Ziua 70
Nicio minune nu durează prea mult, se zice. La mine, se și face. Toată noaptea m-a bâzâit durerea de cap dar am tot sperat că pleacă. Nope, a venit să stea și să ne trezim împreună. Mă ridic, fără niciun chef și nicio pregătire prealabilă. Spikylina e făcută virgulă și stă la picioarele domnului meu. Tare cuminte puiul ăsta drag de vietate! Cu toată durerea mea de cap, ea mi-a pus un zâmbet pe față.
***
Afară se luminează bine, iese soarele cu toată forța, o să fie o zi faină. Poate mă înțeleg cu durerea și ne bucurăm de ea.
Încălzirile bruște urmate de friguri scurte sunt semnele premenopauzei, cică. Care vine la pachet cu multe neplăceri atât fizice cât și emoționale, cică. Că poate mă plictiseam…
***
Mă organizez cu treburile dimineții destul de în reluare, cât mă lasă capul care zvâcnește ca nebunul. Bine că Universul îmi dă una rece și alta caldă (cam ca bufeurile în menopauză, hahaha) și la mama e ok-ish la partea de curățenie, nu am multă treabă și mă preling rapid pe scări, să văd ce fac cu durerea.
***
Îmi iau smoothieul, în care mi-am pus uleiurile esențiale și pentru prima dată de când le am, organismul meu le-a respins. Am băut smoothieul, că nu m-am îndurat să-l arunc, dar nu m-am bucurat de el.
Ieri am citit o postare a unei tipe, pe care o urmăresc și de care îmi place, referitoare la uleiurile esențiale. Evident că întotdeauna, în orice, vor fi păreri pro și păreri contra dar e bine să asculți poveștile din ambele părți ale baricadei și să-ți folosești discernământul, că d-aia îl ai. E drept că la mine, vine dublat acum și de experiența proprie. De când folosesc uleiurile, parcă pielea mi s-a iritat mai rău. E adevărat că eu, ca haplea, m-am aruncat în ele: le folosesc și intern, în smoothie, și topic, adică pe piele și avem și difuzorul în dormitor. Cert este că azi dimineață n-a mai intrat. O să fac pauză un strop și o să văd după aceea.
***
Restul timpului meu magic mi l-am petrecut privind. În casă, în curte, pe social media, la lucruri faine, de clătit ochii și sufletul.
Viața asta e construită din momente mici. Din clipe care par nesemnificative dar, am simțit pe pielea mea, devin atât de mari când ți se clatină viața. Clipa aia când ai putut doar să privești afară, pe geam, la cer fără să fi grăbită de nimeni și de nimic și fără să ai vreo scamă pe suflet. Clipa aia când ai savurat ceva bun și hrănitor pentru tine și corpul tău, fără sentimente de vinovăție atașate, doar cu bucurie pură. Ce păcat că stăm în clipele mici netrăindu-le ci doar așteptând momentele mari. Și așa ne trece viața.
***
Fără prea mare chef, mama coboară la micul dejun și, neașteptat pentru starea cu care a venit, mănâncă tot și are și chef de vorbă.
În liniștea care se așterne treptat în mintea ei, există doar câteva personaje reper care mai joacă în filmele ei. Printre ele, sora mea vitregă, pe care mama a crescut-o de la o vârstă crudă. Acum, eu înțeleg durerea mamei și întrebarea ei obsesivă "A sunat? M-a căutat?" Ți-e dor și de-un câine pe care l-ai crescut darămite de un pui de om. Pe de altă parte, înțeleg și comportamentul surorii mele. Când nu ești construit să ai sentimente, nu poți fi făcut vinovat pentru ceva ce nu ai. Pesemne că și ea, abandonată inițial de mama ei, o fi asociat în mințișoara crudă adult=risc și ea, antagonic mie care am devenit empatică, a devenit lipsită de emoții. Cum spuneam, suntem miliarde de ființe unice și asta mi se pare fantastic. Chiar dacă e dureros să-i răspund mamei că nu, nu a căutat-o, nu pot să nu observ frumusețea tipologiilor de oameni și modul cum fiecare, în pătrățelul lui, cu condițiile lui din pătrățel, a făcut față vieții. We are all fucked up in a way.
***
Nu mai am nimic de mâncare pentru prânz așa că trebe să gătesc.
Am pus aseară niște fasole la înmuiat și vreau să fac o iahnie. Fasolea e sănătoasă, cu bob mare, cărnos și cred că o să iasă o nebunie. Am pus oala la fiert și m-a încercat o senzație de vomă. Mi-am pus un podcast să ascult și am dat snooze atât la durerea de cap cât și la senzația de vomă.
Mi-am pregătit tacticoasă legumele necesare, tocat totul regulamentar în timpul în care fierb și tot arunc apele de la fasole ca să nu ridicăm casa în slăvi la noapte.
Mi-am pregătit și condimentele, am scos și-un strop de tarhon proaspăt, totul era fain și bine. Sau Fain și simplu, că un podcast d-ăsta ascultam. Invitata, alt psihoterapeut, spunea că în viață cheia succesului este să accepți tot ce vine. Ai o durere, o accepți. Ai o emoție, o accepți. Iar acceptarea duce la dizolvarea energiei care însuflețește durerea sau emoția respectivă. Eu, în continuare cu atenția la mâncare și la podcast dar cu "mâna" pe butonul de snooze la dureri. Ei, ia stai că cică nu așa se face treaba! Ia să accept eu durerea, nu să o resping.
***
Bine că am făcut asta fix când terminam iahnia. Mi s-a făcut un rău groaznic. Rău, rău.
Am urcat rapid la noi, în baie, unde am crezut că-mi sar ochii din cap de la atâta vomitat. Capul bubuia, stomacul, de la atâtea contractări, mă durea, picioarele îmi tremurau. M-am făcut ghem pe jos, așteptând să treacă urgia. După un timp de o eternitate, am ajuns cu chiu cu vai în pat, unde mă aștepta iarna sub pilotă. Tremuram necontrolat de mă durea șira spinării. Mama ei de treabă, acceptarea asta m-a pus la pământ!!
Nu are nicio treabă cu acceptarea, este doar o criză clasică de bilă care acum s-a manifestat în toată plinătatea ei de la oboseală, probabil și "ajutată" de uleiurile esențiale care mi-or fi căzut greu. Cert este că știu asta, corpul îmi spune clar că nu mai vrea uleiuri. Cel puțin, nu acum.
Mi-am pus tot ce am găsit la îndemână pe mine, șosete în picioare și m-am băgat sub 2 pilote.
Gândul meu a fost să stau juma' de oră, să-mi revin o țâră și să mă duc să termin treaba la bucătărie. Era 12:25. La 13:40, am deschis ochii și puteam să jur că am stat doar vreo 15 minute. Durerea de cap e încă la purtător dar nu îmi mai este frig și nici stomacul nu mai este așa de revoltat. Mai stau puțin și apoi mă duc să o duc pe mama la prânz.
***
Noroc că a acceptat să mănânce că altfel îmi vărsam năduful pe ea. Am stat cu ea să mănânce deși nu puteam să-mi țin capul drept. A mâncat, ca de obicei, liniară în expresie, dar s-a supărat că nu mai are nimic dulce. Nu mă rabdă inima și îi mai dau câțiva biscuiței și îi spun că dacă nu urcăm amândouă sus acum, o să mi se facă rău iar.
Când să ne separăm la etaj, fiecare în camera ei, mă întreabă, chiar că senină și senilă: ne vedem la table, la 17:30, da?
***
Evident că nu sunt în stare de table. Dar cât am stat în pat, în liniștea durerilor mele, am acceptat în mine că mama e ȘI așa.
Ne este ușor să îi acceptăm pe ceilalți pentru că sunt faini, mișto, buni, atenți, pe aceeași lungime de undă, etc. Dar uităm sau ne facem că nu vedem sau că nu știm că aceiași oameni sunt în același timp ȘI răi câteodată, și nepăsători, și egoiști, și bârfitori, și absenți. Până la urmă, s-a lipit ceva de mine din podcastul de azi: incluziunea. Să accept o față a monedei dar și versoul ei. Să cuprind în înțelegerea mea și acceptarea mea și iubirea mea și părțile alea care mă taie de la cei din jur, și nepăsarea lor care mă înjunghie în spate câteodată și părerea lor altfel decât a mea sau despre mine.
***
Stau în pat, în dormitor, unde nu am mai stat în timpul zilei din decembrie, mi-am luat laptopul în brațe, printre storurile trase se strecoară ultimele raze ale soarelui pe ziua de azi, prind un apus magnific și mă bucur de clipe bune în nebunia durerii. Orice s-ar zice, viața asta e fascinantă, all the way!