Ziua 53
Durerea asta se tot zvârcolește în ochiul stâng și-n agitația ei, îmi agață toate terminațiile nervoase care se înfig în creier. Nu m-a lăsat toată noaptea dar acum când am deschis ochii parcă a fost ca un litru de benzină aruncat peste o flacără scăpătată.
Azi e sâmbătă, zi de lălăială pentru oamenii muncitori, nu și pentru ăștia care "lucrează de acasă".
Sună a jelanie, dar nu e. E doar crunta realitate. Nici nu mai știu ce nuanță să pun oboselii mele, care se adâncește pe zi ce trece. La fel ca cearcănele mele. Iar eu nu am avut niciodată cearcăne…
***
E lumină la mama, zău dacă-mi mai apasă vreo coardă d-aia de alergătură. Fac și eu cât și cum pot! Iau decizia asta fără strop de nervi, sunt calmă. Habar n-am dacă e calmitate generată de resemnare sau calmitate ce izvorăște dintr-un înțeles aparte al lucrurilor. Nici nu mă interesează din ce vine, bine că vine.
Am ajuns la mama și am realizat că am ajuns fără smothie. Mă uitam la ea, ea se uita la mine și nu reușeam să-mi dau seama ce lipsește din peisaj. Tare asta! Că doar ce abia l-am făcut. Cobor, din mers înșfac și sticla de apă, goală, a mamei, dacă tot cobor, măcar să le fac pe amândouă. Și deschid și geamul, până mă întorc mai iese din duhoare.
Urcatul și coborâtul mi-au pus sângele în mișcare și mintea la locul ei, așa că încep să funcționez. Pe repede-înainte, ca întotdeauna când vine vorba de curățenia la mama. Că mă așteaptă răsplata bună, o oră de timp fain. Uite așa, încep să prețuiesc la propriu, fiecare clipă! Aș fi vrut să învăț asta pe altă cale, dar acum asta e.
***
Aceleași acțiuni zilnice o să-mi dea o uzură morală mare. Discutatul ăsta superficial cu mama, ca mersul pe sârmă, pentru că nu mi-e clar ce înțelege și ce nu, o să mă tâmpească de tot. Nici înainte nu vorbeam eu cu multă lume dar acum, pe lângă asta, se adaugă și vorbitul ăsta ca de grădiniță, nu-mi permit nici o floricică stilistică, nicio încrengătură de sensuri, mai că parcă am lobotomie.
***
Domnul meu pleacă în vizită la ai lui părinți așa că și azi sunt singură cu mama, ceea ce înseamnă mic dejun prelungit. Nu se dezice nici azi de amintirile ei trunchiate de adevăr și mă roaga ea tare mult să-i fac o cafea mică, mică. Mă înduplec dar o avertizez că doar azi îi fac, să nu ne mai întoarcem la criza de bilă că la ea se manifestă neplăcut. Acceptă și continuă cu amintirile din copilărie, amestecate cu cele din adolescența mea, cu cele de acum câțiva ani, încurcă relațiile între oameni, asociază un văr de-al meu unei alte cunoștințe, nu mai știe că sora mea vitregă are o copilă, dar nu fac caz de nicio invenție sau uitare de-a ei, schimb gentil subiectul și uite așa trece aproape o oră. Oricât vreau eu să nu mă acopere, am din ce în ce mai acut o senzație de pâclă, parcă înaintez prin mlaștină când vorbesc cu mama.
Satisfăcută de mic dejun, cafea și vorbă, mama se duce sus iar eu rămân să strâng masa, să spăl vasele, să mai dau o dată cu aspiratorul, să strâng rufele uscate și să le sortez, să-mi plantez hortensia și puiuțul de liliac și să-mi trag sufletul un strop.
***
Îmi cercetez inima și simt că am o tristețe. De fapt, cred că am perceput-o de azi dimineață când m-am privit dar pentru că nu mă jena, nu am pus degetul pe i și am ignorat-o.
Faptul că nu exprim zilnic dorul meu de Maya mea dragă nu înseamnă că el nu mă sapă pe interior. De câte ori văd pe instagram filmulețe cu french bulldog sau îmi trimite copila mea poza cu Bubuța, invariabil mi se umplu ochii, de parcă e un robinet acolo.
Faptul că nu arăt că mă doare lipsa plecărilor cu domnul meu nu înseamnă că ele nu lasă niște dâre în suflet. De câte ori pleacă undeva, îi dau, fără să știe, un strop din mine, să mă bucur și eu cu el de drum, de stare, de libertate.
Faptul că nu mă plâng că nu vine nimeni la noi în vizită nu înseamnă că nu mă doare. Deși știu că lumea nu vine să nu mă deranjeze (sau așa vreau eu să cred), deși poate nu aș avea la dispoziție mult timp, sunt însetată de apropriere umană, alta decât cea pâcloasă pe care o am cu mama.
Dar it is what it is. Nu las tristețea asta să pătrundă prea adânc în mine că o să-mi ia mai mult să o scot. Am recunoscut-o din paleta de emoții, am întrebat-o de unde vine și acum aș lăsa-o să plece că o să-mi vină copiii în vizită.
***
Nu mă mai mir că a zburat timpul că nu mai am atâta mirare în mine.
S-a dus, el știe pe unde iar eu trebe să o cobor pe mama la masă, ca să nu se suprapună masa ei cu venirea copiilor.
Mănâncă fără chef, e drept că și eu sunt cam placidă, parcă sunt la un show televizat unde primesc o întrebare și-mi vine să zic "Nu-mi place întrebarea asta. Pot să primesc alta?". Nu-mi place experiența demenței, pot să văd platoul întreg și să-mi aleg altceva? Că au fost destule nașpa pe platoul ăsta și viol, și divorț, și cancere, și demență, poate e la rând ceva mai comestibil, mai ușor de dus.
***
Nici venirea copiilor, nici focul în șemineu nu mă smulg din senzația asta de netrăire pe care o am. Parcă nu particip la viața mea, nu sunt nici pe scenă, dar nici în spatele cortinei. M-am îmbârligat de-o funie și stau atârnată în suspendare, așteptând.
***
Am ajuns la timpul tablelor iar pentru mine, o dată ajunsă aici ca moment al zilei, orice vine după, se desfășoară cu un ritm alert. În afară de table, care parcă durează o veșnicie. După cele 2 ore regulamentare, urmează dușul, apoi masajul cu uleiurile esențiale, apoi tratamentul unghiilor, apoi medicamentele. La 20:00 seara termin toate cele și aș mai avea timp pentru mine.
Dacă aș mai avea putere.
***
Nu văd sau nu vreau să văd niciun motiv de recunoștință, vreau să mă refugiez în somn, singura mea libertate!