Ziua 218

Ziua 218

Ridicatul sacilor de 25 de kg de sare a fost mai heirupist decât mi-am imaginat eu, pentru că orice întoarcere de pe o parte pe alta, peste noapte, s-a lăsat cu scrâșnit din dinți de dureri. Statul ăsta la orizontală, o perioadă mai mare de timp, parcă-mi dă rugină pe la încheieturi sau corpul reacționează ironic la statul meu de câteva ore, atât de antitetic cu alergatul meu în treburi de peste zi. Venirea în fire în prea dimineața asta nu s-a lăsat cu prospectarea stării emoționale, nici n-am apucat să mă scufund în liniștea din mine, că m-a luat brusc în primire corpul hărtănit. Nu știe el că mai am de tras? Fix azi, în zi de serbare a domnului meu, și-a găsit și el să facă figuri?

Încă nemișcată, cu amintirea dureroasă a momentului de adineauri când am încercat o mișcare, mă las moale în pat și-mi întorc privirea către domnul lângă care mă dorm și mă trezesc de 12 ani, cu rare pauze. Dragul care-mi încălzește inima este cel care dă tonul la curgerea mulțumirilor mele, și-n afară de recunoștința primară, de a fi încă în viață, îmi trimit gând plin-plin pentru existența lui în viața lui și viața lui în viața mea. Încă n-am descifrat cum și de ce se naște afinitatea și chimia între doi oameni anume, dar știu că o relație se crește și îngrijește zilnic, indiferent ce fel de relație. M-a pus în situații limită, în care mi-am înghițit defilările cu false valori, l-am pus în situații limită care i-au forțat schimbări. Ne-am crescut și ramificat unul pe altul, neașteptat și tare frumos. Și nu-i ascund că-mi doresc să fie așa până la sfârșitul meu, dacă-i cu dorință și voință și de la el. Altfel, nu atârn de glezna libertății nimănui.

Nu-i cer Universului nimic pentru el, pentru că ar însemna să validez o lipsă, îi sunt însă recunoscătoare pentru tot ce este el pentru mine și pentru alții, că este mult și multe, suficient și suficiente. Tot ce vine e bonus, de acum înainte.

***

Aș mai sta cu gândul și cu ochii la omul iubit. dar mai am un om care depinde de mine, în camera vecină, și care deja mă așteaptă. Încerc timid o rostogolire pe dreapta și, spre surprinderea mea, mă țin șalele fără să-mi înfigă cuțite. Spiky m-așteaptă la scară, să coborâm hotărâte, în pas de duet, dar eu sunt mai înceată și mai precaută, nu-s așa de convinsă și liberă ca micul coconet. Eh, diferența de vârstă…

În traseul meu până la bucătărie, deschid toate ferestrele pe care le întâlnesc, să intre aer proaspăt și răcoros în casă. Mi-a părut rău la un moment dat că am făcut casă de lemn dar are un mare plus: păstrează căldura iarna și răcoarea vara. Din living, văd făzănelul cum se tupilește pe după mure, să nu cumva să-l reperez. Îl las în pace și după câteva clipe, iese din nou și-și vede de ciugulitul prin trifoi. E adolescent, n-are penajul foarte dezvoltat și colorat dar, după alură, e clar mascul. Spiky îl urmărește extrem de atentă dar nu-i dau drumul afară nebunei, că-l zburătăcește și nu vreau să-i stric liniștea băietului.

***

Am ajuns amândouă în bucătărie iar Spiky, apăsată brusc pe butonul de foame, începe o chirăială de zile mari. Ok, hai să te hrănesc pe tine și apoi mă apuc de restul. Deși e o mână de pisică, mică, are o foame de lup în ea, se aude cum înghite compulsiv, pe nemestecatelea de multe ori, frica aia de o secera când era singură, puiucă, pe străzi i-am rămas lipită de gură și acum mănâncă de parcă ar fi ultima masă.

Gesturile mele matinale au ajuns atât de bine încrustate-n mine, că sunt automatisme. Îmi încălzesc apa și mă trece gândul-speranță că o să alunece ușor, că mă reîntorc la sorbirea ei ritualică. Cerul, deși pare senin, are parcă o pâclă tulbure, opreliște între mine și el, pare nehotărât dacă să dea mantia asta oleacă tristă la o parte și să lase marele galben să strălucească, sau nu. Corpul nu a mai respins atât de brutal apa dar parcă încă nu-i nici în acceptare totală. Las că-l învăț eu încetișor drumul înapoi, dacă oboseala l-a făcut să uite.

Pun de smoothieuri și de azi introduc smochinele de casă, de la un smochin abandonat din zonă. Nu le culege nimeni, mie mi se pare o risipă așa că mi-am luat coșulețul și l-am umplut de zemoase mici și mov. Alături de nelipsitele afine și banană plus caisă sunt o minune la pahar, mai ales pentru mama, că-i ajută și mai mult digestia.

***

În timp ce urcam, am decis eu să nu-i mai dau răgaz mamei să fie cum e, să o iau prin surprindere și să văd dacă se prinde-n hora propusă de mine sau nu. De cum deschid ușa, deschid și gura și încep să turui întrebările: Ce faci domniță? Cum ai dormit? Nu-i așa că ți-e bine azi? Nu știu cum era înainte ca stare dar tirul meu de întrebări o forțează să fie aici, să-mi răspundă. Mi-a simțit și zâmbetul din vorbe și are și ea unul mic. Nu exaltează de bucurie dar am luat-o cu mine pe valul pe care l-am creat instant, la ea în cameră și deocamdată îi e bine. Blănoasa ei frumoasă mă privește cu ochi umezi, mari și albaștri și le răspund și lor cu pliculețul de păpică. I-aduc aminte mamei că azi e ziua lui Mr. H și că vom ieși câteva ore. Nu mă apuc acum de curățenie că vreau să fac scurt, până plecăm, peste tot și n-are sens să mă avânt acum. Sincer, nici n-am chef să intru în baie, parcă nu mă țin baierile acum.

***

Am un strop de timp, pare liber, și ies în curte. Mi-e dor de curtea mea, mi-e dor de inspecțiile la pomișorii fructiferi, de salutat viața în toate formele ei care s-au înfățișat în zona mea. Inima mea tânjește după liniștea și pasul ăla mic și încet în care se trăiește o viață în genere, ca să apuci să o savurezi. În ultima perioadă am trăit parcă mai mereu în salturi, într-o vâltoare de treburi care mi-au mâncat timp, dar n-au livrat aceeași stare plină de bucurie curată și simplă ca atunci când privești o pânză de păianjen purtătoare de stropi în cercurile ei puternice de fire, ce strălucește la vederea marelui soare. După tura asta scurtă dar încărcătoare, mi-am adus aminte că trebe să pornesc mașina de spălat, ca să am timp să le spăl pe toate până plecăm, la prânz. Singura valoare pe care mi-am permis-o în micul meu timp liber a fost prezența-n curtea mea, la firul ierbii. Bună tare!

***

Domnul meu lenevește mai mult în pat, așa că o aduc pe coana mare întâi la micul dejun. Aș fi vrut să fim doar noi doi în primele clipe ale acestei zile dar las gândul ăsta deoparte, că nu e decât otravă picurată-n ureche și-n gând de-un ego o țâră imflamat. După nu știu ce calcule și combinații și decizii, mama se oprește asupra variantei de crenvușt cu cașcaval afumat și cu lapte bătut. În timp ce-și înșiră bucățelele pe marginea farfuriei, îi povestesc cum am reușit eu să-i fac cheesecakeul domnului meu, surpriză pentru azi. Evident că a uitat că e ziua lui și cel mai probabil, dacă el coboară până urcă ea, va uita până atunci. Dar nu-i bai, oricum nu mai contează și începem să nu ne mai "atace" ce face sau ce nu face. Le face atât de des că ea singură ne arată drumul pe care să mergem în relația cu ea, cea care a devenit acum.

***

Domnul meu, dac-ar putea, ar face o săritură cu boltă peste ziua lui. Se simte stânjenit de toată atenția care i se acordă în special în această zi, de mult mai mulți oameni decât în mod normal și nu știe cum s-o proceseze. Așa că, în loc să se căptușească cu gândurile faine care pornesc către el din toate părțile, le respinge fără să vrea.

Ăsta e modul universal prin care umanul transmite Universului că abundența nu-i e pe plac, deși o strigă și cere la toate colțurile, cu gura plină. Până să fac cursul așezător de înțelegeri "Pace cu mine", în vocabularul minții mele abundența avea un singur egal: banii. Pentru mine, din abundența financiară curgeau toate celelalte, într-un mod atât de eronat că, deși nu o duceam rău cu banii, nu vedeam costul pe care-l plăteam să am banii ăia. Să am bani m-a costat infinit mai mult decât să nu-i am. Acum văd abundența, când sunt deschisă s-o fac, în toate, de la furnicile care mișună multe și mărunte de toate soiurile și culorile, la norii sau păsările ce brăzdeau cerul meu drag. E abundență-n toate și, dacă nu sunt atentă un strop, o duc și-n zona aia de care mă feresc ca dracul de tămâie, în zona necazurilor. Că și-n ele există abundență, dacă mintea-mi croșetează scenariile alea fantasmagorice și nu se ancorează în acumul continuu.

Mi-am îmbrățișat simplu omul iubit și-am lăsat dragul din mine să se scurgă prin piele în el, fără vorbe și fără emfază, transfer direct. Și urarea mamei am simțit-o curată și caldă, cât a putut ea, dar era îmbrățișată toată într-o aromă care la mama e rara avis. Are o slăbiciune pentru omul meu, mică, dar este acolo și o scoate la suprafață cum și când se pricepe. S-au delectat amândoi cu cheesecakeul-cadou și apoi fiecare s-a dus pe drumul lui: mama la ea în cameră, Mr. H la el în birou iar eu mă apuc de curățenia-taifun, pe care trebe s-o termin în două ore, ca să putem pleca la indian.

***

Poate am impresionat Universul, că mi-a dat o bucățică de baghetă magică și-am reușit să le termin aproape pe toate în astea două ore. Mai fac și la întoarcere, deși știu că o să vin moleșită și toropită de căldură, mâncărică multă în burtică peste care se așează cu aplomb sindromul porcupinului, ăla de te adoarme după ce papi. Intru de nu știu câte ori la mama să-i repet că plecăm, îi aduc tot ce are nevoie, apă rece și proaspătă, fructe, are rebusurile, tableta și telefonul sunt încărcate, televizorul merge, toate sunt cum le știe și le vrea ea așa că putem pleca cât de cât liniștiți.

***

Nu am nicio urmă de regret că ne-am mutat din oraș. De cum intru în capitală, simt în nări greutatea și praful și noxele din aer, agitația care e în jur mă mănâncă pe piele iar traficul cred că e cel mai urât mod de a interacționa cu un oraș de talia Bucureștiului. Toată lumea e grăbită, mulți claxonează, la unii semnalele de avertizare pare că nu există în dotarea mașinii de fițe, e o harababură și-un amestec nașpa, de greu și dens. Mi se pare că și verdele se împuținează și am fost uimită să văd, la un semafor de la Obor, un fluture care zbura printre mașini. A fost o picătură de gentilețe, de diafan, de viață verde într-un ocean de agitație, de mirosuri, de nepăsare. E adrenalină pentru tineri, sunt oportunități dar pentru mine nu mai e ce am nevoie. Și nici nu va mai fi vreodată.

O oră și-un pic mai târziu, toți patru, noi doi și copiii, eram cu burțile-n sus, prăvăliți pe scaune, să mai putem găsi o poziție prin care să respirăm. E drept că mi-era o foame de lup, în afară de smoothieul de prea dimineață nu am mâncat nimic și am și trebăluit la greu, dar au băieții ăștia indieni o mâncare atât de mișto că nu te poți abține: onion bhaji, chifteluțele de ceapă sunt geniale și cele mai bune chifteluțe mâncate ever. Au linte bestială, aloo gobi, curryul lor de cartofi cu conopidă plin de sosul superb condimentat, lipiile calde și bune, totul e la superlativ și mereu așa a fost la ei. Am mai încercat și la alte restaurante indiene dar niciunul nu se ridică la gustul ăsta bun pe care-l au preparatele doar la Karishma. Să te așezi pe-un scaun de mașină după ce mănânci la indian, e o provocare pentru bombeul care-a răsărit brusc în plusul abdomenului.

***

Așa m-aș întinde la orizontală, în liniștea și răcoarea căsuței noastre dar trebe să-i dau mamei prânzul și apoi să le spăl pe fete, că n-am apucat mai devreme.

O anunț pe mama că am venit și o iau repede la mâncat și la spălat, să n-apuce să-mi fabrice nu știu de care scuze. A mâncat binișor, i-am povestit cu autoironie cum ne-am umflat ca niște cimpoaie toți, a râs, s-a simțit bine și a participat și ea la umor.

După ce-am lustruit-o pe mama, a venit rândul grăsanei, care s-a aolit de ziceai c-o tai la fund, nu doar o spăl cu apă călduță și bună. A răgușit rapid și apoi s-a lăsat moale pe mâinile mele care au manevrat-o gentil și rapid, să scurtez drama. Mi-am luat feedbackul din mulțumirea care se citește pe chipul mamei și din ochii blănoasei, curate acum. Mă duc să termin la parter și să mă apuc de gătit, că mâine e ziua mamei și îi organizez petrecere surpriză.

***

S-a făcut 18 seara și abia acum am terminat curățenia. Mă apuc de tiramisu de fructe pe care vreau să-l fac cu dedicație pentru ziua mamei. Fac o pauză cât să-i pilesc și cremuiesc resturile de unghii mamei și mă reîntorc la munci. Mă prinde oboseala, azi a fost o tură de forță dar trebe să termin ce mi-am propus, să nu-mi aglomerez mai mult decât pot duce, dimineața de mâine, când trebe să le am pe toate gata, doar de așezat și pus pe masă.

În mintea mea încolțește gândul să sun din nou la fratele ei, să insist pân-o răspunde cineva, să știu măcar dacă ăsta e numărul bun de telefon. Nu a sunat-o de Sf. Maria iar ea se tot întreabă dacă o fi murit sau nu. Sun o dată, nu răspunde. Bat albușurile spumă și mai sun o dată, tot fără succes. Frec gălbenușurile cu zahăr și le las un strop cât să mai sun o dată. Deja e 19 și ceva seara, oamenii se adună prin case de la treburile de afară, ar trebui să răspundă totuși cineva. N-am renunțat și gândul că-i fac mamei o bucurie, m-a ținut acolo, cu urechea la sunetul de telefon care sună și cu mâinile la înmuiat de pișcoturi în cafea. Insistența dă roade și răspunde o voce de femeie. Nu mă pierd cu firea deși am distrus pișcotul uitat în cafea la momentul la care am auzit o voce și mă prezint.

Nu eram pregătită nici pentru un sfert din tirada ce-a urmat, d-apăi pentru toată ura care simțeam cum mă împroașcă prin telefon. Este mătușa mea, soția unchiului, care mă spurcă că am dispărut în ceață, că n-am dat niciun telefon și că bietul Titi a suferit că nu știe nimic de ea. Nici nu apucam să deschid gura, să-i spun că sunăm de 8 luni și nu ne răspunde nimeni, că mama are același telefon mobil pe care l-a avut în ultimii 8 ani, femeia e hotărâtă să mă facă să regret amarnic acest telefon. Cât și-a luat o gură de aer și și-a umezit gura, să scuipe mai multe, am strecurat rapid că mama are Alzheimer și că-i e dor de frati-su. Mâine e ziua ei și dacă vrea s-o sune, bine, dacă nu, iarăși bine. M-a blocat femeia asta cu ploaia asta de răutate că n-am găsit cuvinte s-o opresc. La final am apucat să zic că mi se pare incredibil cum în loc să ne bucurăm că ne-am regăsit, că suntem în viață, mă bălăcărește ca la ușa cortului. N-am avut cu cine, nu am atins nicio coardă sensibilă pe nicăieri, unii oameni și-au îngropat atât de adânc sensibilitățile, că nu știu dacă mai știu calea către dezgroparea lor.

Am închis telefonul și-am început să plâng.

Să descarc răutatea asta care a străbătut eterul și mi s-a strecurat în fibre, să curgă uimirea mea ca bucuria mi-a fost mai scurtă de o miime de secundă că am reușit să dau de ei, să mă spăl de tristețea pe care o resimt adânc, că am devenit din oameni neoameni și nici măcar vârsta nu îndulcește veninul, să găsesc o cale să-i spun mamei fără să o rănesc că trebe să-și ia gândul de la el.

***

Am terminat tiramisu cu sufletul greu, plânsă toată și abătută. Cred că și oboseala contribuie la adâncirea stării de mâhnire, încerc din răsputeri să ies din butoiul ăsta în care am căzut, să nu mă vadă domnul meu că-i încă ziua lui, și nu reușesc. Mă mai învârt, mai pregătesc, scot farfuriile, tacâmurile, totul să fie pregătit ca micul dejun de mâine să devină o mare bucurie pentru mama. Gândul ăsta mă mai ridică un strop, aduc un altul care-mi susură-n minte că fiecare-și duce crucea și durerile dar mai ales karma, să opresc dialogul meu în mine cu el și cu ea, mai ales cu ea, că oamenii ăștia nu vor să recunoască adevărul, chiar dacă-l știu.

***

La 23 noaptea am făcut pace cu mine și cu ei și mi-am închis ziua mulțumimd pentru:

  1. Omul ăsta frumos care-mi face parte din fiecare zi a vieții mele!
  2. Mâncarea indiană!
  3. Puterea iertării!

Frumosul meu azi: