Ziua 43
Criza biliară își cere tributul și azi așa că trezirea mea e imediat însoțită de senzația de vomă și durerea de cap. Cu cât mă mișc mai mult, cu atât se intensifică și ele.
Așa, și? Mai că-mi vine să urlu, să se ducă ecoul strigătului până-n fundul Universului și să vină de acolo niște forțe care să mă ajute să trec și prin ziua asta.
Am citit cândva o perspectivă care azi face click în realitatea mea: motivul pentru care te trezești greu și te scoli din pat și mai greu este pentru că, la nivel subtil, nu te trezești nou la viață ci tragi după tine, aproape la propriu, tot trecutul. Iar ăsta e greu.
***
Dacă azi primul gând care mi-ar fi brăzdat limpezimea dimineții ar fi fost “e o nouă zi magică!” și nu teama aia care s-a strecurat printre pleoapele întredeschise ce cercetau durerile pe care le-am lăsat ieri în corp, poate că altul ar fi startul azi. Azi nu mi-a ieșit, mai bag și mâine o fisă.
***
Deși ieri a dormitat toată ziua, mama încă doarme. Cu avantajul ăsta înainte, încerc să termin tot ce am de făcut fără să-mi explodeze tâmplele. Îmi beau apa și vreau să îmi beau smoothieul cât mai repede pentru că simt nevoia de ceva răcoritor. Plus că vreau să iau anghirol, care să ajute la drenarea bilei. Aș vrea să nu iau pastile deloc dar îmbătrânesc văzând cu ochii cu durerile astea.
***
O trezesc pe mama, o primenesc și pe ea și pe Sassy, sunt bine amândouă, las totul curat și mă refugiez în locul meu atât de supliciu cât și de reverie, colțarul din living. Îmi face tare bine să stau întinsă. Dacă aș reuși să dorm puțin, ar fi minunat.
***
N-am dormit dar începe să cedeze durerea de cap. Când te doare ceva, zău dacă ai vreun chef de viață!
D-aia cred cu tărie că trebe să intensific drumul către raw vegan și/sau frugivoră, să mă apuc de mișcare, să termin cu drama în viața mea, să mă aliniez cât mai mult la ceea ce ar trebui să fim noi, ființele umane, în loc să mă las furată de ceea ce am devenit. Ușor de zis, greu de făcut!
***
Am urmărit un podcast cu Mel Robbins și-mi place la nebunie de femeia asta. E atât de autentică, de curată, de mișto că nu ai cum să nu te lipești de ea. Mi-am propus ca de mâine dimineață să încep să practic exercițiul simplu pe care l-a făcut ea popular: High five. Să mă salut în oglindă, la propriu, cu mâna ridicată, ca atunci când faci cu mâna cuiva drag. E o întreagă filozofie în acest gest simplu care, cel puțin la început pare o tâmpenie, ca să nu mai zic că intervine propria autocenzură și rezistență. Dar eu vreau să-l încerc. Sper să fiu destul de persistentă să-l practic îndeajuns încât să văd și schimbări. De orice fel ar fi ele.
***
Trebe să îi pregătesc mamei micul dejun și simt că trebe să-mi adun vitalitatea din toate colțurile ființei mele. Aș da orice să nu fiu nevoită să mă ridic în picioare! Cum mă ridic, durerea de cap adormită începe să pulseze în tâmple și simt că am luat-o de la început. Asta e…
Mănâncă, nu prea e în apele ei, îi spun că domnul meu s-a ocupat și azi va primi tabletă reparată, parcă se mai înveselește dar iar se grăbește la ea, în apartamentul ei. Mi-e rău și mă bucur că se duce sus.
Parcă nu am multă răbdare azi. Îi spun că o să vin mai rar pe la ea, că nu mă simt tocmai bine. Zice ok și se duce sus. Neatenție sau lipsă de empatie? Azi nu mă mai lovește nepăsarea. Ori am priceput că e bolnavă, ori m-am obișnuit ori mi-e prea rău și nu mai intră.
***
Cât de confortabil este să stai întins în pat. Doar atât. Luăm lucrurile atât de ușor încât nu le mai apreciem. Și așa facem și cu oamenii. Ne obișnuim că sunt acolo și ne apucă dragul și disperarea când nu mai sunt.
Picotesc cu durerile mele, am făcut și focul în șemineu, Spiky toarce lângă mine, mama e sus, se joacă pe ipadul domnului meu până îi vine tableta, domnul meu e în birou, copila la ea acasă, totul e bine. Hai să mă bucur de asta și de statul în pat.
Am savurat filmulețe cu rețete raw vegane de mi-a plouat în gură, am făcut tururi virtuale de palate, am mai și “grădinărit”, dacă nu ar fi fost durerea de cap și senzația de vomă, aș fi zis că sunt în rai.
Parcă am uitat de demența mamei. O senzație nouă, ciudată, de detașare, m-a locuit azi. In the end, când ți-e ție rău, se pare că îi dai la o parte pe ceilalți, oricât de dragi ți-ar fi. Parcă te întorci la tine și spre tine, să ai puțină grijă și de propria persoană.
***
Mă duc să o iau la prânzul târziu. Mănâncă 3 guri de supă și o bucățică de pui și împinge farfuria. Atât de puțin?! Cred că m-a prins cu garda jos și m-a luat prin surprindere când a țipat la mine. Că nu mai poate, ce Dumnezeu o tot forțez atâta, s-o las în pace! Îmi venea să iau bolul și să-l arunc în chiuvetă! Să strig înapoi la ea că orice fac nu e îndeajuns de bun pentru ea, că nu zice niciodată că e bună mâncarea pe care i-o pregătesc, că mi-e rău și tot le fac, că multe! Dar tot ce-am făcut a fost să trag aer puternic în piept. Asta m-a făcut atentă la zvâcnirea de tâmple și o secundă a fost de ajuns să-mi mute focusul.
Am zis un ok neutru, am mers cu ea sus să îi duc tableta și am anunțat-o, la fel de neutru, că vin la 19:00 să îi aduc sucul și antibioticul. Nu știu dacă a uitat că a țipat, cert este că atunci când închideam ușa am auzit un “da, puiule, te aștept!”
***
Viața e imprevizibilă. Și e frumoasă tocmai pentru că e imprevizibilă. Lecția asta trebe să o învăț în fiecare zi, până oi pricepe o dată și o să mă calific la o nuanță mai sus.
Pentru că sunt tot la orizontală, am mai urmărit un documentar paradoxal, pentru mintea mea încă încastrată în niște ghidaje “normale”. Este călătoria-documentar a unei tipe oarbe, prin toată lumea! Mi se pare fascinant! Cum “vede” ea totul cu ajutorul celorlaltor simțuri pe care le are, care evident au o acuitate mai mare decât la noi, restul care vedem. Mi-am luat multe învățăminte și multe consternări din acest documentar dar mi-a mers la casa sufletului.
***
Pe cât de mult mă încăpățânez eu să mă mențin măcar pe linia de plutire, pe atât se contrează lucrurile să iasă invers.
Deși s-a rezolvat partea cu alimentarea tabletei, s-a întâmplat ceva cu touch-ul că nu mai răspunde comenzi.
În clipe d-astea, nu văd ieșirea. Pentru că deși i-am dat ipad-ul lui Mr. H, ea nu reușește să se adapteze, mereu îmi spune că nu sunt atât de multe jocuri ca pe tableta ei deși e același site. Dacă îi iau tabletă nouă, risc să pățesc la fel cum am pățit cu telefonul și să o iau degeaba pentru că nu va putea învăța să o folosească. Iar tableta asta veche n-o pot repara la nesfârșit.
Fără tableta ei, mama e pierdută și doarme aproape non-stop.
Azi nu am soluție. Mi s-a pus o umbră parcă pe suflet. Adunată cu starea de rău, e un cocktail periculos. Atât de periculos încât nu-mi mai iese nicio respirație adâncă, ba aproape că reușesc să mă cert cu domnul meu și articulez, nervoasă și obosită de la răul ăsta fizic, că asta nu e viață de trăit!