Ziua 303

Ziua 303

La 3:37, sommnul a considerat că e cazul să mă smulgă brusc din priza visării și să mă arunce în întunericul liniștit, cald și blând al dormitorului nostru, în care, buimacă încă, încep a strânge gânduri, pste gânduri, peste gânduri. Nu știu ce m-a trezit dar știu că în buzunarul acestei ore mici am strecurat mulțumiri mari, fără grabă, încetișor, cu gentilețe, să nu cumva să le zdruncin zborul lin în care se lansează din mine către Univers. N-am nimic premeditat, cuvintele care îmbracă etichetos starea sau gândul se nasc instant, fix în momentul îl care le eliberez să contureze ritualul meu de recunoștințe, care se bulucesc singure la prezența zilei. După ce-mi trece confuzia trezirii prea-matinale, mă inundă o mare claritate mentală, am o fluență în gânduri și-n încrengătura lor, cum nu pot spune că am în timpul zilei. Probabil că, la acest moment, cel puțin conștiința colectivă, universală, din imediata mea apropiere, doarme și nu e prea mult tranzitată de fel de fel de gânduri. Ăsta e singurul mod în care pot să-mi explic cum de-mi aud clar doar gânduri de-ale mele, nu culeg și alte scame din eter, ce nu-mi aparțin.

Mă întind mic sub pilotă și nu mă dau dusă de sub ea. Are atmosfera asta o magie plină în ea, o aud pe Spiky cum sforăie încetișor, domnul meu respiră și el profund, toată lumea e plecată undeva departe, doar eu cercetez gânduri, clipe, trăiri în realitatea asta care îi așteaptă și pe ei. Somnul are ceva mistic în el, mi s-a părut dintotdeauna fascinantă prezența somnului în viața noastră și nevoia de somn, de plecare undeva, de realimentare de la o sursă, fie doar de odihnă, pentru atei, sau de viață, pentru cei deschiși oricărei posibilități.

Mângâiată de frumusețea și plinătatea clipei, care-i are în ea pe toți ai mei dragi în viață, majoritatea sănătoși, m-am relaxat și, dintr-o ascultare de proprie respirație, am sărit într-o meditație colorată, care m-a catapultat direct într-un somn la fel de bogat în nuanțe. Unul din gândurile pe care le-am avut în mica pauză de somn, că suntem atât de mici-mici în raport cu Universul ăsta, s-a strecurat și el odată cu mine și-n somn mi-a creat un vis în care totul era de proporții colosale, doar eu eram o copiluță care se juca netemătoare printre imense blocuri de piatră. Nu era nimic de care să-mi fie frică și părea că nici măcar nu știam ce e aia frică, era o puritate absolută în mine și-n joaca mea. Un vis superb, care include și iubirea mea pentru piatră. Nu știu ce trebe să înțeleg din el dar mi-e de ajuns trăirea faină pe care am experimentat-o.

***

Tot prea dimineață a fost când m-a aruncat afară visul, a doua oară într-o singură noapte, dar e o prea dimineață mai rezonabilă. Spiky deja mi-a mirosit trezirea și s-a aruncat cu aplombu-i caracteristic în parchet, ca o invitație s-o urmez spre bucătărie. Lăbuțele ei răsunând rapid pe parchet mi-aduc un zâmbet pe față și o căldură și-un drag direct în inimă. Boțul ăsta mic de blană neagră spicată cu auriu are o personalitate mișto: nu-i nici super încăpățânată ca suratele ei feline, dar nici prea ascultătoare nu-i. E undeva pe la mijloc, cu alternări interesante în diferite momente de timp: câteodată nu vrea sub nicio formă să vină când o chem iar alteori îmi stă pe piept, lipită aproape de bărbie, torcând fericită a iubire. Azi e-n faza în care vrea ca lucrurile să fie cum le vrea ea.

A tulit-o în bezna prea dimineții iar eu mă întorc la apa mea cu multă lămâie, la smoothieul meu catifelat și la ceaiul meu de mușețel cu sunătoare.

***

Pare că vremea de afară nu-i pe placul prințesei, care stă și așteaptă la ușă pe dinafară, să-i dau drumul înapoi. Noroc că eu îi duc grija și verific des dacă vine, așa că a intrat în casă cu aceeași viteză cu care a și ieșit. Numa' bine, stau și eu liniștită să-mi savurez smoothieul, după ce strâng rufele uscate și le așez, împachetate, pe căprării.

Cu respirația mică, verific Facebook-ul să văd dacă sunt ceva noutăți la strângerea de bani pentru Sett și apoi și Revolutul. Yep, a venit și prima donație în euro.

Recunosc că atunci când am gândit strângerea de fonduri, socoteam că vor dona doar cei foarte apropiați, nicidecum oameni cu care mă știu doar virtual sau ne știm din vremuri străvechi, dar fără prea multe interferări de-a lungul vieții. Dimineața asta mă învață să tai de pe lista cu multe credințe care-mi micșorează fabuloase oportunități și p-asta că nu contezi, tu sau cauza ta, decât pentru cine te acceptă așa cum ești, adică familia ta, mai mult sau mai puțin extinsă. Îi sunt deplin recunoscătoare celui care și-a rupt din timp, să citească postarea mea, și din portofel, să-i contribuie lui Sett. Și mă rog, cu putere și curățenie, ca Universul să vâre înapoi, în pușculița timpului și a banilor acestui om fain, mult mai mult.

***

Cu un ochi la castele, cu fiorul ăla indescriptibil pe care-l am ori de câte ori le văd, și cu un ochi să citesc mesajele care-mi vin, primesc o sugestie, subtilă, cum că aș putea să-mi vindec traumele de familie prin constelații. Nu resping ideea, cum încerc să nu mai resping nimic din ce vine către mine, nu știu încă cu ce se mănâncă, dar când o să se coacă în mine posibilitatea asta, o s-o aduc cu siguranță în realitate.

***

Care cereale, ce cereale, ce sunt alea?

Răspunsurile-întrebări ale mamei la întrebările mele despre ce preferă la micul dejun îmi înfig niște colți reci în interior. Îi arăt ce sunt cerealele, văd pe fața ei că nu recunoaște ce sunt, nu le vrea, așa că nu insist. Vrea nelipsitul lapte bătut și o bucățică de cașcaval și o bucățică de "carne, ceva".

M-am aricit aiurea de la momentul anterior, mi-e tare milă dar și groază cum plaja ei de lucruri reconoscibile se reduce pe zi ce trece, iar micul dejun se scurge cu ea apatică și necomunicativă. Nici eu nu sunt prea gureșă pentru că zău dacă știu cu ce să "poluez" fonic spațiul dintre noi.

Am senzația că trag din greu, singură, o prelată grea cu toate ale neamului meu, de pe neamul meu. Poate că culmea, eu, oaia "neagră" a neamului, care nu se (mai) supune convențiilor, care a făcut un pas în afara credințelor adânc înrădăcinate în fiecare membru al ei, o să reușesc să albesc neamul, after all. Poate că ei, îmi țin spatele de acolo, de prin neant, de pe unde sunt. Am reușit să integrez în mine că eu nu sunt doar eu, ci sunt suma tuturor alor mei, dinaintea mea. Și le sunt tributară pentru viața mea, într-un fel sau altul.

***

Meniul zilei de ciorbă de legume, tartă de ciuperci, mâncare indiană de linte și dovleac la cuptor s-a intercalat cu succes prin zicerile lui Eckhardt Tolle și Connie Larkin. Plus prima donație în lire pentru Sett.

Doamne, cât mă umplu de bine!

Dacă vreodată o să mă mai simt nașpa, neiubită, neaparținută și neconținută, o să inițiez un act de caritate. În ultima mea bucată de viață, mai ales fix înainte de demență, am avut niște stări fenomenale de bine, destul de multicele, dar niciuna nu se apropie măcar, de ceea ce simt când văd că vin bani pentru Sett! Nici nu contează cât, deși numărul lor va face diferența dintre viață și neviață. În acest moment, deși gestul este pentru Sett, îmi iau atâta adrenalină din stări, e o "benzină" care mă duce mai departe, și mai departe, tot mai departe, în niște profunzimi ale bucuriei cum nu credeam că există. Nu cu umflat de pene în ego, dar vocal, ca să inspir. E o linie fină între a ajuta și a te împăuna cu gestul și a ajuta și a trăi o emoție curată de beatitudine. E responsabilitatea fiecăruia să-și curețe actul de scame.

Cert este că pe mine toată experiența Sett m-a crescut și mi-a validat, încă o dată, că omul are o nevoie fundamentală de creștere, de expansiune, de cunoaștere, de învățare, potențialul nostru de gogoșire d-aia bună e nelimitat, în orice direcție ne alegem.

***

Chiar dacă cu o floare nu se face primăvara, mă bucură faptul că mama a mâncat cu plăcere prânzul. Deși nu zice că e bun, simt la un alt nivel, d-ăla necuprins în vorbe, că i-a plăcut. O urmăresc discret cum mănâncă și-mi ascult interiorul cum e-n travaliu inutil și naște întrebări peste întrebări: dacă n-aș avea constrângeri emoționale, aș avea grijă de ea? De ce față de toți fac cu ușurință și față de ea, nu? De ce mi-e atât de ușor și natural să fac pentru alții și atât de zdrelitor să fac pentru ea?

***

Prietena mea dragă, ce-a stat neclintită în tot timpul ăsta lângă sufletul meu, mi-a dat datele de contact ale unei cunoștințe de-a ei, ce are un azil în special pentru oameni bolnavi de demență. De mult timp îmi fac curaj să sun dar nu mă trage ața. Azi însă, ca niciodată, când am schimbat locul din care privesc povestea asta cu azilul, am putut să sun. Nu intenționez să o duc acolo, clar nu acum, dar vreau să vorbesc cu cineva care administrează un astfel de centru, vreau să știu detalii logistice dar, mai mult de atât, vreau să știu la ce să mă aștept. Cred că doar de la cineva care păstorește astfel de suflete rătăcite îmi pot lua cele mai corecte informații.

O oră mai târziu, sunt cutremurată total. Omul e pasionat de ce face, își duce bolnavii în excursii la munte (!), le organizează tot feluri de activități care să le stimuleze interesul într-o formă sau alta, dar m-a și dezumflat. Nu e tocmai lucrare de doctorat să mă prind că boala va evolua, dar modul în care evoluează e greu de dus emoțional și, de la un punct încolo, medical. Partea cea mai proastă dintre toate este că mama respinge socializarea. Și asta nu o face de acum, ci de pe la 38 de ani, de când a divorțat de tata și s-a retras în apartamentul ei. Cum deseori o spune, ea și-a iubit singurătatea, s-a simțit bine doar cu ea, în casa ei. O va frustra categoric socializarea iar asta îi va genera agitație și o va face dificilă. Si cine își dorește un pacient dificil, pe o perioadă nedefinită de timp?

***

Îmi răsună încă în cap cuvintele tipului de mai devreme și plec să aduc asistenta, pentru a treia zi de B12 injectabil. Sunt tristă și nici voioșia curată a femeii nu reușește să-mi șteargă umbra de pe inimă. M-a cuprins în gheare și mă ține strâns o imensă milă pentru mama. Atât de mare că nici nu pot urca la ea, nu o pot privi acum fără să mă prăbușesc sub lacrimi. Deși neîmpăcată cu ea la un nivel al ființelor noastre, la altul îi întind cu tot sufletul o mână și-mi doresc să o ajut. Dar nu mai am cum și cu ce.

***

Profa mea de curs "Pace cu mine" a insistat pe toată durata cursului asupra importanței pe care o are modul cum formulezi o întrebare pe care o lansezi așa, pur și simplu, în eter și cum răspunsurile le poți primi în variate căi.

Frământările mele referitoare la de ce-urile neputinței mele față de mama și-au găsit răspunsurile într-o postare pe Facebook: să iubești pe cineva care ți-a făcut rău este etapa a treia, aia de convalescență. Până la ea, mai sunt două etape, iar săritul direct la a treia evident că se soldează cu fracturi de inimă și suflet.

Prima etapă e să înțelegi realitatea, să spui pe nume lucrurilor și oamenilor care te-au rănit și, cel mai important, să-ți dai voie să simți durerea, furia, nedreptatea. A doua e să ierți, să decizi TU că nu mai vrei să suferi și să te eliberezi. Abia după ce le-ai bifat p-astea, ajungi la iubire. Well, eu nu-mi dau voie să simt durerea total, nedreptatea, furia. Mi le reprim ca și cum ar fi bau-bau, când de fapt ele sunt supape sănătoase prin care începe să se scurgă puroiul.

***

A fost o zi cu de toate, pentru toți, dar mai ales pentru mine, de rumegat și digerat. Cu toate astea, e o zi bună, îngăduitoare, care m-a crescut și căreia îi sunt recunoscătoare pentru:

  1. Spațiul superb din mine care-mi face cadou meditații fabuloase!
  2. Experiența Sett!
  3. Răspunsuri și ochi spălați capabili să le vadă!

Frumosul din clipă sau clipa de frumos:

Carlos Cabo ceramics