Ziua 8
Aceeași rutină matinală, aceeași grijă silențioasă să nu-mi trezesc puii, doar că astăzi trebe să schimb puțin ordinea, pentru că am programare la medicul nostru de familie, să o înscriu și pe mama. Fereastra de timp în care trebe să ajung la clinică este restrânsă, așa că îi pregătesc în același timp cu smoothieul și micul dejun, adică un sendviș vegan încălzit și o cafeluță mică. I le livrez cu bună dispoziția la pachet și mă pregătesc să plec.
***
Numai bine că validez cu doctorița înainte să ies pe ușă: nu e la clinică, e bolnavă, așa că pot lăsa la recepție dosarul medical al mamei. Și tot la recepție mă sfătuiește să îi fac programarea la un Computer Tomograf cerebral, să vedem 1. dacă în decembrie, când a început nebunia și am găsit-o căzută a făcut un AVC și 2. evoluția față de CT-ul din martie anul trecut. Mă bucur că pot rezolva lucrurile rapid și mulțumesc Universului pentru ajutor.
***
Toate s-au derulat ca unse, au fost reușite, mâine la 16.30 am rezolvat cu programarea pentru CT cerebral, trebe să mă apuc de mâncarea de prânz. Știu că-i plac ciorbele acre așa că fac o ciorbiță de praz acrită cu zeamă de varză, o nebunie și paste cu sos de roșii făcut în casă, usturoi și busuioc proaspăt.
***
Prânzul a fost bun, cu râsete, semn că i-a plăcut. De altfel, a și zis că ei, dintre toate, îi plac mult ciorbele acre. Mi-e clar că nu mai știe ce îi place, dar dacă îi fac, își aduce aminte.
***
Recunosc că astăzi aș vărui cerul planetei, aș ara, aș face orice numai să-mi iau mintea de la ce se va întâmpla după prânz… copila mea, împreună cu Maya, vor pleca la casa lor.
***
După ce am dus-o pe mama la ea în cameră, după prânz, nu am mai putut ține în mine avalanșa de plâns, de urlet, de durere, de groază, de singurătate...
***
A fost cea mai neagră zi din viața mea!! Parcă sunt teleghidată, văd totul ca prin vis, fac lucrurile mecanic și mai dau fuga în baie unde plâng cu gemete de animal rănit. Chiar asta sunt: un animal rănit! M-a dezbrăcat inteligența asta universală de tot ce mi-era familiar, până la os! Parcă îmi zdrelesc buricele ca să mă agăț de ceva și cum prind puțină stabilitate, pac, vine ceva și dă cu mine de toți pereții…
***
Îmi fac de treabă prin casă, cât mai departe de ai mei, să nu-mi vadă nici ochii care urlă tăcut, nici fața schimonosită a neputință. Prin ceață, văd imagini la TV cu natura și mă doare verdele. Mă enervez (a câta oară…) în sinea mea pentru incapacitatea mea prezentă și fug să găsesc ceva, cât mai greu, de cărat, de făcut, de orice.
Devine insuportabilă și irespirabilă durerea asta. Dar sunt blocată să stau cu mine în mine, nu pot, oricât de mult mi-aș dori acum, să mă extrag din corp și din prezent și să dispar.
***
Astăzi am simțit acut că vreau să mă dizolv în neant. E un moment pentru toate și totul vine la tine la momentul potrivit. Este una din învățăturile spirituale în care am crezut cu tărie mult timp.
Azi nu mai cred nimic.
Dar și astăzi va trece. Și și asta va trece. La fel ca și viața mea.
***
They say “ce vei face azi e important pentru că plătești pentru asta cu o zi din viața ta”.
Prețul pe care l-am plătit pentru azi a fost prea mare. O parte din mine a murit. În chinuri.