Ziua 95
Fie Universul vrea să-mi transmită ceva pe la 4 și ceva prea-dimineața prin mesagerul Spiky, fie tre să las naibii fantasmagoriile astea deoparte și s-o închid din nou în camera tehnică. Devine nemilos meciul ăsta iar ea are avantaj în fața mea că își permite să doarmă apoi toată ziulica, ca o tomberoneză roială ce a devenit. Eu nu.
Am încercat faza cu difuzorul dar mustățile prințesei pare că s-au dedulcit la mirosuri de uleiuri esențiale și nu o mai deranjează. E drept că pesemne lavanda a toropit-o că a stat cuminte, în pat, nu a scărmănat pe la uși. Dar la 6 fără ceva nu s-a mai putut abține și a început defilarea. Cum eu oricum eram mai mult într-o stare de veghe decât una de somn, am făcut pace în mine cu trezirea și mi-am adunat împrăștierile de prin vise ca să mă pornesc întreagă în zi.
***
Ce bine mi-a făcut hidratarea cu apă caldă! A fost o minune pentru corpul meu, parcă mi-a făcut masaj pe dinăuntru așa de blândă și bună am simțit-o cu mine. Mulțam cu recunoștință!
Am ieșit puțin și pe terasă, se simte un aer parcă de iarnă, e o liniște ușor împietrită dar e balsam pentru mine, care iubesc liniștea.
Cu mișcări lente și line, pornesc smoothieurile și ceaiul și cafeaua și-mi dau seama că durerea de cap e încă la purtător. O să tot fie până când înțeleg cum să fac pace cu situația, mi-e din ce în ce mai clar asta. Poate că la suprafață dau eu vina pe bilă, pe oboseală, pe efort, pe mirosuri dar deep down e altceva care menține starea asta de disconfort. Știu ce e dar încă nu mă pricep să împac capra cu varza. Toate la timpul lor.
***
E un răsărit superb și pe cer și la mama în cameră. E curat și ele mă așteaptă senine amândouă. Azi am scos senila din context, e doar senină și mama mea. Mă bucură mult, mai ales că mi se dezmorțește corpul și zici că m-a bătut cineva cu maiul. Mă doare fiecare mușchiuleț, mă doare lumina, mă doare sunetul pentru că amica mea, badass headache, mă calcă pe câte-o terminație nervoasă de câte ori fac o mișcare mai cu avânt.
***
Timpul meu magic a fost mai mult timp de oblojeală, de stat eu cu mine și cu toate ale mele, cu ochii închiși, fără interferențe din exterior. Nu am dormit dar am intrat într-o stare meditativă plăcută, dacă scot din ecuație durerea de cap. M-am concentrat la respirație și am simțit la propriu ce ușurare e când respiri conștient. Deci asta vor să zică cu respirația e medicament. Una, că mi-am mutat focusul pe altceva decât să-mi repet mental că mă doare capul și doi, chiar este o micșorare a durerii.
Cu Spiky urmărindu-mă de pe marginea colțarului, cu liniștea unei dimineți de sâmbătă, cu ai mei bine și sănătoși și-n viață, mi-a țâșnit din piept izvor de recunoștință. Doamne, câte am! Și mulțam Creație pentru toate și pentru fiecare în parte! Câtă dreptate au cei care spun că cu cât practici recunoștința mai mult, cu atât e mai prezentă în viața ta fără ca tu să faci un efort conștient. A fost așa de bruscă și neașteptată pornirea de recunoștință că nu cred că am gândit-o. A pornit direct din inimă, ocolind mintea.
***
Micul dejun a fost în trei și chiar a fost o atmosferă de weekend. Văd că deja îmi vine natural să îi vorbesc frumos și să mă port cu blândețe cu mama. Inteligența aia a corpului o ia înaintea judecății minții și bine face.
***
Doctorul psihiatru mi-a trimis rețeta mamei direct la farmacie de ieri iar azi fug să o ridic. Poate să mă mai și inspir de prin Carreffour că nu mai știu ce să mai gătesc pentru prânz, poate să mai fac și o cumpărătură-două. Și, sper eu, să-mi mai treacă și durerea de cap.
Într-un final, pe la jumătatea vieții, cică, m-am prins și eu că sunt 3 în 1: sunt și producătorul, și regizorul și actorul filmului meu. Până acum, am cam fost laureată la Zmeura de aur pentru că am crezut că doar trebe să joc și atât, să fac act de prezență fizică și cam la asta m-am și rezumat. Uite însă, încep să pricep că dacă nu-mi place un act din film, guess what? pot să-l schimb, stă în puterea mea să fac asta. Că doar sunt producătorul filmului. Pot să dau afară din el pe oricine nu contribuie la succesul de box office sau pot să angajez pe oricine cu care pot să cresc și să-l cresc. Cu toate astea, nu știu cum să fac să ies din actul ăsta de groază pe care îl traversez acum. Și încrâncenarea asta e mea se traduce în durere de cap. Nimic nu trebe să fie cu încrâncenare, cu înverșunare. Până și cuvintele astea poartă în literele lor apăsarea din ele. Iar eu, care sunt atentă la nuanțe, mă-nțânez în ele și mă priponesc și nu mai văd altă cale. Că sunt sigură că este și altă cale, o port în mine pe undeva doar că mă încăpățânez să n-o scot la lumină. Toate la timpul lor.
***
Și prânzul e în trei, am încropit și azi un prânz bunuț-bunuț dar, ca de obicei, doar eu și Mr. H observăm și-l savurăm. Oare lipsa mamei de reacții o fi un mod instinctiv de conservare a energiei, și așa puținică, pe care o are? Eu tot caut explicații la ceva ce poate nu merită atâta atenție și efort de înțelegere. Dar atât de mult mi-ar plăcea să știu că-i place ce-i dau să mănânce! Pentru că pe mine mă costă timp, grijă și libertatea mea să-i pregătesc mesele și smothieul și sucul și aș mai umple și eu containerul ăla care e gol de feedback de la ea. E doar o prostie așteptarea asta a mea, pentru că oricum nu va (mai) fi îndeplinită și nu am grijă de ea pentru asta. E doar o nevoie emoțională, care are niște rădăcini adânci în copilărie, în nevoia mea de căldură și grijă. Știu asta dar uite că mai scoate capul din când în când. Nu-i bai, între copilărie și momentul meu prezent am reușit o realizare magistrală: am priceput că atât a putut, că așa e ea construită, că era broken și ea. Am scos din ecuație credința mea că nu meritam să fiu iubită. Am plantat-o atunci ca să mă prind că eu trebe să mă plac, nu ai mei, nu colegii, nu societatea. Lesson learned!
***
O anunț că nu vin la table. Vreau să stau în pat, să mă odihnesc, să-mi treacă durerea de cap. Știu că nu îi convine dar azi îmi sunt cap de listă în priorități.
După ce am strâns și spălat totul după prânz, am ieșit pe terasă, să las un pic să mă ajute soarele și aerul. Îmi zvâcnesc tâmplele și vreau puțină liniște și pace.
Afară, am simțit cât de plin e momentul, că nu pot cuprinde cu toate simțurile TOT ce conține el. Aud toate sunetele dar nu pot fi atentă simultan la toate. Percept toate mirosurile dar nu le pot adulmeca decât pe rând. În toată măreția asta prezentă, mi s-a rostogolit gândul: cât de stupid este că fug ba în trecut, ba în viitor, incapabilă să trăiesc pe de-a-ntregul bogăția acumului meu. Mindblowing!
***
Restul serii mi l-am petrecut în pat, la noi în dormitor, de unde am avut parte și de un apus fabulos, acompaniant de trilurile păsărelelor ce-și urează una alteia noapte bună. Momente magice. Mulțam!
N-a fost doar "o altă zi", a fost o zi din viața mea și vreau să devin atentă la cum mi le colorez. Vreau să-mi fac viața un buchet iar zilele să-mi fie flori. Singura care le poate face uscate și nu veștejite e doar percepția mea. Well, vreau să devin antrenoare de percepție!
***
Recunoștința pentru ziua care s-a adunat în buchet e mare, mult mai mare decât un simplu podium. Dar, pentru că așa am pornit și de dragul exercițiului, o să numesc:
- Mulțumesc curat perfectei și simplei ape, fără de care nu ar exista viață pe pământ și căreia nu îi acordăm atenția pe care o merită!
- Mulțumesc adânc respirației conștiente, care e cu mine la fiecare inspir și expir chiar dacă nu am niciun merit în asta!
- Mulțumesc inteligenței mele intrinseci, nu aia care a acumulat în timp prin învățare ci aia nativă, care m-a luat în primire și mi-a dat viață când încă circulam prin gândurile părinților mei!
Azi am avut mai toată ziua clipe de frumos și aleg doar două, deși mi-e greu să le premiez doar pe ele:
https://www.facebook.com/kozma.7/videos/3121467411251557/ - frumos dăruit, habar n-aveam că prigoriile sunt atât de frumoase!
Lalelele mele, fără tulpină, de culoare corai!