Ziua 44
M-am trezit și-am sărit direct în dureri. În mine le-am lăsat aseară, tot de acolo le-am preluat și în dimineața asta. Iar odihna care m-ar ajuta să grăbesc sfârșitul durerilor se lasă mult așteptată. Sunt atât de restantă la somn odihnitor că nu știu cum și când aș recupera.
N-am avut chef de nicio setare de intenții, nici de întrebări de lansat către Univers. Sunt ciufută până în ultima celulă, iar ciufuțenia face cuplu cu durerea tot în fiecare celulă. Îmi pulsează durerea asta de cap până în străfundul creierului.
Înghit apa caldă cu noduri, nici ea nu vrea să alunece, am ceva ca o clapetă în gât care parcă nu lasă apa să treacă. E clar, nu e ziua mea favorită!
***
Văd pe cameră că s-a trezit mama, nicio surpriză că e goală pușcă, nu mă mai miră nimic lately și simt cum transfer, din obișnuință, către ea starea mea nașpa. Am nervi, mulți nervi, îmi vine să deschid poarta și să fug în lume și-n uitare.
Mă urnesc către ea cu smoothieul, simte că nu mi-e bine dar, cum a făcut întotdeauna, dintr-odată nici ei nu îi e bine. Mereu a făcut asta: niciodată nu am putut să zic că mi-e rău sau că nu mi-e bine că imediat, fie verbal, prin body language, ei îi era mai rău decât mine. Evident că asta a alimentat și mai mult butoiul de pulbere pe care oricum stăteam într-un călcâi.
Am făcut mecanic tot ce trebuia făcut, nu am avut nicio bună dispoziție la mine azi dar nici nu am deversat starea mea aiurea în cameră.
***
Nu am niciun timp magic azi pentru că nu am ochii și inima deschise să îl caute și să-l accepte.
De abia am putut să-mi beau smoothie că-mi venea întruna să vomit, am încercat să mai adorm, dar cum naiba să dormi liniștită când trebe să stai cu un ochi pe cameră?! Mama nu are tableta ei, cu ipadul, deși are pe ecran o singură iconiță cu jocul ei mahjong, nu știu pe ce tot apasă că ajunge-n păpușoi mereu. Se enervează, trântește, se culcă, iar se scoală, iar se culcă, e o stare de îți vine să o iei razna numai privind pe camera de supraveghere…
***
Mă ridic de pe colțar, mă trece un val de căldură instant prin tot corpul, mi se înnegrește imaginea, mă așez la loc și aștept cuminte să nu leșin. Norocul meu este că am învățat și intră instantaneu în funcțiune, respirația. Cu ajutorul ei, am reușit de multe ori să fentez stările de sănătate grele. Nici azi nu mă dezamăgește.
Îi pregătesc micul dejun, stau cu ea la masă și încerc să fac enternaiment. Observ că mama mănâncă multă pâine și puțină mâncare. Ea își face sendvis de pâine pe pâine. Când îi spun să mănânce și ou și cașcaval și ardei, iar se enervează.
Îi dau ceaiul de tei cu melasă și îi spun să-l bea sus, că e fierbinte.
Azi nu mai suport nici nervii ei, nici ofurile ei, nici mofturile ei. Abia mi le suport pe ale mele!
***
Sunt atât de nervoasă, de frustrată, de lipsită de orizonturi încât mă ia și durerea de stomac, unde somatizez eu de obicei nervii. Că poate nu aveam destule dureri. Mă așez în living, îmi pun prietenul meu prosopelul cu apă fierbinte pe frunte și stau pe spate, cu picioarele spre piept, să-mi treacă voma.
Evident, cu ochii când la tv, când la cameră. Simt cum în loc să mă calmez, mă irit și mai tare. Gândul că abia au trecut 2 luni și poate mai urmează ani înainte parcă îmi ia respirația. Cum naiba o să rezist eu?!
Mă gândesc la varianta de a aduce pe cineva care să stea cu ea, în cameră. Dar mama e încă lucidă 90% din timp, mi se pare normal să nu suporte să stea cineva cu ea tot timpul, în condițiile în care de 45 de ani a stat doar cu pisica. Și pentru mine e greu de digerat o altă persoană în casă. Sunt în același punct în care din nou, nu știu ce decizie să iau. Mă învârt în jurul cozii, mă simt prinsă în laț și tot ce pot să fac este să mă enervez și să-mi vină să sparg ceva, ca să descarc într-un fel tensiunea asta care-mi încordează întreaga ființă.
***
Colac peste pupăză, nu mai am mâncare pentru prânz pentru ea. Numai gândul că trebe să gătesc îmi întoarce stomacul pe dos. Am mazăre dar ea nu vrea mazăre, am ciorbă de legume dar e prea acră pentru ea, am salată de năut dar ea nu mănâncă d-astea…
Acum zac, o să văd mai încolo, când o să pot, că dacă îi e foame, se va găsi ceva de mâncare.
***
Domnul meu, după ce a săpat o grămadă și a alergat și mai mult să ducă tableta la reparat, să ia tableta de la reparat, să o ducă din nou, a găsit o alta, același model, pe olx. Poate avem noroc, poate e fix la fel pentru că-mi scoate peri albi înainte de vreme cu tableta ei și cu incapacitatea de a folosi alte dispozitive care doar că nu sunt la fel de mari și la fel de ușoare ca a ei, în rest sunt la fel. Ea nu știe să le folosească și-mi repetă obsesiv că pe astea pe care i le dau nu sunt toate jocurile. Îi arăt, la fel de obsesiv, că sunt aceleași, îi repet întruna pe ce să apese, că e doar o nenorocită de săgețică pe care trebe să apese și mereu am surpriza să o găsesc că a ajuns prin setările tabletei sau pe alte situri, sau face înregistrări aiurea.
***
Mă doare spatele de la atâta stat în pat. Pe lângă durerea de cap și senzația de vomă iminentă. Durerea de stomac a trecut, spre norocul meu.
Ascult la televizor și la un moment dat aud o povestioară.
Bunicul, în pădure, cu nepotul. Nepotul, după ce au tot înaintat și s-au afundat în pădure, îl întreabă pe bunic: Bunicule, eu nu mai văd niciun drum! Ce ne facem?! Bunicul îi răspunde: uită-te bine și spune-mi, vezi unde poți să faci primul pas?
Morala, care mi-e clar că nu a venit întâmplător în radarul meu azi, este că poate câteodată nu mai vezi soluția, nu mai vezi ieșirea, nu mai vezi până departe iar atunci tot ce poți face, fără să te dai cu drama de pământ, este să faci un singur pas înainte. Și apoi încă unul. Și tot așa. Ok, I got it! Dar cum rămâne cu imensa asta energie pe care am investit-o în nervi? Cum fac să nu mă mai răzvrătesc asupra stării actuale? Sau, cum zice profa mea dragă, ce e corect în situația asta și eu nu mă prind?!
Că eu aș vrea să mai trăiesc puțin și din viața mea!
***
Trebe să mă urnesc să fac ceva de mâncare totuși. Am pus de o mămăligă, îi fac și un grătar, o aduc la masă și, habar n-am de unde putere, îi propun să ieșim amândouă puțin în curte, să luăm aer, că suntem cam palide. Pentru că am luat-o repede, nu a ripostat și am făcut o tură de curte. Nu are deloc stabilitate! Dar sunt sigură că i-a făcut bine, și mie mi-a bucurat inima, erau pe cer niște nori pufoși atât de faini că mi-au ostoit sufletul, a fost o ieșire bună.
Am ajuns să consider ieșirea în curte o ieșire…
Dacă tot am prins de undeva o putere, hai să fac repede și sucul pentru diseară. Că nu se știe cât mă ține bateria.
***
M-a ținut rezervorul de putere cât să-i fac și duș. I-a fost bine, ca de obicei, pe mine m-a extenuat dar mai am un singur hop și după aceea mă liniștesc în patul meu: să îi dau probioticul la ora 21:00.
Văd la tv-ul ei, la știri, că a Rusia a atacat Ucraina. Eu nu mă mai uit la știri de mult timp dar astăzi ori pentru că sunt mai sensibilă zilele astea, ori că sunt obosită, m-a trecut un fior de frică din cap până-n picioare. O frică amestecată cu uimire: cum e posibil în 2022 să mai existe razboi?!
Asta mi-aduce aminte o vorbă celebră: pentru ca răul să triumfe, e de ajuns ca oamenii buni să nu facă nimic.
Nu cunosc detaliile acestei invazii dar tot ce îmi doresc este ca semenii mei, de oriunde, să nu treacă prin ororile unui război, de orice fel ar fi acesta. Chiar dacă credem sau nu credem, conștiință colectivă există și în loc s-o umplem de bine, o burdușim cu frică, teroare, durere. Iar asta se va întoarce împotriva noastră negreșit.
***
Am trăit o zi nereușită azi. Cu dureri de tot felul, și fizice și emoționale. Cu zădărnicie în gând și proiecții, cu frică, m-am micit azi maxim. Iar exercițiul pe care mă hotărâsem să-l fac ieri, de a mă saluta în oglindă, a rămas în sertarul de intenții.
Sunt totuși recunoscătoare:
- Copilei mele care îmi dă mesaje zilnic, terminate invariabil cu inimioare!
- Naturii care vindecă toate rănile!
- Universului care mi-a dat azi o putere supraomenească!