Ziua 5
Dormitul meu a fost simțit ca 5 minute. Parcă de abia am pus capul pe pernă că a și trebuit să mă trezesc...
Același traseu și operațiuni efectuate în cât mai mare liniște, pentru că Maya și copila-mi dorm în living.
***
Astăzi am găsit-o pe mama tremurând toată pentru că ea, draga de ea, din dorința de a mă ajuta, a deschis să aerisească, așa cum fac eu când vin la ele. Dar a uitat să și închidă… și afară sunt -8 grade. Asta e, am strâns, spălat, curățat tot și pe ea, au păpat amândouă drăgălașele și am coborât să-mi savurez smoothieul.
Azi e duminică, e un răsărit superb peste pământul înghețat, o liniște blândă și culmea, caldă parcă-i peste omenire. Am sorbit din pahar dar și din aer cu nesaț ca să-mi umplu ființa de biniște. Să-mi ajungă pentru toată ziua, mai ales pentru momentele alea în care uit. De mine, de viață, de posibilitate, de bine.
***
M-am abandonat cu voluptate în fotoliul din birou și am scrollat facebook-ul. La un moment dat, o imagine cu 2 cățele care-mi păreau cunoscute îmi oprește scrollatul. Și respiratul. Era o postare despre fetele, lupițele vecinului care evadaseră din curte aseară și dispăruseră. Doamne, ce-am făcut!! Cu o zi în urmă am tot avut conversații imaginare cu vecinul meu legate de lătratul fetelor … uite că Universul nu doarme, cel puțin mie mi-a dat acum o lecție de nu pot s-o duc. Dintr-odată mi s-a pus o pată pe suflet. Am lăsat baltă smoothieul, m-am dus sus să mă îmbrac și să plec cu mașina în căutarea fetelor, mai ales că e duminică și încă dimineată, când e liniște. S-a trezit și domnul meu căruia i-am spus ce s-a întâmplat și care a sărit din pat spunându-mi că aseară erau 2 câini pe mijlocul străzii când venea acasă dar că nu le-a văzut și că nici nu-și imagina că ar putea fi Luna și Oda… cu vina cât carul pe noi, ne-am îmbrăcat rapid și am plecat tăcuți cu mașina spre pădure, unde părea că se îndreptau ele aseară.
***
Mă plângeam ieri că nu fac mișcare?! Am mărșăluit azi vreo oră prin păduri pe un ger de crăpau pietrele de mi-a ieșit pe nas. Nici urmă de fete… Cu toată starea aiurea pe care o aveam nu am putut să nu observ cât de mișto era: pământul înghețat scârțâia sub picioarele noastre, florile de gheață străluceau în lumina soarelui, razele se strecurau printre copaci să salute frunzele, era o liniște bestială, dacă n-aș fi avut grija în suflet, ar fi fost super fain. Mi-am luat totuși puțină stare de bine din pădure. Am adunat-o la momentul răsăritului, să-mi fie mantie pentru mai târziu.
După vreo 3 ore de umblat, ne-am întors înghețați bocnă și parcă și mai tăcuți decât plecaserăm. Ne-am băut cafeaua triști asteptând să sune telefonul sau să vedem vreo veste pe facebook...
***
Pentru că am “spart” rutina cu care am obișnuit-o, lăsând-o pe fiică-mea să îi pregătească și să îi dea micul dejun, mama nu a fost în apele ei. Când ne-am întors, m-am dus să văd ce face și o durea capul... Am stat cu ea, am povestit dar vedeam că nu e bine. I-am dat un antinevralgic și am lăsat-o pentru că era clar că nu avea chef de nimeni. Cred că are dreptate domnul meu: oamenii care se obișnuiesc să trăiască singuri preferă să nu aibă companie mult timp. Dacă aduni la asta și Alzheimerul, este posibil ca mama să aibă momente în care să nu vrea pe nimeni în jur. Just like that.
***
Nici nu știu când s-a făcut ora de table. M-am uitat pe cameră să văd că nu doarme, am intrat timid la ea dar ea mă aștepta pentru “campionat”! Ce ți-e și cu stările astea… când credeam că am scăpat de table, nope, hai la joc că de astea nu mă plictisesc niciodată! Iar mama e o tipă competitivă: se enervează când pierde, vrea cu orice preț să câștige, e bucuroasă și satisfăcută când o face. Așa că de cele mai multe ori, subtil, să nu se prindă, o las să mă bată la table. Și azi, ca și ieri și probabil ca și mâine, m-a bătut. I s-a mai înviorat puțin starea dar nu îndeajuns de mult încât să vrea să îi fac duș sau să bea sucul de seara. I s-a luat de atâtea sucuri și duș nu trebe neapărat să facă în fiecare zi. Degeaba îi explic eu că îi dau vitamine la pahar și că prin duș scapă de toxinele eliminate prin piele bașca e bonus și relaxarea provocată de apa caldă. Dacă i se pune pata, s-a terminat. Nu o înmoi cu nimic.
***
Dar cel mai plin moment al zilei a fost când ne-a anunțat vecinul că cineva le-a găsit pe fete!! O așa bucurie mi-a năpădit inima și corpul că efectiv mi s-a ridicat părul pe mâini. Am chiuit și eu și mama, l-am sunat pe domnul meu care plecase să le mai caute o tură și am strigat la fiică-mea care era la parter. A fost sărbătoare și bucurie la unison!!
Lecția învățată de aici? Promit că nu o să mă mai supăr pe fete că latră toată noaptea! Promit că nu o să mai investesc energia în conversații imaginare! Promit că o să fiu mai atentă și mai prezentă la gândurile mele, mai ales în ceea ce îi privește pe ceilalți! Pentru că știu că nu există coincidențe în viață…
***
Pentru ce sunt recunoscătoare azi?
- Pentru regăsirea dintre vecin și lupițe!
- Pentru plimbarea de dimineață!
- Pentru pisicuța mea adoptată, Spiky!