Ziua 65
Ori sunt eu extrem de restantă la somn, ori e o problemă de percepție la mansardă pentru că aseară la 21:00 cred că deja dormeam. E adevărat că la mine tango-ul de mă trezesc/mai ațipesc începe de pe la ora 4 dimineața dar ceva nu e aliniat undeva. O să descopăr unde, când o să mă mai cruțe durerea asta de cap.
Când m-am ridicat în poziție verticală, am avut senzația că-mi explodează capul, cu precădere în aceeași arcadă stângă. Zău dacă mai înțeleg ceva cu durerea asta, în afara faptului că efectiv mă epuizează de energie zilnic. Când pare că m-am obișnuit cu durerea, dispare și reapare fix când m-am dezobișnuit cu intensitatea ei.
Mă redresez, trag aer adânc în piept, doamne cât aș vrea să mai stau în moliciunea patului și căldurica de sub pilotă!
Te rog eu mult Universule, dacă închid ochii, poți să ștergi tu coșmarul ăsta al realitații și să mă trezesc înainte de 18 decembrie?
Nici n-am pornit bine din pat și deja sunt copleșită. Probabil că e durerea care mă aruncă-n disperare.
***
Beau apa, fierbinte dar fără nicio ușurare, fac smoothieurile, ceaiul și plec la mama, încercând să nu par atât de dărâmată precum mă simt. Din nou, e curat la ea, azi mă bucur tare, tare mult și cred că se simte în tonalitatea cu care îi mulțumesc mamei pentru ordine. Se simte bine că e lăudată. Foarte bine, măcar una din noi să fie bine.
***
Cobor, Spiky își cere vehement mâncărica, îi curăț și litiera și îmi iau smoothieul în brațe, așezată cuminte pe un colț de colțar. Vreau să găsesc o poziție în care să nu mă mai strângă și să pulseze atât de tare capul dar nu o nimeresc. Am decis deja, deși încerc din răsputeri să renunț, că voi lua o pastilă. Nu mai vreau să duc și azi aceeași durere.
Cu ochii închiși, cu pastila luată, într-o poziție nici culcat, nici șezut, mi se înfățișează la discuție un gând.
Azi n-am niciun chef de analiză pe text și pe emoții, am lăsat ușa deschisă oricăror gânduri și oricăror emoții vor să vină, să facă ce vor ele că n-am niciun chef și putere să mai duc tratate cu fiecare în parte. Și totuși, se repetă obsesiv un gând: în mintea mea și poate și-n emoțiile mele, eu o consider pe mama vinovată pentru situația asta. Este o considerație care nu se bazează pe nimic mental, cerebral, trecut printr-un filtru de analiză. Este o credință limitativă care s-a strecurat neștiută și necercetată în mintea mea și gogoșește în matca ei puroi. Inițial, am respins categoric acest gând. Nu, nu e adevărat, am făcut asta când a avut cancerele, mi-am învățat lecția, nu mai fac asta. Și totuși, săpând mai adânc, i-am dat dreptate. Deși nu are fundament real, este ceva care s-a hrănit din deznădejdea pe care o resimt uneori (deseori), din disperarea cu care îmi vreau libertatea înapoi, din suspendarea cu care pare că (nu)-mi trăiesc viața. Știu că mama nu e vinovată, ar fi aberant să cred că a făcut ceva să ajungă la demență și cu toate astea, la un nivel imperceptibil, eu o țin vinovată pentru tot ce trăiesc și ce nu trăiesc acum, în situația curentă.
Nu știu cum să vindec această credință, tot ce pot să fac este să încerc, atunci când simt că mă întorc împotriva mamei, să nu uit că ea nu e vinovată de boala ei, că este neputiincioasă și eu sunt singura ei familie, că nu o pot abandona. Ok, fake it until you make it.
***
M-a mai lăsat durerea un strop, cât să pot să respir și să mă duc să o aduc la micul dejun. La noi, mesele sunt întotdeauna o surpriză. Niciodată nu știu dacă vine sau nu la masă, dacă vrea ce îi pregătesc eu, mereu sunt în corzi la capitolul ăsta. Azi a mâncat, a avut chiar chef de vorbă deși eu răspundeam destul de laconic dar, una peste alta, a fost o dimineață ok.
***
Am luat a doua pastilă. Din nou. Trebe să fiu funcțională pentru că trebe să pregătesc prânzul. Fac o ciorbă de pleurotus dreasă cu smântână vegană și cu lămâie și ardei umpluți cu ciuperci și coriandru. Au ieșit bune dar cu mama, you never know.
Încerc să finalizez analizele de consum de utilități atât la noi cât și la casa unde s-au mutat copiii. Vreau să știu cât consumăm anual, cât plătim anual, în cat timp s-ar amortiza, dacă vom pune, fotovoltaicele, ce pachete de utilități de pe piață sunt mai bune, e bine să ai o privire de ansamblu asupra acestui tip de cheltuieli. Plus că îmi mai exersez mintea și cu altceva decât gătit, curat, spălat.
***
Mă duc să o aduc la prânz și am surpriza, extrem de neplăcută, să-mi spună că nu îi e foame. Mama ei de treabă, eu m-am îndopat cu pastile să fiu capabilă să gătesc și ea nu mănâncă!
Aici e momentul să-mi pun placa aia de am decis mai devreme să o repet: nu o mai considera pe ea vinovată pentru toate, ia-o așa cum e sau mai bine ia-o așa cum ai vrea să fii și tu luată dacă ai fi la fel. Revolta din mine mai bolborosește nițel dar în linii mari, ăsta e adevărul, nu e nici corect și nici normal ca pentru orice mi se întâmplă mie, mama să fie țapul ispășitor. Că nu e corect nici față de mine, asta așa e, dar eu încă pot să duc.
***
Mai am ceva timp până la table, afară e destul de înnorat, interiorul meu copiază fidel ce e afară așa că decid să mă uit la ceva frumos. Cred că sunt încărcată emoțional că deși m-am uitat la lucruri frumoase, am plâns tot timpul. Și pentru că am plâns, durerea s-a accentuat, am intrat într-un cerc vicios, plâng că mă doare, mă doare că plâng.
Totul a pornit de la o imagine banală, cu o tipă pe la vreo 60 de ani, designer de interior, care era pozată în casa ei de la malul mării. Nu știu prin ce construcție tâmpită, mintea mea a tras concluzia că o să apuc și eu să mă bucur de viață pe la 60 de ani. NU! Eu nu vreau asta! Nu e corect față de viață mea! Eu vreau să apuc să călătoresc cât încă sunt în putere, să-mi decorez sau redecorez casa, acum, după bunul plac, nu vreau să-mi trăiesc viața având grijă de mama. Oricât de sinistru sună, sau egoist, sau nepăsător, ăsta e adevărul. Vreau să am grijă de ea, nu o pot abandona într-un cămin dar nici eu nu vreau să-mi irosesc această imensă oportunitate care e viața mea, făcând mâncare pe care ea o refuză sau o mănâncă fără nicio reacție, spălând rahați și discutând superficial. I'm larger than this!
Mă blamez pentru asta pe de o parte iar pe de cealaltă parte știu că am dreptate. E o luptă în mine din care nu știu cum naiba să ies. Nu știu cum să rumeg asta. Nu știu ce să aleg.
Doamne, facă-se voia ta! Asta e tot ce pot să spun acum.
***
Mă duc la table, cu senzația că s-a terminat deja și ziua asta…
Nimic notabil în cele 2 ore de table, poate doar o înmuiere a gândului meu. Trebe să exersez iubirea aproapelui mai mult decât învinovățirea lui. Până la urmă, mama este un om care nu m-a încărcat prea mult de-a lungul vieții. E adevărat că nici nu m-a ajutat prea mult dar prin absența ei măcar nu m-a îngreunat. Acum are nevoie. Sunt sigură că, dacă ar putea, ar sta la ea acasă, cu Sassy, rebusul și tableta și atât. Dar nu mai poate iar eu trebe să fac o dată spațiu în mine pentru noutatea asta.
***
Poate pentru că nici nu știu când a trecut ziua, nu am fost atentă și nu pot să extrag o recunoștință. În afară de cea că m-am trezit în viață. Poate mâine mă trezesc și la viață.