mama. El crede că trebe să fiu fermă cu coana mare, să fac așa sau altfel. Mă opresc mereu din a-i răspunde și justifica pentru că eu mi-am învățat lecția asta nu o dată, ci de mai multe ori.
De câte ori am judecat modul cuiva de a face față unei situații sau nu am înțeles cum poate alege cineva ceva ce eu nu aș face niciodată (ce vorbe mari!), mai târziu, viața m-a pus fix în papucii acelei persoane, cu nuanțe mai mult sau mai puțin asemănătoare. Să trăiesc și eu acea situație ca să o înțeleg și să mă prind că judecata e una din prostiile cele mai mari consumatoare de energie, relații și liniște interioară.
Mi-aduc aminte cum, acum ceva ani, mi-am dat un subaltern afară de la job. Mie mi se părea că omul frunzărește treaba, el făcea tot ce putea, cert este că nu ne-am întâlnit la mijloc și a plecat. La acel moment, eram ferm convinsă că am făcut ce era corect de făcut. Numai că punctul din care priveam situația era cel de manager la o corporație, de parcă era corporația mea, de parcă corporația conta mai mult decât emoțiile unui om. Nu vedeam asta, nu gândeam asta, eram politically correct. Fast forward vreo câțiva ani, am fost în aceeași situație, nu să fiu dată afară, ci îmi dădeam demisia, dar managerul meu s-a purtat cu mine politically correct când eu urlam să văd o brumă de umanitate. Am trăit atunci întreg amalgamul pe care poate l-a trăit subalternul meu și abia atunci am înțeles cât de mult am greșit. Mă bucur și acum că am avut tăria să-i scriu și să-mi cer iertare cum de altfel și managerul meu, care la vreo trei ani după, a trăit și el experiența "lăsatului să plece", m-a sunat să-mi ureze "La multi ani!" de ziua mea. Într-un fel timid, voalat, era modul lui de mă face să înțeleg că a înțeles și că-i pare rău.
Așa că acum mă feresc să mă minunez cum de cineva poate să facă ceva ce, chipurile, eu nu aș face. Nu știi niciodată cum reacționezi când ești în miezul unei situații. Și cu cât ești mai vehement, cu atât e mai sigur că viața te va aduce, mai devreme sau mai târziu, taman acolo.
***
Nu termin cu bricolatul pentru că trebuie să pregătesc prânzul. Iarăși mă irit, mai puțin ce-i drept, că nu pot fi stăpână pe timpul meu. Acum nu m-aș fi apucat de mâncare, aș fi stat să bricolez până terminam. M-aș fi pierdut în plăcerea de a crea. Mi-ar fi produs o plăcere caldă să văd produsul final. În loc de asta spăl, bag la cuptor, toc, prăjesc, iarăși spăl, strâng, curăț și îi aduc pe amândoi la masa pusă.
Mama a mâncat bine, probabil că i-a plăcut, și-a luat prăjiturica și a zbughit-o sus. Din living, am auzit-o: vii la 5? Răspund că da și ea zice scurt: ok! Mă irită subtil și acest ok, această luare de fapte ca și cum i se cuvine. Ca și cum este normal să merg să joc table după ce toată ziua muncesc.
***
Nu-mi rămâne prea mult timp după ce termin cu strânsul și spălatul vaselor și cu făcutul sucului. Domnul meu a zis că-mi ridică statuie pentru răbdarea cu care fac eu sistematic sucul. E adevărat că-mi ia o grămadă de timp să le spăl bine-bine, să le curăț, să le tai, să presez și apoi să curăț și să spăl aparatul. Plus aruncatul restului la compostor. Se adună de vreo juma de oră, pe puțin. Dar e așa de bun sucul că merită.
***
Reușesc să împac și tablele cu mama și vizita copiilor. Doamne, când au zburat anii și copila mi-a devenit adult?! La casa ei, cu domnul ei, cu problemele ei, cu viața ei. Mi se pare atât de ciudat pentru că acum 3 luni, era aici...
***
Închid prăvălia pe ziua de azi, un strop obosită. A fost o învălmășeală azi, parcă n-am avut un fir de ghidare și de coerență prin zi, am țopăit dintr-una într-alta, nu am savurat-o pe niciuna integral.
Dar chiar și așa, prietena mea intimă, de suflet, recunoștința, mi-a insuflat mulțumiri pentru:
- Apa asta care toarnă din ceruri peste pământuri, să spele, să hrănească, să vindece și să curețe!
- Shiftul meu în atitudine, pentru mutarea asta milimetrică pe axul bucuriei înspre plus, în fiecare zi!
- Faptul că oamenii mei dragi sunt în viață și încă pot să le spun și arăt cât înseamnă pentru mine!
Clipa mea de frumos lipit pe suflet este:
