Ziua 302

Ziua 302

Am avut o noapte molcomă, cu fire de liniște întrețesute în carnea visurilor, cu duioșie în mintea aia non-conștientă ce mi-a croșetat filmele pe care le văd cu ochii închiși a somn. Nu m-a mai aruncat aceeași minte, nici în extaz și nici în agonie, a fost cumincioară, o fi primit vreun reproș mai consistent de la corpul meu obosit și prea încercat, reproș plasat subtil, dar bine țintit, de care pare că ține cont. Mi-a prins bine o noapte d-asta blândă, să mai încarc un stropșor containerul de viață "normală". Pentru starea asta faină de cald și calm, și mintea și corpul își dau mâna și-mi țâșnește, și din viscere și din gânduri, recunoștință pură pentru starea ce mă cuprinde ca o pătură pufoasă. Și chiar dacă nu ar fi alte motive pentru care să-mi cresc inima-n recunoștință pură, faptul că m-am trezit și faptul că mă ține în palma ei starea asta bună sunt arhisuficiente. Restul, și sunt destule îngrămădite în acest rest, sunt bonus.

Alarma ceasului lui Mr. H a sunat fix la fix: mi-am aliniat și mintea și corpul și sufletul la micul meu ritual și am mai avut și câteva momențele de întindere de oase și mușchi, minimale, la adăpostul pilotei, la căldurică și la moliciune. Sunt o sugativă de senzații în această dimineață.

***

Coborâm întâi noi două, fetele, până își face ceremonialul dimineții domnul nostru iar Spiky nu e tocmai curioasă să-l păzească la micul lui dejun, așa că se cere afară, și eu nu-i refuz plăcerea asta.

Îmi beau apa într-un zâmbet interior și mă infuzează lămâios în toate colțurile mele. Îmi pregătesc și smoothieul, pun și de ceai și-l petrec și pe Mr. H care e vijelios în trecere prin bucătărie, mănâncă rapid cerealele și dispare în zorii zilei către biroul din centrul Bucureștiului.

Rămân singură în urma lor, dar am în carne o aromă de evadare.

Mintea mea, în sfârșit obosită și ea de atâta brodat de tragedie, a creat un șunt în imaginație pe care-l răsfrânge și-n realitatea asta neschimbată totuși, neliberă încă. Cu toate opreliștile fizice și logistice, eu pot să-mi imaginez orice vreau, pot să fiu oriunde vreau, pot să savurez un loc, o stare, o trăire chiar și în absența ei. Cine mă oprește? Cred că la asta se referă Dispenza când zice că suntem creatori de realitate abia atunci când suntem capabili să simțim pe buza inimii gustul a ceea ce ne dorim ca și cum deja avem. Și Iisus cred că tot la asta se referea. And guess what? Nimeni nu ne oprește să trăim asta, decât noi, cu credințele și programele inoculate în noi, care ne șoptesc constant și machiavelic, neștiute și necercetate acolo, în spatele minții, că nu putem. Uite că eu azi, fără să fac ceva conștient, am în mine gustul acestei putirințe.

***

Legănată de rozul ăsta interior, dau un scroll rapid pe social media și pe telefon mi-apare un mesaj de Revolut.

La zile bune de când am început campania de strângere de fonduri pentru Sett, azi a venit prima donație. Wow, dar ce aripi mi-a crescut instant donația asta, ce lacrimi și bucurie sublimă mi-au dat primii 50 de lei ăștia, m-au urcat cu un lift ultramodern atât de repede în înalturi, că problemele mele, văzute de acolo, sunt megaultraparaextrafirimituri. Doamne, cât de frumoasă e mâna întinsă a ajutor! Doamne, ce fibre de suflet răscolește și le unge și le dezmiardă! Doamne, câtă speranță se adună într-o ființă și-i dă senzația că devine rachetă către țel, că nimic și nimeni nu poate opri sau umbri scopul final! I-am mulțumit curat și am scăldat recunoștința trimisă eteric cu lacrimi mari, rotunde și calde, ființei care a înțeles ce înseamnă o viață, dar mai ales a înțeles că viața nu se împarte pe categorii: nu există viață de umani și viață de non-umani, ci doar viață, care se experimentează în miliarde de forme și feluri.

Cu sclipici în suflet și vene, cu inima atât de sus, că parcă și corpul mi-e erect spre înalt, am savurat la pachet și Chateau DIY și smoothieul meu bun. It gets better and better.

***

Starea mamei, lipsită de zvâcul vieții, nu are putere să se lipească de starea mea care-mi strălucește ființa. Mănâncă, fără prea multă tragere de inimă și curgere de vorbă, omleta și-și bea laptele bătut iar eu îi povestesc efervescentă de prima donație. Parcă văd o urmă de zâmbet pe fața ei dar nu sunt prea sigură, pentru că se estompează rapid și fața i se întoarce la dumicații din farfurie. Nu-i nimic, azi am disponibilitatea pe raftul de sus al ființei mele și-s capabilă să pun mâna pe ea și s-o accesez rapid, azi nu mă mai doare că mama nu mai poate înțelege, azi pricep și eu imposibilitatea din ea.

***

Mă aștern cu totul pe blogul ăsta devenit prietenul meu cel mai apropiat, atât de apropiat că aș putea să-l numesc a doua piele, deși, sunt multe situații, când scrisul meu se strecoară chiar și sub prima piele a mea și se duce până în adâncuri, și-mi scoate de acolo, cu o precizie chirurgicală, fel de fel de bălării crescute strâmb. Îmi face bine timpul în care aștern în taste viață din viața mea dar și neviața din aceeași viață. Cine-ar fi zis…

***

Mi-am stropit pomișorii cu uleiul horticol și cu insecticidul bio, ultima stropire pe anul ăsta și pregătirea lor pentru iarnă. Chiar dacă sunt multe de făcut atunci când stai la curte, sunt și multe plusuri și avantaje iar grădinăritul este unul dintre cele mai mari. De multe ori, am auzit remarca mică, a invidie, "ce fericită ești tu, că stai la casă!", mulți văd doar floricele și fluturași, puțini pricep și efortul din spatele lor. Bine că nu mă mai faultează părerile unora, bine că m-am prins, într-un final de final, că nici nu contează, că niciunul nu-i în carnea mea, pe care o doare baretele vermorelului de 20 l ținut în spate, sau genunchii de la atâta buruienit, sau bășicile de la mânerul mașinii de tuns trifoi, sau spatele de la săpat. Cum niciunul nu-i în ochii mei cu care privesc un răsărit sau un apus cutremurător de frumos, sau o dalie, un bujor, o hortensie, o gărgăriță, un gândăcel. Îmi iubesc curtea, bucățica asta de natură, și ea mă iubește înapoi. Avem o relație mișto și, ca orice relație, se crește și se îngrijește zilnic.

***

Duș rapid și fuga să aduc asistenta pentru a doua injecție de B12 a mamei. Ocazie cu care Universul mi-arată, a milioana oară, cât de greșit funcționăm când credem că știm noi cum stă treaba în viața altuia.

Femeiușca asta mică de înălțime, e mare în bună dispoziție. Și, judecând după grila majoritară, aia "normală", furca aia caudină prin care scrutinizăm noi viețile altora, nu prea ar avea de ce. Soțul îi e tare bolnav, pe listă în așteptare de ficat nou, stau în aceeași casă și ei, cu două fete, și soacra, și cumnatul, și cumnata, și cățel, și purcel. Este singura care muncește, de dimineața devreme până seara târziu, dar uite că nu-i lipsește zâmbetul și volubilitatea, pe care le împarte cu nonșalanță și naturalețe, să lumineze ziua celor cu care vine în contact. Pentru ea boala soțului nu e o tragedie care s-o facă gri, ci e fericită că-l are aproape și că poate să aibă grijă de el, faptul că stau toți, "la grămadă", nu e o piedică pentru intimitate, ci o bucurie de comuniune, se ajută unii pe alții, se consolează cu o vorbă bună când n-au cu ce altceva și știu că nu sunt singuri, orice ar veni peste ei. Ocaua cu care măsoară unul clar nu e valabilă și pentru altul, iar azi mi-a umplut sufletul cu sufletul ei fain.

***

Se vede treaba că atunci când se ung roțile Universului, merge treaba lin, pesemne acolo sus, s-a considerat că mai e loc destul de umplut sufletul așa că tot azi, s-a pontat în pușculița de gând frumos și prima donație de suflet. Un om frumos, cu probleme de sănătate ce nu-i dau prea multă larghețe în deplasare, un om care a decis că viața lui nu trebe să stea (și) în carduri bancare, a ales să posteze public un comentariu la strângerea mea de fonduri în care să spună toate astea dar să-și ofere disponibilitatea de a dona, dacă ajunge cineva la el. Mi s-a părut o bucățică de suflet pe tavă tare mișto, o porție de curaj sănătos să ieși, într-o lume ca cea în care ne învârtim, și să spui că n-ai card, as simple as that, dar, mai presus de toate, mi s-a părut genial că a avut impulsul și dorința să dea. Iar asta este priceless, pentru mine. Și pentru Sett, că noi, ființele, ne măsurăm în energie și știu eu sigur, că-n contul energetic al lui Sett, omul ăsta fain a făcut o donație mare. Și la fel de sigur știu că Universul îi va întoarce asta, exact când va avea nevoie mai mare. Că așa e construită roata recunoștinței.

***

Mi-am continuat scrisul în atmosfera liniștită a casei, nu am prea mult timp până-n prânz, dar am niște blândețe de împrăștiat și prin mine, și în blog.

De când îmi practic viața mai cu atenție, de când încerc să spăl judecata de pe ochii cu care-mi privesc semenii fix așa cum îmi sunt, semeni, am început să descopăr oamenii, să-i văd, parcă pentru prima dată, să le văd pasiunile dincolo de formalismul cu care defilează ei în public, să dezlipesc etichetele pe care doar eu le-am lipit pe fruntea lor la momentul din viață la care i-am cunoscut. Ca și cum timpul nu i-a luat și pe ei mai departe, atâta amar de vreme am privit oamenii doar prin fantele mici și înguste ale unor timpuri vechi, ca și cum i-am înghețat în acele timpuri cu totul. Dar oamenii se primenesc, se transformă, iar eu descopăr cu uimire și plăcere că încep să văd oameni și să nu mai văd etichete. M-am calificat la nivelul ăla de joc în care am pătruns adânc și plin sensul expresiei spusă atât de intens în Avatar: I SEE YOU.

***

Îi dau mamei prânzul iar eu profit de lipsa ei din cameră să aerisesc, să aspir rapid, să strâng și să curăț. Și-n graba asta să le fac repede pe toate, mă trezesc că mintea-mi judecă și-o încarcă cu reproșuri pentru aerul împuțit, pentru mizerie. Trag frâna judecății brusc, că n-are sens, dar asta se simte-n corpul meu ca un pumn în stomac. Faptul că nu-mi permit eu mie să scutur peste ea gândurile mele nu tocmai de bine, nu-mi face bine. Dar, pe undeva, am credința că și dacă mi-aș da frâu liber la judecăți, nici asta nu m-ar ajuta prea mult. Și totul vine de la neîmpăcarea, nerumegarea, neconvingerea dintre mine mică și mine acum. Chiar dacă cu mintea și cu cine sunt acum, sunt o cu totul altă persoană decât eram atunci, în cupa timpului, în sertarul ăla ce ține o fetiță, lucrurile au rămas la fel, nu s-a așternut praful, nu s-a domolit durerea, nu s-a schimbat nimic. Chiar dacă suntem două persoane diferite ce locuiesc în același corp, nu vorbim aceeași limbă și nu găsim calea de mediere, fie a fetiței, fie a adultei. Și uite așa, încă o dată înțeleg că ce iese în afara mea către alții n-are nicio treabă cu ei, ci doar cu niște treburi, adânci, nerezolvate, doar ale mele.

***

Încă trag de colica biliară, trezirile mele dese de peste noapte, clar nu-mi contribuie la odihna aia atât de necesară pentru refacere, dar nu o mai iau așa în dramatic, fie poate pentru că și-a mai redus din intensitate și e mai respirabilă, fie că poate m-am obișnuit cu ea în mine.

Ca să nu cumva să-mi uit aripile noi crescute, a venit și prima donație în cont. Deși mă tuflisem că trec zilele și nu se mișcă nimic, Universul avea alt plan, ca de obicei. Pic cu pic se face lac. Iar eu trebe să învăț să nu mă mai lepăd așa de repede de credință.

Pentru că ritualurile bune merită a doua șansă, here we go, recunosc și pun degetul pe cele trei recunoștințe majore cu care m-a îmbogățit ziua de azi:

  1. bruma de blândețe universală care mi s-a scuturat în noapte și-n carne!
  2. mâna întinsă a ajutor, orice fel de mână, orice fel de ajutor!
  3. frumusețea intrinsecă și cu adevărat nelipsită din orice om!

Clipa mea de fain: