Ziua 60
Am avut o noapte semi-albă. Nu a fost așa de la zăpadă, deși mi-aș fi dorit.
Pe la 3 și un pic m-am trezit brusc într-un miorlăit puternic de pisică. Cel puțin, așa mi s-a părut mie. Am ciulit urechile, să văd dacă aud vocea mamei pentru că eram sigură că ce am auzit era Sassy. Liniște totală, m-am uitat pe cameră, ele dormeau iar eu nu reușeam să conectez corpul la minte. Oi fi visat? Atât de viu mi s-a părut că eram convinsă că e Sassy. Este posibil ca, în lumina celor descoperite ieri la pisica mamei, să o fi visat. Cert este că mi-a fugit tot somnul și am mai reușit să atipesc un strop pe la 5 fără un sfert. Cam o jumătate de oră.
***
Cum se întâmplă în toate această planetă, s-a echilibrat balanța când, ajunsă la mama, minunea zilelor trecute continuă: trebe să aerisesc însă e curat și în cameră și la Sassy. Mă bucur, nu uit să îi arăt mamei că mă bucur și că apreciez și mă duc cătinel înapoi la parter. M-a uitat o zi dar prietena mea, durerea de cap, s-a întors, cu forțe proaspete. 1-0 pentru ea că eu nu am avut de unde să-mi iau energie nouă.
***
Nu cred că am cuvintele toate la mine să laud îndeajuns cât de mult îmi place smoothieul meu dimineața și cât de mult bine îmi face. Și fizic dar și psihic. L-am savurat cât am putut eu cu durerea asta înfiptă-n miezul capului și apoi m-am întins. Mi-era extrem de frig, am pus 2 pături pe mine și, ghemuită, habar n-am cum s-a întâmplat minunea că m-am trezit la 8:25. Am dormit binișor! Durerea e tot acolo dar, doamne, cât de bine a fost!!! Trimit un gând imens de recunoștință pentru acest bonus neașteptat.
***
Îmi beau cafeaua cu ochii în curte, soarele mângâie totul cu strălucirea lui, scânteiază în raze gheața care se topește încetișor și se duce spre inima mamei pământ, e liniște pentru că e duminică și eu sunt încă uimită de reușita cu somnul din care tocmai m-am trezit. Probabil că eram pe roșu cu rezervorul de m-a furat picoteală fără să am habar.
***
La micul dejun, îi arunc mamei o întrebare, așa, ca din întâmplare: vrei să mergi cu mine la Lidl? Că luăm foietaje (știu, e momeală), că luam fructe, ne mai uităm, vedem noi. Evident că nu. Că o doare piciorul, ba o doare spatele, stai că parcă are și o amețeală, orice numai să nu meargă. Nu insist și încerc să nu mă enervez la minciunile ei. Înainte să o întreb, nu avea nicio durere. Într-un minut, au invadat-o toate… După ce termină de mâncat, a văzut biscuiții cu stafide și a cerut să își ia sus. O pun să aleagă între biscuiți și foietaj, îi aduc aminte că ieri a mâncat 10 bucăți iar ea, senină, îmi spune că azi i-a terminat, de dimineață, că s-a trezit de la 5 și dacă eu vin așa de târziu să îi dau să mănânce, ei îi e foame…
Așa de mult mă amărăște când minte. Sau poate nu minte, așa își aduce ea aminte. Habar n-am care e adevărul, cert este că nu-mi pică bine când mă aburește cu fantasmagoriile ei.
***
Plec la Lidl. Vreau să mă scutur pe drum de toate gândurile aiurea prin care mi-aduc și mie în câmp tristețea, vina, reproșul, dar și ei îi arunc lipsa mea de toleranță pe care o am azi.
Nu pot fi tot timpul miere și lapte. Pentru că eu, la nivel subtil, simt cum face unele lucruri conștient. De exemplu, la micul dejun, deși îi pusesem biscuiței pentru sus, cât m-am întors cu spatele să spăl vasele, cu coada ochiului am văzut cu câtă dexteritate a luat o portocală, a ascuns-o în buzunar și a plecat în viteză.
Și asta a fost bățul care mi-a adus toate uscăturile din trecut înapoi: cum, rămasă doar eu cu ea, la masă, cea mai bună bucată și-o punea ei întotdeauna, cum avea în geantă mereu ceva bun dar ținea doar pentru ea, cum, dacă dintr-o prăjitură, mai rămânea puțin, invariabil mânca ea fără să întrebe dacă eu aș mai vrea.
Iar toate astea erau când nu avea niciun Alzheimer. Cu toată sinceritatea, mama a fost o fire egoistă. Iar egoismul ei m-a marcat atât de mult încât eu am îmbrăcat haina extremă: întotdeauna pun ce e mai bun altora, niciodată nu mănânc ultima bucată din orice ar fi, nu ascund nimic de nimeni. Evident, că nici așa nu e bine dar atât m-am priceput, atât am făcut. Îi mai reproșez asta acum? De ce mă irită? Nu am răspuns acum. Dar o să mă întreb până îmi vine.
***
Cu o iritare crescândă în mine, pe mine, pe situație, pe mama, pe tot și toate, trebe să mă apuc să pregătesc prânzul. Dacă mi-a intrat ceva bine bine de tot în minte este să nu mă apuc de gătit când am o stare aiurea, ca să nu transfer în mâncare toată mizeria pe care o am în gând. Așa că las totul baltă, mă duc la noi în dormitor, în oaza mea perfectă de bine, dau drumul la difuzorul cu uleiuri esențiale și mă întind. Nu vreau decât să mă liniștesc, să prind o undă faină de liniște din Universul ăsta magnific de care să mă agăț și cu care să navighez prin ziua asta care îmi apasă pe multe butoane.
Am făcut dintr-o bucată grătarul mamei, o salată de vinete pentru noi, sucul pentru diseară. Rapid, curată-n gând și cu bucurie.
***
Din păcate, durerea nu mă menajează deloc. E ca și cum ai asculta o muzică clasică, în căști, și, la intervale fixe și scurte, apare câte-un fragment dintr-o melodie stridentă, la maxim și te zgârie pe timpane. Așa simt și eu durerea asta: 4, 5 respirații sunt ok, a șasea vine cu atingere de nerv, iar 5 respirații bune, calme, iar sfredelușul în creier. Habar n-am ce este, de unde vine, de e a mea sau am agățat-o cu vreo convingere de-a mea, dar e aici și trebe să fac pace cu ea.
***
Sunt capabilă să-mi dau seama cât sunt de norocoasă totuși! Am tot ce am nevoie, mai puțin libertatea, dar mai important decât astea, am oameni în viața mea. Care au decis ei că vor să stea acolo în viața mea, indiferent cât de tare îi bate furtuna din viața mea sau cât de aiurea mă port eu, zăpăcită de furtuna care-mi dă peste ochi și gânduri.
Domnul meu, Mr. H este omul sufletului meu. Pentru că el a fost și este cel mai echilibrat emoțional dintre noi doi, este stânca mea, este limanul meu la care ajung seară de seară și de care mă bucur nespus că e acolo. Mulțumesc Universului în fiecare zi pentru existența lui pe această planetă și în viața mea.
Copila mea, care se transformă uimitor de frumos din copilă în femeie, este un sprijin nesperat în aceste vremuri. Deși mă feresc să o încarc, parcă simte ea și-mi oferă buzunare de timp de drag, de trăire mișto, de senzație că totul va fi bine.
Îmi dau seama acum, retrospectiv, că am oamenii în jurul meu care pot să susțină câmpul meu în aceste momente. Și recunosc, că nu m-aș fi așteptat vreodată la ai mei cei mai dragi să facă un pas înainte așa de ferm și cu atâta deschidere, să fie lângă mine cu tot ce pot ei să fie, să se adapteze situației inimaginabil de bine pentru mine care îi credeam cocoloșiți de mine dar nu foarte pregătiți de viață. Este încă o mini lecție pe care mi-o iau din marele tutorial, lecție din care înțeleg să nu subestimez niciodată puterea iubirii umane.
Pe lângă nestematele coroanei, mai am și o mână mică de prietene și din nou, nu pot să nu observ și să apreciez enorm cum ele, în vâltoarea propriei lor vieți, găsesc un timp și un gând să-l împărtășească cu mine. Se știu ele care sunt iar eu nu voi uita niciodată clipele de bine și de alinare aduse. Le voi întoarce negreșit, ori de câte ori voi putea.
Dacă trag linie, îmi dă cu mult plus. Singurul mare minus rămâne lipsa de libertate dar, încep să devin din ce în ce mai sigură, că se va sparge și asta într-un fel sau altul. Acum vreau să mă umplu de ce am și nu să mă simt goală de ce nu am.
***
Cu capul în piuneze, mă duc la table. Mama vede că nu mi-e bine dar nu o interesează. Mă abțin cu greu să nu zic ceva și mă așez spășită la surghiunul de 2 ore.
Nu știu de ce nu reține că aproape mereu mă bate la table. În fiecare zi e convinsă că ziua trecută am bătut-o la table. Partea nasoală este că și în timp ce jucăm, trăiește cu convingerea că pierde și astfel vrea să jucăm la nesfârșit, până când s-o face click în capul ei și o înțelege că a câștigat.
Mă doare capul brutal iar ea vrea să jucăm întruna. La un moment dat, am făcut o pauză să mă duc să-mi iau sticla de apă din dormitorul nostru. În momentul în care am intrat în camera asta dragă mie, parcă am pășit la propriu într-o altă dimensiune. Un miros superb mi-a învăluit nasul, o vibrație bună bună era peste tot, o lumină difuză, doamne, m-aș fi întins pe pat să absorb tot binele din cameră. M-am întors la mama și am simțit atmosfera grea. Oare am încărcat-o eu emoțional? Oare umanul care începe să o părăsească pe mama aruncă în eter toate scârbele cu care s-a încărcat de-a lungul vieții? Habar nu am care este adevărul dar știu clar că am simțit aproape carnal greutatea aerului. Va trebui să fac o curățare și energetică a camerei.
Cu un efort imens, rezist cele 2 ore dar mă opresc după. Se uită cu ochii reci și seci la mine, "ce, gata?! Nu mai jucăm?" iar eu mă irit că ochii ăștia nu văd ce e în prima linie: nu mi-e bine. Nu văd sau nu vor să vadă.
Îi dau/fac tratamentele de seară și plină de iritare, plec să găsesc o cale să anulez nervii ăștia care se acumulează ca norii de ploaie. Și ajung jos unde încep să plâng.
Iar sunt deznădăjduită. Iar încep să-mi pierd cumpătul cu ea și nu vreau asta, nu vreau să repet ce-am mai făcut o dată cu ea. Îmi dau seama că mă întorc împotriva ei și nu vreau să fac asta. Mă așez eu cu mine și mă întreb de ce mă enervez. Nu motivele alea de suprafață și evidente, mă întreb în profunzime de ce mă enervez? Că mama, dacă ar putea, ar face altfel. Dar ea nu mai poate să facă mai nimic. Este dependentă de mine, de bunăvoința mea, de dorința mea de a o ajuta. În momentele astea în care ajung să înțeleg că e un copil pierdut, că vrea dar că nu poate mă smulg pe mine din pot dar nu vreau și merg înainte.
Cred că va trebui să practic exercițiul ăsta de câte ori mă apucă disperarea până o să-mi intre în reflex. Pentru că știu cât de pervers este egoul uman. Acum a funcționat faza cu compasiunea dar e posibil ca-n dățile viitoare să intre în joc și compasiunea față de propria mea persoană, să mai vreau și eu să trăiesc. Deocamdată, am potolit monstrul ăsta dar știu că e acolo, în mine, dormitează.
Îmi iau prietena durerea de o aripă și ne îndreptăm spre o noapte în care să las întunericul să șteargă neputința și căderile mele. Mâine să mă trezesc într-o zi luminoasă. Sau să mă trezesc luminoasă într-o nouă zi. Totul ține de nuanța pe care o pui.