Ziua 45
Dimineața de azi e reeditarea dimineții de ieri. Nici nu apuc să fac prezența sau să mă bucur de absență că durerea de cap mă zgârie pe toți nervii iar voma îmi e în gât.
E 5:15, m-am trezit dar nu mai vreau să mă dau jos din pat. Nu mai vreau nimic. Închid ochii și sper să mă risipesc în neant. Dacă m-ar lăsa durerea asta sfredelitoare de creier, poate aș mai ațipi un pic. Sau măcar m-aș întinde și aș mai sta la adăpostul călduț al pilotei. Nu mai suport să stau în poziția culcat, poate dacă mă ridic, mai schimb cu vreo nuanță intensitatea.
Ce speranță deșartă! Ridicându-mă, s-a accentuat senzația de vomă. Cum deja știu, respir adânc, până în rărunchi și las încet aerul să iasă, poate impinge cu el afară și durerea.
***
Adormită, ajung în bucătărie, să mă apuc de treabă. Când toate astea se vor termina, într-un fel sau altul, dacă voi mai fi pe aici, va trebui să fac o super curățare de spațiu. Am încărcat fiecare particulă de aer cu plângerile mele, cu frustrarea asta enervantă, cu disperarea asta care mă cuprinde. Poate n-ar fi rău chiar să încep să fac curățările încă de pe acum, poate mai limpezesc un pic energia asta.
S-a trezit și mama, nu e în cea mai bună formă pe care am văzut-o la ea, o să trecem și prin ziua asta. E ultima zi de antibiotic, mai continuăm încă o săptămână cu probioticul dar măcar am scăpat de o pastilă. Când văd câte pastile îi dau în fiecare zi, mă îngrozesc. Îi dau pastile și pentru demență deși mă îndoiesc puternic că au vreun efect.
***
În timpul meu curat de azi tot ce am făcut a fost să ațipesc, să mă trezesc, iar să ațipesc, iar să mă trezesc. Sunt super obosită și cum pun capul pe pernă, întru parcă într-o stare de veghe, tare plăcută. Probabil că așa e și starea celor care întră în șoc hipotermic. Te îmbie starea asta și te încolăcește că nu poți decât să i te predai. Nu mi-a făcut bine la senzația de vomă trezitul asta constant dar mi-a plăcut mult senzația aia portocalie pe care am simțit-o.
Trebe să mă smulg din reverie pentru că s-a făcut de mic dejun.
Ori mama nu mai are gust, ori nimic nu-i mai place. Orice i-aș da, în afară de foietajele de la Lidl, mănâncă fără nicio expresie facială, extrem de liniară, neutră. Nu o întreb, pentru că azi are o zi mai puțin bună iar eu, în naivitatea mea, probabil aș crede răspunsul ei aiurea.
Fac puțină conversație, cât mă ține și pe mine aerul din plămâni pe care îl dau afară ușurel parcă să mai temperez durerea de cap. Oricum, mama repetă aceeași idee cu Putin, din 3 în 3 secunde.
O duc cu ceaiul fierbinte sus, îi dau tableta nou cumpărată de pe olx, identică cu cea a ei și îi spun că am reparat-o. E fericită, e tableta ei dragă, probabil lucrul cel mai familiar din viața ei, în afară de pisica Sassy.
***
Cobor și mă reașez în colțul meu pe colțar în living, în speranța că retrăiesc starea de moțăială plăcută de mai devreme. Greșit! Oricum aș sta acum, mă înjunghie capul din toate părțile. Iau un antinevralgic și stau cuminte, cu respirația mică, așteptând să se întâmple minunea. Sau măcar o mică minune, o mică ușurare.
Trebe să mă duc la cumpărături, l-am tot alergat pe domnul meu cu tableta că nu mai vreau să-l pun pe alte drumuri. Azi trișez, vreau să cumpăr prânzul gata făcut, pentru că nici nu vreau să mă gândesc să gătesc.
Nu mi-a ieșit pasiența cu durerea, mă pornesc spre Carrefour pentru că acuș vine prânzul și, poate, îi e foame.
După Carrefour și Lidl, după dezinfectat cumpărături, după curățat în bucătărie, după legume la aburi pentru mine, termin și mă lungesc. Iau al doilea antinevralgic. Altfel, îmi vine să-mi smulg capul.
***
Primesc de la o doamnă dragă un link, despre bolnavii de Alzheimer. Cu inima mică dar curioasă, îl deschid. O, doamne, nu poate fi adevărat!! De pe la jumătatea articolului, plâng groaznic.
Articolul e vechi, din 2018, dar extrem de vizual și actual. Îl las aici și doar dacă te țin nervii, dă click. Altfel, e de citit doar de cei care trec printr-o experiență ca a mea.
***
Am plâns de mi s-au umflat ochii. Capul zvâcnește și el, probabil deranjat în plus de lacrimi.
O parte din mine nu înțelege de ce mi-a trimis articolul ăsta, care e copleșitor.
Dar în tot plânsul ăsta al meu, și-a făcut loc ideea, pe care mulți mi-o spun dar nu o pot digera, că la un moment dat va trebui să duc corpul care va rămâne din mama într-o instituție specializată. Că, oricâtă poezie aș croșeta eu pe marginea iubirii și grijii mele pentru ea, nu voi fi în stare să o mai ajut. Și atunci va trebui să mă ajut pe mine. Din nou, nașterea acestei idei a avut loc în aceeași senzație de spargere. Parcă am și simțit cum s-a crăpat convingerea mea puerilă că o voi mângâia pe păr și față până la sfârșit spunându-i că va fi bine.
Cu toate astea, plâng întruna. Emoțional, nu pot să cred că mama mea va ajunge un corp haotic, fără pic de conștiință în el. În normalul realității mele, poza asta nu există și nici nu mi-o pot imagina.
În miezul acestei zile, trăiesc un paroxism de durere fizică și emoțională.
***
M-am prins acum că mama nu mai e capabilă să știe când îi e foame așa că mă duc să o iau la prânz, deși s-a făcut aproape 16:00.
În timp ce mănâncă, pentru conversație, îi spun că a sunat-o prietena ei cea mai bună. Păi ce să mai vorbească cu ea?! Că nu erau așa de apropiate…Hai Universule, hit me harder!
Din ce tot citesc de pe internet, per-reviewed science, adică articole documentate științific, se pare că Alzheimerul are 7 stadii. Iar mama, cu tot ce văd la ea, pare că ar fi undeva între stadiul 4 și 5.
O sun totuși pe prietena ei, vorbește cu ea, la final îmi spune că îi e așa de dor de ea… trebe să-mi păstrez mintea întreagă pentru că sunt momente în care mă face cu capul! Pesemne din tutorialul Demența, ăsta e capitolul “pierderea naivității”. Acum e așa, în 10 minute e altfel. Nici urmă de sens.
***
Criza asta biliară m-a împiedicat să joc table cu ea și se simte. Cu cât mai puține activități, cu atât noaptea minții se instalează mai repede. Mâine, oricum aș fi, fie că iau 10 antinevralgice, voi juca table cu ea. Și o voi scoate puțin în curte, la aer și soare. Să scuturăm naibii senzația asta de împietrire care pune stăpânire pe ea și mintea ei.
***
La 19:00 deja doarme. O trezesc scurt pentru suc și probiotic, e bine că nu-mi vede fața. O las liniștită, în camera ei, cu pisica ei și cu tableta ei.
În sufletul meu, e tornadă. Imaginea care-mi vine obsesiv și extrem de vizuală este mama, într-un azil, speriată de fețe noi și străine, cu nimic familiar în jur. Chiar dacă mi-am promis că o voi duce când nu mă va mai recunoaște, de unde știu eu că nu va avea momente de luciditate din nou? Dacă aș fi eu în locul ei? Mie mi-ar plăcea așa ceva? Nu poți arunca un om ca o jucărie stricată! Mai ales când acest om ți-a dat viață și te-a crescut!
Această imagine nu o pot duce! Și e de un milion de ori mai dură decât durerea asta de cap care pare așa de palidă prin comparație…
Nu știu cum să fac pace în mine între nevoia mea de a fi bine și eu și nevoia de a avea grijă de ea. Între a mă simți vinovată că o duc la un azil și între a înnebuni de oboseală și griji având-o la mine. Între a decide un drum și a nu decide nimic, a lăsa lucrurile să curgă. Între a simți vina că-mi trăiesc viața și dorința de a-i fi și ei bine.
Împing decizia asta pentru altă dată. Acum nici nu e momentul, nici nu a venit momentul.