Ziua 334
Nedormită parcă de o eternitate, ciufulită pe la margini de inimă, înțepată de gânduri negre pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, fix acolo unde mă umflasem eu mai mult a încredere într-un noi invincibil, am bifat o noapte care pare c-a trecut ca o secundă. Doar ce-am pus geană pe geană, obosită puternic, și-n carne și-n suflet, și am și deschis ochii scurt și ferm la o nouă zi.
Deși primul impuls ce-mi vine e să-l iau pe "nu" în brațe, să refuz trezirea, să refuz realitatea asta a ochilor deschiși, să mă închid ermetic în niște plecări de noapte, la o cercetare rapidă trebe să recunosc că am dormit bine. Blană. Am hotărât eu de curând să fac loc în mine și să cresc o nouă privire spre ce-mi aduce viața la înaintare: să mă fac disponibilă, pe bune, pentru tot ce vine spre mine. Bine, asta cu "tot" e o figură de stil deocamdată, e nerealistă pentru mine, dar zic și eu așa, poate astfel mă conving să fac crăpătura ușii mai mare. Vreau să mă îmblânzesc atât eu față de mine, cât și eu față de Univers, să nu-l mai las cu mâna întinsă, în timp ce eu sunt cu ochii după prăjiturile pe care tocmai le-a deșertat la alții. Să învăț să mă uit mai mult sau numai la ciorba mea, fără să mai visez cu ochii plecați departe-n desertul altuia. Deși la nivel intelectual, conceptual, pricep destul de limpede că singura capabilă să schimbe atât orice nimic, dar și orice colos, în viața mea, sunt doar eu, că doar eu mă locuiesc, doar eu gândesc și fac acțiuni în consecință, nu reușesc să mă mulez pe conceptul ăsta mereu. De fapt, nepermis de mult am dormit și habar n-aveam ce putere zace în mine, în noi, în fiecare în parte, acum încep să zăresc, dar încă nu mi s-a lipit iarba fiarelor de degete să pot deschide înțelesul ăsta în fiecare spicătură de nouă zi. Sunt duală, sunt și neajutorată și împuternicită, sunt și victimă dar și stăpână pe viață, sunt și fricoasă dar și inocent de liberă. Bine măcar că am început să trăiesc.
***
În astă dimineață, am alte resorturi de inimă care aruncă cu mulțumiri ca cu săgeți. Mi-e cert că vinerea neagră a schimbat ceva iremediabil în mine și încă nu cuprind cu mintea în ce direcție a făcut-o, dar simt o duioșie mai mare a mea față de mine, iar asta pune o nuanță de maturitate caldă peste recunoștințele care-mi curg prin vene. Poate tocmai d-aia nu mă surprinde că-mi mulțumesc mie în primul rând, că fac eforturi să mă văd și pe mine în cap de listă, acolo, în spatele acelor puține nume pe care le-am listat eu cândva și le-am înțepenit în poziții fruntașe, indiferent de furtunile pe care mi le-au adus. Azi e despre mine. Și pentru mine. Azi îmi sunt păturică moale eu mie, îmi sunt și plasă de siguranță și mână întinsă la nevoie. Brava mie!
***
Probabil c-oi avea o vibrație faină, că Spiky nu se dă dusă afară, cu tot mirajul mirosurilor noi ce o așteaptă acolo, ci rămâne cu mine, în bucătărie. Mă așez pe jos, să reduc diferența asta de înălțime dintre noi două, îmi beau încetișor apa fierbinte și mângâi colăcelul ăsta torcăcios ce mi s-a așezat pe papuci. E o clipă perfectă.
Așa e și smoothie-ul, variantă nou upgradată cu 6 prune uscate, cică demonstrate științific benefice pentru oase. Cred că mereu am asociat prunele uscate cu mâncarea de prune uscate, care mi se pare yuck, așa că nu cred că am mâncat de 3 ori în viața mea aceste minunății, dar abia acum realizez ce am pierdut. E drept că papilele mele s-au expandat inimaginabil la gusturi, după ce am renunțat la țigări, în primă fază, și apoi la carne și tot ce ține de origine animală, în a doua fază, dar prunele uscate sunt chiar super mișto. Unde mai pui că sunt și locale și mult mai ieftine decât suratele lor mai exotice, curmalele.
***
Se perindă duminicile prin viața mea într-o viteză amețitoare, indicatorul cel mai eficient pentru saltul de la o duminică la alta fiind organizatorul de pastile al mamei. Parcă abia le-am organizat pe zile, că iar s-a terminat calupul de șapte. Câteodată mă apucă o disperare, alteori îmi pare că, deși zboară, eu parcă sunt mai prezentă și atentă în viața mea, oricum ar fi, mă strânge fuga asta a timpului, mă ține în corzi cu stropi de regret în minte. Cred că trăiesc vremuri lozincate superb de "opriți timpul, vreau să cobor!". Cine-a zis-o, cred că a trăit fix ce mă trăiește pe mine acum. Și dac-aș putea să mă dau jos pe partea cu eternitatea, să trăiesc cu mintea de acum o mie de vieți, să văd, să experimentez, să gust, să călătoresc, să învăț, m-ar aranja la fix. Ah, și să nu uit: să-mi iau corpul cu vitalitatea adolescentină. Piece of cake.
Pentru că mama doarme, profit de ocazie și mă aliniez cu Mr. H la micul nostru dejun.
Întotdeauna mi-a făcut plăcere să petrec timpul cu el, evident cu excepția momentelor în care sunt furioasă pe el, și rămâne într-adevăr persoana favorită cu care-mi place să împart resursa asta rară și epuizabilă, timpul. Am astăzi o senzație nouă, una în care simt c-am dat jos de pe mine o imensă greutate, că mi-am ușurat umerii pe care am înghesuit, insensibilă la câte pot duce și face, de toate, pentru toți, și inclusiv pe acești toți, dar după ce mă dezbrac de haina asta tare grea, ȘTIU în mine că am abilitatea de a o purta și duce. Am născut, într-un timp condensat de durere, o nouă unealtă, am mai învățat ceva, parcă s-a tatuat în mine să nu uit vreodată că pot. Mi-am dat libertatea să pun orice vreau după acest "pot".
***
Mama nu dă semne de trezire, dar mă duc peste ea, că altfel ajunge să-și mănânce micul dejun la prânz. Evident că-i năucă, o las un strop să se adune, cât adun și eu superficial pe la ea prin cameră. După micul ei dejun o să uit că-i duminică și-o să șmotruiesc o țâră, dar deocamdată încă-mi mai curge prin sânge molcomul unei dimineți de weekend. Cred că și pe ea o traversează același molcom.
Singurul schimb de cuvinte pe care l-am avut cu ea la masă a fost punerea ei în gardă și cu curățenia și cu tunsul. I-a crescut părul și pentru că refuză vehement să ieșim la coafor, n-am altă variantă decât s-o tund eu.
Senzația de ușor mă conține în continuare, am impresia că am o baghetă magică în vârfurile degetelor, mă mișc cu talent și pricepere prin camere, ce să mai, mi-am desăvârșit veleitățile de cameristă în anul ăsta de când e mama aici. Cred că m-am înscris la cursul de coafeză acum, probabil că o să-l bifez și p-ăsta în curând.
***
Nimic nu m-a pregătit pentru experiența devastatoarea care a urmat.
Oricât am încercat eu să neg realitatea, în mine au plutit niște nori a grijă în ceea ce o privește pe mama: văd că doarme aproape non-stop, că mănâncă foarte puțin, dar am încercat să contracarez grija cu gândul că sunt momente și momente.
O spăl pe cap, o săpunesc pe corp și când s-o clătesc, simt că ceva nu e cum trebe să fie. Mama nu mai poate să stea în picioare și se lasă moale pe o laterală a cabinei de duș. Habar n-am cum am clătit-o, cum am scos-o din cabina de duș și-am așezat-o pe wc, să nu se prăbușească peste mine sau cu mine cu tot. Curg apele de pe ea, iar ea se scurge vizibil de pe wc. Îi sprijin capul cu burta mea în timpul în care încerc s-o șterg pe corp și mintea caută febrilă o soluție: cum o duc eu în pat?! Deschid larg geamul, aerul rece se bulucește în baia mică și-i dă un șoc termic mamei, suficient cât să-i pompeze adrenalină în corp și să-i dea un zvâc de putere. Profit de el și o ridic de pe wc, aproape o iau în cârcă și o duc pe pat, unde o șterg complet, o îmbrac și o usuc pe păr, așa întinsă cum stă.
În toate clipele din dormitor, i-am auzit vocea mică, extrem de stinsă: Doamne, ce urâtă e bătrânețea!
I-am vorbit blând, cald, calm, dar în mine eram speriată până la cer. Mă sugruma mila, plânsul și urletul, dar aș fi făcut orice numai să îi fie bine.
A oftat lung, m-a privit la fel și mi-a zis, la fel de mic: Să-ți dea Dumnezeu sănătate! iar eu am simțit cum se dezleagă toate nodurile grele ce au fost în camera asta cu doar 20 de minute mai devreme.
Am stat cu ea, pe-o margine de pat, până când "bătrânețea urâtă" a fost înlocuită de o respirație liniștită, a somn blajin. Îi privesc paloarea de pe fața mică și-mi las libere lacrimile reprimate ce țâșnesc nebune.
Sunt udă, transpirată, speriată și tristă. Oare le ce-mi folosește mie spectacolul ăsta al bătrâneții de-o amărăciune cutremurătoare? De ce trebe să fiu martora lui la o altă ființă, de ce trebe să-l simt atât de aproape și totuși nu pe carnea mea? Universule, știi că la unele sunt mai grea de cap, ce naiba vrei să înțeleg din astea?! Neputința bătrâneții trăită de un nebătrân e hidoasă.
***
Închid ușa camerei ei în urma mea și mă îmbib de frică. Nu am curajul să articulez frica asta nici măcar pentru mine în mine. Nu vreau să gândesc ce-mi vine să gândesc, dar mai mult de atât, nu vreau să simt ce-mi vine să simt.
Nu sunt pregătită s-o pierd pe mama. Nici în favoarea demenței, nici în favoarea morții.
Am terminat curățenia, dar nu și lacrimile care-mi pleacă repezite din inimă spre exterior. Îi duc mamei fructe proaspete, știu că pe astea le mănâncă și am eu credința că i-ar face bine acum.
Intru încet la ea, se trezește doar cât să-i spun că-i las fructe pe noptieră și apoi amândouă plecăm: eu spre living și în gânduri, ea în vise, unde probabil e bine. Du-te mamă, unde vrei tu, colindă pe unde crezi tu că-ți face bine, numa' vino înapoi. Te rog eu mult.
***
Am îmbătrânit brusc azi.
Dacă m-ar întreba cineva ce am făcut azi, i-aș răspunde că am trăit o întreagă viață într-o zi. Cu dealuri și văi, cu drumuri line, dar și curbe periculoase. În zile d-astea, nu-mi iese hotărârea aia de a-mi ține mâinile larg deschise să primesc ce-mi dă viața. În zile d-astea, am niște filtre care-mi protejează inima și scuipă înapoi către viață junghiurile. În zile d-astea, parcă-mi vine să uit că pot fi recunoscătoare pentru bătăile inimii, cel puțin.