Ziua 52
Cuvântul “butucănos” cred că este cel mai bun să-mi caracterizeze dimineața. Așa de abruptă și deloc nepoliticoasă a fost trezirea de azi, că mi-a luat ceva timp să mă dumiresc ce trebe să fac. Buimăcită de tot, în mintea mea era sâmbătă, ștersesem cu buretele că mama e la mine și aveam voie să mă lenevesc dar era ceva, nerostit și negândit, care parcă-mi stătea suspendat deasupra capului și nu mă lăsa să adorm la loc. Da, e sâmbătă, dar e mama aici! Trezirea!
***
Evident că ea era deja trează, în pat, uitându-se pe pereți așa că, dacă mai aveam vreo urmă de nemișcare, a zburat într-o clipită. Când mama se uită pe pereți, fără să aibă tableta în brațe de care se dezlipește doar la masă, la baie sau când doarme, ceva nu e în regulă.
Mă urnesc, mă simt grea, parcă nu pot să mă cuprind de cât de mare mă simt și am senzația că o să-mi ia ceva timp să mă luminez și eu a ziuă.
Spiky a mea e și ea adormită, se împleticim una de alta, eu bodogăn, ea scârțâie cu vocea ei nevoce, hai că am reușit să pornesc de ceai și să fac smoothieurile. S-a luminat de-a binelea afară așa că mă duc fără niciun chef la șmotrul meu de toate diminețile.
Surprinzător, mama e ok, îi dau drumul la tv, la geam, la sporovăit și dat din mâini să mă eliberez rapid din mirosul ăsta greu și gândurile de aceeași natură care mă invadează neinvitate.
***
Ajunsă în capsula mea de timp cu mine și cu bine, mica mea magie matinală, mă învăluie, ca un fular pufos, frumusețea casei mele. Mă bucur tare mult că am făcut această casă, că m-am ascultat, că nu m-a jenat în coastele sufletului părerile celor care judecau achizițiile mele de pe olx, că mi-am ascultat vocea aia mică ce-mi spunea să fac ce vreau că-mi trece viața trăind cum nu vreau. Casa mea nu e ultimul răcnet în materie de modă, e plină de “vechituri” dar, doamne, mi-e așa de dragă! Pentru că am înglobat în fiecare centimetru al ei o stare de bine, binele ăsta s-a înmulțit exponențial și mă umple din cale afară. E o casă luminoasă, intimă, cu juxtapuneri surprinzătoare, cu utilități reinterpretate. Iar în dimineața asta, tot ce fac este să stau, să sorb atmosfera asta faină, fără niciun sunet, și să fiu. Cum zice maestrul Buddha, între cer și pământ e doar o ședere temporară. Ce-ar fi să fac șederea asta cât mai mișto posibil?
***
Mi-e bine. Sunt capabilă să observ asta, să o articulez și să mă bucur de asta. În salutul pe care mi-l ofer azi, în oglindă, îmi văd ochii care oglindesc zâmbetul interior. Nici nu e nevoie să zâmbesc în exterior, starea asta infuzează fiecare celulă a mea. Ridic mâna să mă salut și mă bușește râsul.
Dacă mi-ar fi spus cineva acum ceva timp că o să ajung să mă salut singură în oglindă, aș fi râs în hohote și l-aș fi catalogat nebun!
Poate că e o doză de nebunie în asta, poate că anormalul demenței mamei deschide în mine uși către zone și gesturi neexplorate până acum, poate că nebuni sunt de fapt ceilalți care nu vor să se vadă ei pe ei, prin ochii lor ci doar ei prin ochii altora cărora le cântă-n strună, poate gestul ăsta e o inepție pentru mulți DAR mie, cel puțin azi, mi-a dat fiori din creștet până în tălpi. M-am simțit văzută! M-am simțit universală! M-am simțit vie, un copiluț ascuns într-o carcasă de carne! M-am simțit plină! M-am simțit hazlie! Și mi-a fost bine! Iar dacă pentru toate astea moneda de schimb e un salut banal, să fie, fără număr!
***
The flower does not dream of the bee. It blossoms and the bee comes.
Ce bine că mi-am luat înapoi permisiunea aia de a-mi trăi viața, așa cum o simt eu că-mi curge prin vene și suflet. Că nu-mi mai pasă judecata altora, că nu mai sunt mlădioasă doar ca să încap în gândurile și inimile unora care s-au grăbit să mă abandoneze la prima adiere vârtoasă de vânt al schimbării. Iuhuuu, ce aer plin de libertate simt pe pielea inimii!
***
Ușoară ca un fulg, o aduc pe mama la mic dejun, și jur că de n-ar fi tavanul, mi-aș lua zborul.
Mai încolo o să cercetez ce a generat asta ca să practic și în alte zile.
Știu doar că acum, chiar dacă mama e uimită că am frigiderul încastrat în mobila de bucătărie (și doar l-a văzut în fiecare zi acolo!!), chiar dacă îmi repetă din ce în ce mai des cum îi face Sassy cu lăbuța când vrea să intre sub pilotă, chiar dacă o face pe Spiky a mea motan și mă întreabă cum îl cheamă deși ieri era fascinată de ochii galbeni ai pisicii mele, întind pătura asta de bine și asupra ei și o cuprind în acceptarea mea.
E drept că trăind în fiecare zi cu imprevizibilul, cu faptul că nu știi ce urmează, culmea e că te obișnuiești și așa! Noutatea este modul cum se exprimă demența, nu faptul că ea există. E ca atunci când deja te-ai obișnuit cu cafeaua și devii capabil să deslușești arome diferite, te rafinezi. Îmi doresc să nu mai atașez emoții inepțiilor mamei și când n-o să mă simt ca un fulg. Să nu uit.
***
Ieri a fost zi de șmotruială, azi e zi de făcut mâncare. Am terminat în 2 timpi și 3 mișcări, că așa se întâmplă când ți-e bine.
Între timp m-am lămurit că azi e vineri, nu sâmbătă, așa că am dat și o fugă la poștă, unde am primit un colețel cu semincioare de legume și flori de la o doamnă cu suflet mare.
Nu sunt eu grădinar încă, dar așa mi-a plăcut să desfac fiecare pliculeț mic cu semințe, să mi le așez pe căprării: am 3 tipuri de roșii mari, 4 tipuri roșii cherry, 4 de salate, spanac, ardei, vinete, plante aromatice, flori, azi e ziua mea de delir, pe toate planurile! Hahaha!
***
Nu știu când a zburat timpul dar s-a făcut de prânzul întârziat al mamei. Surpriză însă, nu îi e foame. Știu de ce, de 1 martie i-am cumpărat și o ciocolată și i-am dus-o în cameră. Azi și-a adus aminte de ea și a mâncat jumate. Plus banana cu care a plecat de la micul dejun. Nu o forțez, nu vrea, nu mănâncă, oricum măcar bea sucul roșu pe care i-l servesc în timp ce jucăm table.
Ce păcat că zborul ăsta-n stare mi-e frânt în fapt de durerea de cap, care s-a întors nebuna cu toată forța.
Joc table cu mama, care știe că mă doare dar mă îndeamnă să iau o pastilă ca să jucăm mai departe, nicidecum să ne oprim să mă întind și eu, că poate mă lasă… Fiecare dat de zar mă scrijelește pe creier, simt cum crește iritarea-n mine, nu mai am răbdare pentru lipsa ei de empatie, parcă nu se mai termină o dată și o văd cum singura ei preocupare este să câștige. Mă încearcă și o urmă de repulsie, niciodată nu mi-au plăcut oamenii care fac orice să câștige. Deși judecata asta indică o mică invidie la mine, care poate că am vrut și eu să fac la fel în viață dar n-am putut, din motive de etică, de scuze, de ce-o să zică lumea, de aia și ailaltă.
Nu mi-a stat mintea nicio clipă la jocul de table. Tot ce am făcut am fost să strâng din dinți și să-mi urmăresc evoluția emoțională. Până la punctul la care mi-am adus aminte că în vâltoare ar fi fain să te vezi și calmezi, nu când ai aripi. Așa că, din punctul culminant în care îmi venea să arunc tablele "pe geam să le ia naiba o dată pentru totdeauna că m-am săturat de ele, fir-ar ele să fie!", la punctul descrescător în care observam amuzată cum mama se înverșuna să mă tot dea afară din joc, să mă bată, totul pe fondul sâcâitor, e adevărat, al durerii de cap.
***
Au mai început și stirile, alarmante până la cer și înapoi, cu războiul și posibile atacuri nucleare.
Poate pentru că nu ascult știri și nu mă gogoșesc de frică, poate pentru că am înțeles că frica vine din necunoaștere, poate pentru că mai mult decât să mori, adică să treci într-o altă dimensiune sau formă sau orice nou și fascinant, nu se poate întâmpla, eu nu am făcut spațiu în mine, gânduri și simțire, pentru acest război. Dar există o ciclitate care se aplică de când lumea și pământul:
- Vremurile bune creează oameni slabi.
- Oamenii slabi creează vremuri grele.
- Vremurile grele creează oameni puternici.
- Oameni puternici creează vremuri bune.
Eu cred că în această ciclitate suntem la 3 iar ce ne așteaptă sunt vremuri bune. E nevoie de un efort concertat să nu ne lăsăm păcăliți de emoțiile acestui război, să nu ținem părți dar simt că pe pământ există multă energie bună pe care o putem pune în balanță cu energia de agitație care se petrece acum în jur. Dispenza zice bine ce zice: unde îți pui atenția, acolo se duce și energia. Iar eu nu vreau să-mi pun energia "în slujba" războiului. Que sera, sera.
***
Închid ziua cu prietena mea, durerea de cap dar recunoscătoare pentru:
- O nouă zi de explorat și de trăit și de înțeles și de simțit!
- Oamenii darnici care-s buni de pus la rană în vremuri de restriște!
- Rețeaua de oameni faini care s-au adunat să facă scut din energie curată!