Ziua 335

Ziua 335

Gândul ăla pe care nici măcar nu mi-l doresc gândit, d-apăi articulat, m-a ținut trează bucăți mari din noaptea care a trecut. Am verificat constant camera de supraveghere din camera mamei, cu sonorul la maxim, parcă să prind sunetul respirației ei, în fiecare clipă. Nu știu unde intră atâta somn la ea și nu știu nici dacă ăsta e somn sau o evadare dintr-o realitate care-o îngrămădește sărac în respirații mici. De abia se ridică din pat să meargă la baie, iar priveliștea oferită în miez de noapte e răscolitoare, pentru un suflet deja sensibilizat cum e al meu acum. Degeaba-mi spun că e bine, că trebe să mă îmbarc și eu pentru niște vise, să plec o țâră să-mi încarc bateriile, nu se lipește de mine picătură de somn adânc, sunt într-o stare de veghe, cu o senzație de uscăciune în corp. Deși am chemat în apărarea mea, a ăsteia care are nevoie de odihnă, cohorta de gânduri care pledează în fața tribunalului minții pentru plecarea într-un somn portocaliu, e un singur gând sfredelitor, care-mi ține toate simțurile alerte și nu-mi dă ok pentru decuplarea mult necesară de realitatea asta oleacă strâmbă.

Gândul ăsta, la moarte, îmi aduce pe tapetul ronțăirii mentale, frica primordială a ființei umane care, mă băteam eu cu pumnii-n piept, pe mine nu mă sperie. Ba mă sperie al naibii, poate nu la mine, că nu o gândesc îndreptată spre mine, ci la mama, ale cărei semne vitale pare că pălesc pe zi ce trece. În întunericul și liniștea nopții, simt aproape carnal gustul gândului ăsta care aduce cu el și o aromă de oroare și una de uimire.

În toată existența mea, de câte ori am auzit de o moarte sau, mai rău, s-a petrecut una în cercul meu de oameni, mereu mi-a fost frică de morți și mereu am fost uimită de moarte. Deși unii dintre ei au cărat greu boli apăsătoare, iar moartea a venit, sunt sigură, ca o eliberare, în mine, mereu, o astfel de veste s-a lăsat cu multă uimire. Uimirea asta îmi contrazice logica și intelectul, e la mintea cocoșului că moartea era și ea o variantă, de cele mai multe ori, singura variantă, dar mai este un strat în mine care alimentează consistent uimirea mea: încrederea mea naivă că lucrurile se pot îndrepta, că întotdeauna poate exista elementul surpriză, fix după colțul pe care toți ceilalți se așteaptă să-l dea persoana respectivă. Bucățica asta de candoare din personalitatea mea de aici, de pe pământ, nu s-a diminuat de-a lungul vieții, chiar dacă au venit peste mine experiențe cu potențial maxim de ciuntire. În pântecul ăsta de noapte albă pe fundal negru, îmi îmbrățișez această dualitate și-mi dau seama că ea m-ajută, într-un adânc de care nu am fost pe deplin conștientă până acum, să nu mă prăbușesc sub o durere din care să-mi revin greu. Că tot în personalitatea asta a mea, e o intensitate de trăire în toate, la cote care-mi dau la glezne de multe ori.

***

Noroc cu alarma lui Mr. H care m-a adus înapoi din comemorarea morților care mi se perindă prin gânduri. Brrr, mulți au mai plecat… deși, în ultima perioadă, mi se schimbă optica asta cu plecatul definitiv, am avut, cel puțin în a doua parte a nopții, multe noduri în gât și lacrimi pe obraz. De vină și de dor. Astea-s două pârghii cu care ne menținem, inconștient sau conștient, legați de cei care s-au dezbrăcat de costumul de carne și-au rămas spirit liber. Mai e și un al treilea motiv, neiertarea lor, iar ăsta e cel mai dens, cel mai greu și cel mai răscolitor. Chiar dacă noi, ființele umane, avem impresia superficială că moartea e ca o radieră care șterge totul, am descoperit, pe pielea mea, că nu o face. Până nu faci conștient efortul de a spăla percepția ta asupra unor fapte sau negesturi ce ți-au fost făcute, cel împricinat nu trece by default la categoria celor "drepți", nu se duce la cele "veșnice" și nici la loc cu verdeață, ci te bântuie când ți-e lumea mai dragă.

***

Uscăciunea din corp a absorbit ca un burete apa fierbinte și mi-a dat o senzație de sprinteneală prin corpul de altfel ostenit. Lasă că o să vină și smoothie-ul acușica, și cafeaua, și o să mă aduc la o linie de plutire. Măcar una care să mă treacă prin ziua ce mi se întinde în față.

Acum 5 ani, când m-am avântat eu, absolut ca musca-n lapte, să construiesc casa visurilor noastre, pe terenul ce aștepta, cuminte, de vreo 12 ani, o utilitate, trăiau nederanjați de nimeni Spikylina și Băiatul. Absolut sălbatici, m-au acceptat cu greu dar și forțați de împrejurările prin care casa începea să-și croiască drum din mintea mea pe terenul "lor". Ea m-a acceptat prima, apoi și Băiatul i-a urmat curajul, toate astea mituite din belșug de mâncarea pe care le-o aduceam zilnic. Nu am cum să uit în viața asta mirarea lui vis-a-vis de senzațiile pe care le simțea pe propria-i blăniță pentru prima oară în viața lui, sub mâna mea mângâietoare. N-ai cum să uiți asta.

Relația noastră în trei a durat cât timp casa s-a ridicat și apoi fâșneața de Spikylina ne-a făcut cadou 4 mâți. Șoc și groază, atât pentru noi, dar și pentru Băiat, care a plecat în lume și dus a fost. La puțin timp, în cadrul filmului ăsta a apărut El, uriașul blând, alb cu negru, care ne traversa curtea cățărat pe soclul gardului, cu mieunături continue, de la un capăt al curții până în celălalt, apoi pierzându-se în câmp. Spiky se făcea mică, la adăpostul piciorului meu, iar eu încercam să-l ademenesc și pe el și să-i înlocuiesc sălbăticia cu uimirea unei mângâieri umane. N-am avut niciun succes toți anii ăștia, trei la număr, de când ne-am mutat în casa nouă.

În dimineața asta, Hitlerică, că așa l-am botezat, a apărut dintr-odată pe terasă. Neinvitat, nechemat, nestrigat, el știe de unde și de ce a avut curajul și nevoia asta. Cert este că, după ce mi-a trecut mica spaimă că se mișcă ceva pe terasă și marea uimire că e el, uriașul alb cu negru, care m-a ignorat ani întregi, mi-am adunat mințile și emoțiile și-am încropit rapid un bol cu mâncărică pentru blănos.

Da' ce miorlăială pe el când am deschis ușa! Eu am uitat cum sună un "miau" curat, pentru că Spikylina noastră nu le are la purtător, dar băietul ăsta are unele sonore și clare care te țin și la respect, să nu care cumva să treci linia aia invizibilă pe care el a trasat-o între el și restul. Îi las bolul și mă retrag, să-i las spațiu și intimitate să savureze. Din spatele ușii, îi simt și mă doare, disperarea cu care mănâncă, e lihnit dragul de el. A lins până la ultima firimitură și a plecat, lăsându-mă cu inima înduioșată.

Ce l-o fi făcut să vină acum? Ce l-a împins așa de tare încât să prindă curajul ăsta? Nu știu. Dar am învățat că toate se desfac la timpul lor și că va veni și momentul să aflu răspunsurile astea.

Sunt plină de senzația dimineții, de fapt, a zilei, Hitlerică, așa că micul timp pe care-l mai am până la masa mamei trece într-o singură clipire de gene.

***

Din sendvișul cald pe care i l-am făcut, a mușcat doar 2 guri, le-a acompaniat cu 2 guri de lapte bătut și asta a fost totul. Nu se simte bine deloc, cum de altfel pare că i se țes zilele în ultima perioadă. De abia coboară, de abia merge, de abia respiră, iar eu mă încăpățânez s-o dau jos din pat, s-o pun să facă mișcare măcar minimal, să socializeze, să înghită ceva. Întreaga ei ființă e un refuz total la adresa vieții. Întreaga mea ființă e un refuz total la refuzul ei.

***

Deși de abia am început ziua, mă simt secătuită de vlagă, poate și pentru că nu-s dormită, dar mai ales că-s îngrijorată de mama. O văd pe cameră cum s-a scurs în pat, sub pilotă și nu mi-e clar dacă deja doarme sau privește cu ochii semi-deschiși la televizor. Nu-mi arde de nimic, așa că dau și eu drumul la televizor și mă cuplez la canalul de filme de Crăciun, ușurele, să-mi abată gândurile astea gri spre negru, ce-mi plutesc pe cerul inimii, către ceva roșu, verde, alb.

M-a scos din letargia asta siropoasă un telefon. E clar, azi e o zi inedită, presărată din loc în loc de chestii fie atârnătoare pe la funduri de mări, fie ridicătoare pe la bolte de ceruri.

De când scriu pe blogul ăsta, sub diverse forme, mi-au ajuns la urechi laude apreciative de la cei 5-6 oameni care mă citesc, dar pentru că scopul meu nu e fălirea personală, nu m-am lăsat furată de mirajul complimentelor. Poate că azi telefonul ăsta s-a strecurat printr-o crăpătură, poate că azi, mai mult ca oricând în ultima vreme, am nevoie de oameni și de vorbele lor, de asigurări că totul e și va fi bine, în orice direcție, poate că azi accept să-mi dau în sfârșit creditul creației, deși eu știu că-s doar o conductă prin care se scurge inspirația în taste, adevărul e că telefonul ăsta de la omul care a ținut să-mi spună, cu subiect și predicat, că eu trebe să continui să scriu, c-o fac fain, m-a uns la inimă, mi-a mers la casa sufletului, mi-a dat niște aripi, mi-a validat un interior o țâră pârjolit de griji acum și m-a bucurat imens. Mi se pare fantastic și atârnă greu în mine orice gest d-ăsta care presupune un minim efort de a pune mâna pe-un telefon sau de a scrie un e-mail sau un comentariu, astfel de mărturii sunt pâine caldă pentru mine, care-s fan înrăit al aluaturilor dospite.

Dacă ating o inimă, sau două, sau nouă și inspir una dintre ele, eu sunt împlinită. Asta pentru că eu cunosc bine principiul horei, cum numesc eu înlănțuirea faină în care unul dă, altul primește, apoi cel de-a primit, dă mai departe și tot așa, într-o înșiruire fără așteptări. Iar om cu om ne facem bine toți. Nu c-am fi stricați, ci doar ne-am pus pelerinele și măștile alea de perfecți, dar ne-am și ermetizat inimile, să nu ne mai rănească nimeni. Orice ființă care se simte văzută înflorește, o să repet asta mereu și mereu, și pentru mine, și pentru alții.

***

Impulsionată, m-am smuls din reveria filmelor de Crăciun și m-am pus la dispoziția Universului, să-mi picure inspirație. Și-am curs toată ziua, cu singura pauză notabilă pentru prânzul mamei.

E notabilă pentru că mâncatul în sine a durat extrem de puțin, s-a săturat din câteva guri, însă urcatul celor câteva trepte până la etaj ne-a luat 20 de minute! Efortul ăsta pare extrem pentru ea, gâfâie și se luptă pentru guri de aer atât de mult, încât regret că nu i-am dus prânzul la pat. Dar vreau s-o smulg din ghearele stării care a încălecat-o acum, nu pot s-o las să-și doarmă zilele și să se usuce pe picioare, trebe s-o scot de acolo unde trage cu disperare să se lase și să renunțe. O fi egoism. Mie îmi place să numesc asta grijă, dorința mea, mai presus de orice, de a face să-i fie bine. Atât mă pricep eu să fac acum.

***

Seara am încercat să-mi descarc prea plinul ăsta dureros, care mi-a întunecat destul de mult din ziua asta, dar n-am găsit cui. Eu, spre deosebire de majoritatea din jurul meu, stau acasă. Am uitat tăvălugul ăla care te acaparează nesimțit pe nesimțitelea și-ți fură viața. I-am întors spatele grabei și vitezei cu care să alerg prin timpul ăsta scurt. Și pentru că am făcut pasul ăsta, în față sau în laterală sau în spate, oriunde numa' nu în miezul ăla fierbinte de agitație, câteodată îmi fur păreri d-astea strâmbe, inclusiv de la cei apropiați. Așa suntem cu toții, acționăm atât de repeziți și de inconștienți, că producem neiubiri în secunde neștiute și dureroase. Mi-am înghițit cuvintele din mine ce se cereau spune și scoase afară și-am încercat să fac loc acolo acceptării. Cum eu vreau să fiu ascultată, altcineva vrea să nu asculte. Am eu întâietate? Am eu vreun drept? Așa îl are și celălalt. Nu-i ușor să accepți asta atunci când te arde buza să scuipi vorbe. Dar dacă treci de primul impuls și pui un strop de inimă la treabă, câteodată iese.

***

Închid o zi carusel, fără multe croșetări pe marginea ei pentru că mă dovedește oboseala, dar nu înainte de a mulțumi pentru:

  1. Surpriza Hitlerică!
  2. Gândul și gestul omului ce mi-a suflat azi vânt în pupa sufletului, care mi-a dăruit un bine cu o valoare pe care n-o s-o știe poate niciodată!
  3. Acceptarea asta nouă care crăcănează abrupt spații în mine, dar mi le înnobilează prin iubire faină!

Frumosul din zi:

Megan Ivy Griffiths