Ziua 59
Azi m-am trezit. Și atât. Nici nu mai contează cum, cât de praf sunt, cică cel mai important e că te trezești. Așa că azi, am avut norocul să fiu încă aici. Nu vreau să mai fiu atentă la cât de obosită sunt, poate dacă nu bag oboseala în seamă, o să treacă de la sine. În dimineața asta, am înțeles și de ce mi-e atât de greu: pentru că nu am nici măcar confortul ăla minimal psihic că, dacă vreau să dorm mai mult, pot. Poate nu acum dar într-o zi, două, nouă, o să pot dormi pe săturatelea. Ei bine, nu pot. Și nici nu știu când o să pot. D-aia se cască câteodată disperarea în mintea mea că n-am o idee de care să mă agăț. Mda.
***
Bine că am apa mea caldă, smoothieul meu bun, acum și mai bun cu picăturelele de uleiuri esențiale în el și prietenul meu de o oră și un pic, timpul magic.
***
Se pare că o minune durează (cel puțin) trei zile pentru că și azi, la mama era curățel și, cum se pricepuse și ea, schimbase iar nisipul din litiera lui Sassy. Sunt bobițe de nisip în toată baia și prin cameră dar apreciez efortul ei și îi mulțumesc plină de efuziune. Vreau să se bucure de feedback, pentru că știu că o face.
***
Mă refugiez rapid pe colțarul din living iar Spikylina mea dragă a venit și s-a culcușit la mine în brațe. Așa de mult îmi place și așa de bine îmi face vibrația motorașului ei de tors, care mi se prelinge în tot corpul și mă liniștește. Stăm amândouă sub păturică, eu ascult muzică clasică și sper să mi se închidă ochii puțin. Eu rareori adorm în timpul zilei. Pot să fiu extrem de obosită, zici că am o lanternă aprinsă la maxim în creier că nu se pune geană pe geană. Nici azi nu am făcut excepție dar am avut un timp de calitate, eu cu mine, cu Spiky și muzica clasică.
***
Îmi dau seama că sunt într-o situație struțo-cămilă: nu sunt la închisoare, unde aș știi că-s privată de libertate și m-aș resemna dar nu-s nici liberă să fac ce vreau, când vreau. Trezirea mea e dimineața devreme ca să le primenesc și să stea cuminți în cameră, după care sorb singurul meu timp fain. Urmează micul dejun după care fie fac curat, fac mâncare sau fac cumpărături. Din nou, prânzul și apoi mă mai ocup de administrative sau mai ies în grădină. Urmează tablele, dușul ei, masajul și cam asta e. Practic am 4 momente în zi în care trebe să fiu prezentă, iar timpul dintre ele se împarte în două: puțin pentru mine iar restul să pregătesc ce e nevoie. 4 momente cât să-mi fușterească toată ziua. Încerc să-mi strecor prin ele sufletul dar cum aș putea vreodată înghesui printre, o fugă în Provence?! Sau la munte, aci, mai aproape?!
***
Nu știu cum să înmoi încăpățânarea asta a mea care nu acceptă viața așa cum vine ea. Asta ca să înțeleg (dacă mai era nevoie) cam cum se simte când trebe să te lași de țigări, dar de fapt nu vrei să renunți nici la gest, nici la socializarea care vine la pachet, cam cum se simte când înțelegi că nu e etic să mănânci animale, dar îți plouă în gură de pofta unui grătărel. E fix același lucru. Știi că trebe, dar nu vrei încă să renunți. Toți putem toate, doar că nu le vrem pe toate.
***
O aduc la micul dejun pe mama care are o foame de lup. Mi se pare normal, din moment ce ieri nu a mai vrut prânz. Mănâncă cu poftă iar eu o pregătesc pentru curățenia pe care vreau să o fac. Nu mare lucru, un aspirat, frecat wc, chiuvete, spălat pe jos și niște rufe la spălat.
De abia ce i-am schimbat lenjeria de pat dar sunt hotărâtă să o schimb din nou pentru că au apărut niște pete mari pe pilotă. Astăzi s-a lămurit și această dilemă: petele sunt de la Sassy. Nu m-am prins de unde anume, e atât de blănoasă că nu văd nimic însă am descoperit niște gâlme pe burtică.
M-a tulburat peste măsură această descoperire. Sassy a mai trecut printr-o operație în care i s-a extirpat o tumoră dar era mai tinerică. Acum are aproape 12 ani, este obeză și nu știu cum va evolua. Încerc să nu mă gândesc aiurea dar mintea mea rumegă worst case scenario: dacă are din nou cancer, ce fac? Pentru că știu, veterinarii te pun să semnezi că dacă se întâmplă ceva în timpul anesteziei, sunt disculpați de orice vină. Nu că m-ar încălzi cu ceva dacă au ei vreo vină dar pacientul e mort.
Probabil am de ales între a-i face operație cu toate riscurile asociate sau a o lăsa în pace, să trăiască așa cât o mai fi. Cu mama nu mă pot sfătui pentru că nu știu cât discernământ are. Eu sunt mai de școală veche, prefer să repar decât să iau ceva nou iar Sassy e un suflet căruia eu îi sunt profund recunoscătoare. Mă rog din toată inima să nu fiu nevoită să fac nicio alegere, să fie ceva banal și totul să fie bine. Dar luni mă duc cu ea la veterinar.
***
Am terminat curățenia tristă. Când o să-mi treacă tulburarea, îmi voi asculta inima să văd ce zice ea. Și din acel loc voi lua orice decizie e necesară.
***
Mamei îi e din nou foame, așa că o aduc la prânzul precoce. Mănânc și eu cu ea ca să am o scuză că nu vorbesc prea mult. Nu-mi arde de vorbă, am dat radioul mai tare, discut minimal și am noroc că termină repede. Nu mai am foietaj însă am o cutie de biscuiți cu stafide aduși de Daria. Îi dau, îi plac și-mi cere o punguță să își ia și sus. Nu pot să o refuz, îi văd teama că nu mai apucă și-și pune vreo 10 biscuiți, să fie. O liniștesc că sunt toți doar ai ei, noi nu mâncăm dar nici nu mă mai aude. Deja a pornit spre "apartamentul" ei iar acolo, o văd pe cameră cum îi mănâncă pe toți! Zile și zile… ieri nu a mâncat mai deloc, azi mănâncă mult. O las în pace, nu mă mai consum nici eu.
***
Termin de strâns după prânz și-mi pică ochii pe un email care are un mesaj pentru mine azi.
Mie mi-e clar că totul e energie. Fie că e vorba de material sau imaterial. Gândul e o formă de energie și cei mai mulți nu suntem conștienți cât de mult rău pot face gândurile noastre oamenilor la care ne gândim.
Dacă eu am un gând de milă, de "vai săracul de el, ce greu îi e!" sau "ce milă mi-e de ea, vai de ea!", atac subtil câmpul de energie al persoanei la care mă gândesc deși, la nivel superficial, nu gândesc nimic de rău despre persoana respectivă! Dimpotrivă, mi-e milă de ea! Mi-a luat ceva timp până am înțeles că aceste gânduri, inofensive la prima vedere, slăbesc de putere câmpul persoanei către care eu, chipurile, îmi manifestam empatia. E ca o pată neagră pe o oglindă. Cu cât mai multe gânduri, cu atât mai multe pete că la un moment dat bietul om nu mai vede nimic, nu mai răzbește nimic prin câmpul lui.
Emailul pe care l-am citit mi-a adus aminte de puterea gândului. Și mi-am dat seama că eu, prin scrierile mele pe acest blog, este foarte posibil să fi atras astfel de gânduri, în special în postările în care scriu despre trăirile mai puțin plăcute.
Dacă cineva citește acest blog și are aceste trăiri vis-a-vis de mine, please stop! Mă ajută gândul de genul "vei răzbi, totul va fi bine!" pornit dintr-o trăire pozitivă, de încurajare și nu cele în care vezi durerea sau zbaterea mea și te coboară și pe tine în vibrație. Scopul meu nu este ăsta, eu scriu ca să articulez, să pun degetul pe i, să scot afară, să-i ajut pe cei care trec prin aceleași lucruri să vadă că nu-s singuri pe lume, nu să impresionez audiența. Pentru că această impresionare devine bumerang și în loc să ies la liman, mă afund mai rău. Mulțam mult și să ne fie bine!
***
Am avut și două reușite astăzi: să vorbesc cu psihiatrul mamei pentru că i s-au terminat pastilele și am nevoie de rețetă și să vorbesc și cu instalatorul de panouri fotovoltaice cu care am aplicat la programul național al Administrației Fondului pentru mediu - Casa Verde. Dacă cu primul am rezolvat elegant, se pare că AFM va anunța cine a reușit să obțină fonduri până la sfârșitul anului 2022 (!) așa că eu, care speram să devin prosumator în vara asta, să-mi pun fotovoltaicele pe casă ca să absoarbă toată lumina care va fi în vară să mă pot folosi de ea pe iarnă, îmi pun pofta-n cui. Vise, taică, vise!
Gata, mi s-a terminat timpul liber, trebe să urc la minunatele table. Apoi, dușul, apoi masajul, apoi tratamentul și după, cad lată. Story of my life lately!
***
Trebuie să recunosc că mama încă "performează" bine, în sensul că la table îți trebe totuși ceva capacitate mentală iar ea se descurcă onorabil. M-a bătut azi la table de m-a zăpăcit și e atât de încântată când îi iese așa că mai ajut și eu, acolo unde pot, să-i iasă.
După dușul cald și bun, în timp ce îi făceam masaj, mi-a fost tare drag de ea, cum stătea ea cumințică la frământat și o simțeam sub palme cum se relaxează, cum i se destind mușchii și parcă se înmuia toată, m-am bucurat că pot să fac un gest atât de mic dar care să o ajute atât de mult. Conștientizam că e vie sub mâinile mele și imprimam momentul ăsta în inimă să pot să îl scot de acolo când mi-o fi dor. Miroase demențial la ea în cameră de la uleiurile de lavandă, tămâie, arbore de ceai și un strop de oregano iar Sassy, probabil îmboldită de curățenia care e peste tot, stă în mijlocul camerei, în fund, și se spală de zor. Toată atmosfera, imaginea și trăirea din această seară mi-au mers direct la casa sufletului! Sunt o cărămidă din cămăruța care e acolo, doar pentru mama mea!
Închid ziua binișor, sunt obosită fizic dar exaltată psihic și mulțumesc cu gând curat pentru:
- Starea mamei care pare să fie mai bună decât a fost vreodată de când e la mine!
- Iubitul meu care știe el să așeze în momentul în care simt că mă scufund o ancoră prin simplul fapt că există și vrea să existe în viața mea!
- Bucuria plină de a face bucurii pline!