Ziua 217
Azi noapte am adormit cu un gând-rugă fierbinte în minte: nu-mi mai doresc ca lucrurile să revină la normalul de acum 9 luni, nici măcar la cel de acum 5 luni, dar aș putea să mă întorc la cel de acum o lună? Te rog Universule, din tot sufletul meu de copil cumincior! Nu mai știu, consistent, ce e ăla timp liber, nu mai apuc să decantez evenimentele zilei și să distilez conștientizările ei, if any, prin scrisul meu zilnic, mă înghite treptat, dar sigur, treaba asta continuă și vreau să mă smulg din ea. Am multe de făcut, nu în fiecare noapte mă odihnesc, iar pe ziua următoare o doare la bască dacă eu pot sau nu, și-mi servesc singură din nou, grămezile de to do-uri.
În prea dimineața asta m-am trezit greu, în reluare, cu adormiri repetate, atât de dese că nici nu am apucat să mă prind bine de trezire, iar când s-a aprins lumina aia enervantă-n mintea mea, trezirea mi-a fost colțuroasă. Nu mai repet ca papagalița că-s obosită, că mă enervează ecoul care mi se întoarce din Univers, vreau să sparg, într-un mod corect și onest pentru toată lumea, tiparul ăsta în care intru la jug în fiecare dimineață iar seara pic lată, mai mult sau mai puțin repetitiv, în marea majoritate a zilelor. Cel puțin în ultima perioadă, parcă nici nu mai apuc să mă aplec mai mult și mai plin asupra micilor momente că vin to do-urile alea mari, ca niște torenți, și mă smulg din orice boemie și bucurie. Și, cu cât vreau să rup mai mult șirul ăsta continuu de sarcini, cu atât vin sau îmi iau și mai multe. Sunt pe marginea prăpastiei în ceea ce privește extenuarea și nici acum, în ceasul al doișpelea, nu mă opresc.
***
M-am trezit gata nervoasă, deja obosită, deja aș închide ochii la lumea asta și m-aș refugia la cea din spatele ochilor mei de carne. Corpul ăsta al meu, de care mi-e din ce în ce mai drag, e și el din ce în ce mai vocal. Nu mă străpunge cu dureri dar plumbul ăsta pe care-l am în corp, în unele dimineți, e greu și mă indispune, pentru că, de obicei, îmi răpește din bucuria unei noi zi de experimentat.
Diminețile astea, când mă trezesc gata obosită, aud tinnitusul și mai tare în urechi și, din când în când, țiuituri clare, preț de maxim o secundă, îmi traversează capul de la stânga spre dreapta.
Deși sunt iritată, parcă într-o ciudă prostească, mă înverșunez să nu renunț la ritualul meu de mulțumire, de parcă i-aș da cuiva peste nas cu asta. Pentru că m-am băgat singură într-o energie de adversitate, nu reușesc să încropesc în mine două mulțumiri fără să intervină mintea mea clevetitoare, să-mi răpească atenția și s-o ducă la altele, cât mai departe de aici, acum și mulțumiri. Doar pentru că e dimineață și în aceste clipe claritatea mentală e la cote înalte, mă prind că nu-s liniștită, nu-s împăcată, că-mi rostesc recunoștințele cu țâfnă, ce n-are ce căuta în peisajul în care ar trebui să fie armonie. Stop joc, reset și mă adun din nou, în mine, destram cu un vizual gândurile astea ca pe o pânză de păianjen și reușesc să mă centrez. Au curs mulțumirile lin, poate nu toate, poate nu ca în altă zi dar comparativ cu momentul de acum puțin timp, eu zic că e o izbândă. Giiiz, viața asta în care te aduci tu singură de pe miriște pe cărare non-stop, o fi rewarding, dar e și obositoare. E fascinantă dar și consumatoare. Cum nu eram oricum cu energia la cote ridicate, acum, după micul ritual, așa m-aș dedulci la un somn, oricât de mic ar fi el. Nu mai pot, o aud pe mama pe cameră cum deschide și închide obsesiv sertarele de la comodă iar asta mă hotărăște decisiv. Îmi iau pulsul corpului deja în mișcare, în afara unei dureri de cap ascunsă-n miez de tâmple, și ceva înțepenire pe la mijloc, sunt corespunzătoare. Înțepenirea se rezolvă cu mișcare iar durerea de cap, fie trece de la sine, fie uit de ea, fie uită ea de mine. Om vedea.
***
Încep să nu mă mai înțeleg cu apa caldă de dimineață. Deși mi-a intrat în sânge gestul, și azi am probleme în a o înghiți, iau o sorbitură și până reușesc s-o înghit, trec secunde bune. Te rog, corp drag, nu te revolta și nu-mi scuipa în afara sistemului lucrurile mișto care au trecut testul timpului. Știu, fără picătură de îndoială, cât de mult bine îmi face apa și nu vreau să nu mă înfrupt din binele ăsta. Să sperăm că e trecătoare faza.
Cu grija asta pe cerul sufletului, aproape că nici n-am fost atentă la cerul cer, ratez obiceiurile mele unul câte unul iar asta mă frustrează și mai rău. Alo, fată dragă, adună-te!
***
Forțată de împrejurări, a trebuit să mă adun la mama în cameră, deși acolo contextul ar fi cerut impetuos o disociere. Mama nu s-a trezit în același timp cu femeia care îi locuiește corpul și deși mă privește, habar n-am de unde știu, dar simt că nu mă privește. Au ochii ei o expresie care pe mine mă tulbură mereu: o răceală, un sec care taie, o lipsă de tot și de orice, care mă face mereu să dau înapoi, uneori chiar fizic. Eu cred că prezența ființei în uman face o ființă umană să fie completă. Știu cum sună dar nu știu cum să articulez altfel dățile astea, în care am de-a face cu un corp lipsit de căldură sufletească, de un zâmbet, de ceva care să îndulcească senzația stranie, care pe mine mă sperie. Nici acum nu am descoperit de ce mă sperie, probabil că e aceeași senzație pe care o ai la un film cu zombie. Nu știi de ce te sperie și totuși o fac. Deși mă îngheață pe moment și mă blochează fiirea asta ciudată a ei, încerc o mică conversație, cât să mai spulber din starea mea și să pun niște cuvinte în loc. Îmi răspunde monosilabic, ca și cum sufletul ei e plecat atât de departe și trimite greu la suprafață vorbele care mi-ar arăta că acolo, undeva, ea încă e. Îmi mut rapid atenția pe Sassy, din lașitate, nu vreau și nu-mi place starea asta urâtă, iar ochii albaștri al princiarei blănoase mă ajută. O drăgălesc și mă urmează în baie, unde trebe să strâng, doar că acum mă mișc cu greutate că am și-o rotofeie care mă miorlăie și vrea mângâiere. În spațiul ăla mic, strâmt, mirositor, cu senzația aia de adineauri încă agățată pe piele, mintea mea întreabă strident: cum naiba ai ajuns în situația asta?! Ce-ai făcut sau n-ai făcut? I have no fucking idea…
***
N-am timp liber, din nou, pentru că încerc să recuperez la scrisul pe blog în același timp în care fac și alte treburi. Clasic, când vrei să le faci pe taote, nu termini nimic și le faci praf pe toate. Domnul meu apare scurt în peisaj, cât să mă prind că se duce cu bicla iar eu mă aduc din nou în fața laptopului și în zilele trecute în care n-am reușit să scriu, la cald, stările care m-au traversat. Chiar dacă am schițele pe telefon, se pierd nuanțe și încerc să mă reconectez la momentele alea, să sug din ele percepțiile și conștientizările și să mi le scriu aici, în jurnalul ăsta al meu, martor care suportă orice și care-mi va fi oracol pentru vremurile grele care mă așteaptă. Iar asta nu e o imprimarea sau creare inconștientă de viață, momentele grele sunt deja un știut în viața unui aparținător de bolnav de demență.
***
Cred că mama coboară la masă, de cele mai multe ori, înmuiată pe suflet de modul cum o chem la masă: hai, domniță, mâncăm și noi ceva? De foarte multe ori, când deschid ușa, îi văd un chip înțepenit, fără expresie, dar când aude "domniță", ceva se "rupeȚ"în inexpresivitatea asta și vine. Nu mereu, se vede însă cu ochiul liber atunci când se întâmplă. Din cât mănâncă, îmi dau seama că n-are chef de mâncare dar nu verbalizez în fața ei asta, e ca o chestie nespusă între noi: eu mă fac că nu văd că n-are poftă de mâncare, ea se face că nu vede că știu asta. Chiar și dacă doar coboară, faptul că face mișcarea până jos, la parter, e un câștig.
Are aceleași mișcări, același traseu, aceleași întrebări și încerc să mențin, în linii mari, cât mai mult familiaritatea asta, importantă pentru astfel de bolnavi.
Mereu ajunge la bucătărie și se duce glonț la chiuvetă, să se spele pe mâini. Apoi se așează pe scaunul ei, mereu același și eu o întreb ce vrea. Răspunsul invariabil: "Nu știu. Ce ai p-acolo?" Odată ce a ales, își împarte mâncarea în dumicați pe care-i răsfiră pe farfurie și dacă are chef de vorbă, intră în bucla pe care i-o dictează mintea un strop stricată în dimineața respectivă, dacă n-are chef de vorbă, nu mai există nimeni și nimic. Din când în când întreabă de Spiky și, și mai rar, de Mr. H.
În dimineața asta, tocmai când clasam micul dejun la cel non-verbal, m-a uimit cu o voce mică, dar fermă, cu care-mi cerea, fără drept de apel, să-i cumpăr, din banii ei, cadou lui Mr. H pentru mâine, de ziua lui. Îi explic că n-am ce, că nu e cazul, dar nu aude și repetă, cu același ton și aceleași vorbe, ceea ce tocmai a zis. Ce să fac, să repet și eu partea mea, la fel? Zic ok și trec mai departe. Ea însă nu, a rămas la borna aia și-mi zice din nou, în câteva minute. Și tot așa ea, tot așa și eu, până s-a terminat micul dejun. Azi m-au ținut nervii, că-s zile în care nu-i am nici eu pe toți acasă.
***
Am dus-o la ea, i-am cremiut unghiile și-am coborât în living. Aș vrea să fac o mie de lucruri, toate doar pentru mine și sufletul meu dar nu știu la care să mă opresc.
Mă apuc să mai scriu pentru blog dar pentru că dorințele mi se bulucesc în suflet și sunt gălăgioase, nu mai aud vocea inspirației și nu mi se leagă frazele. Las deoparte scrisul și mă apuc de mici to do-uri pe care le tot amân, de luni bune. Vreau să-mi agăț tabloul Degustătorul de vin și diploma bunicului în living, la locuri de cinste, după cum merită. Tabloul e o pictură naivă dar îmi place la nebunie iar diploma bunicului meu e din 1897 și de câte ori o privesc, parcă-mi văd întregul neam ce m-a precedat și am parte de o reuniune cu ei. Îi chem în gând pe toți, pe bunicul, pe măița, pe tata, pe ultima lui soție, o femeie de o puritate rară, pe mama ei, la fel, și cu ei la brațul sufletului, nu mă mai simt singură. Chiar dacă pe unii nu i-am cunoscut deloc, pe alții prea bine sau prea puțin.
Oare care e legătura, dacă este vreuna, între mine și oamenii ăștia din care mă trag? Există vreuna mai profundă, în afara faptului că au cochetat și au plănuit și le-a ieșit să mă aducă și pe mine-n lumea asta de experimentat? Oare car în mine bucăți din ei, dorințe de-ale lor neîmplinite, dureri sau strigăte? Oare unde se sfârșesc ei și unde încep eu? Dacă nu i-am cunoscut, înseamnă că nu le semăn?
Privind retrospectiv, știu că de la măița mea, cel bun om care a existat vreodată pe pământul ăsta, în viața mea, am luat blândețea dar și capacitatea aia de sacrificiu peste măsură. De la bunicul meu, pe care nu l-am cunoscut decât din auzitelea, am luat tenacitatea. De la tatăl meu, am luat manipularea și carisma, de la mama am luat umorul, aoleala și drama violului, în ADN. Sunt un cumul de toți și de toate, cu puțin de la fiecare, care dau și eu mai departe copilei mele și copiilor ei și tot așa, și eu la rândul meu, bucăți din mine și din ei. Momentul ăsta simplist de a agăța o diplomă-n cui s-a transformat în mine într-o curgere, nu știu de unde și de ce i-am atribuit conotații alese, dar i-am simțit pe toți în mine, cu bune și cu rele și-am înțeles, din nou, dintr-o altă perspectivă, că eu nu sunt Biannca, ci doar că eu sunt și atât. Și că o să curg, când s-o termina mosorelul și că o să fiu în continuare în ai mei exact așa cum ai mei sunt în mine. A fost un moment atât de gol de egoism și atât de plin de universalitate, încât nu mi-a mai trebuit nicio bifă pentru suflet. Asta a fost THE bifa pentru ziua de azi.
***
Cu aripi noi date de momentul de-abia trăit, am uitat și-am organizat din nou prânzul în trei. Poate că, la nivel inconștient sau non-conștient, eu sper ca el să se așeze pe niște piloni ai normalității dar uit mereu că normalul pentru oamenii bolnavi de demență este altul decât cel al celor fără boala asta.
Pentru că mama vrea atenția mea 100%, când vorbesc cu domnul meu, la masă, începe să vorbească peste mine, nici nu mă lasă să termin ce am de spus. Din delicatețe și pentru că înțeleg, mă opresc și începe ping pongul: aș vrea să vorbesc și cu domnul meu, și cu ea, încep un subiect cu el, mă întorc rapid la ea iar țopăitul ăsta mă obosește și-mi ia bucuria unui prânz liniștit. Iar îmi spun să n-o mai fac dar câteodată aș vrea să-i am pe amândoi acolo, că viața-i scurtă și amintirile sunt cămăruțe în care te bagi atunci când dorul doare.
***
Mâine e ziua lui Mr. H. Vom sărbători la restaurantul indian asta dar domnul meu mereu a avut slăbiciune pentru dulciuri, așa că îi fac surpriză un cheesecake japonez, că-l adoră și nu i-am mai făcut de mult. Mă impactează emoțional o țâră, nu la fel ca și carnea, dar am în minte imaginile și adevărurile care se petrec în fermele de vaci și crescătoriile de găini. E o excepție, o iau ca atare, și am noroc după noroc: domnul meu pleacă în oraș să se întâlnească cu cineva iar eu pot să coc fără să mă știe și, ca să-mi mut focusul, vorbesc la telefon cu o femeie faină, cu care am copilărit în viața mea aia de acum o mie de vieți. Două ore cât s-a copt cheesecake-ul am vorbit la telefon!
Realizez acum că a devenit "defect profesional" mirositul dramelor, al controlului, al egoului. O fac involuntar în orice discuție aș avea cu cineva și-mi reconfirm, mereu și mereu, că suntem singurii care ne provocăm suferința, nu e nimeni vinovat pentru trăirile noastre, că ne și place, fără să vedem, drama și că e mai ușor să te plângi decât să fii pragmatic, să alegi să acționezi. E un cerc vicios, mai greu sau mai ușor de depistat, dar cu siguranță sugativă de voință și dorință de rupere continuă, dacă vrei o viață, viață. E plin peste tot de simulări nereușite de viață, pentru mine e o motivație maximă să nu mă las pierdută și sedusă de mirajul "și la alții, e la fel". Nu mă (mai ) interesează cum e la alții.
***
Afară s-a întunecat și-mi închid ziua cu o simplă observare a ciclității vieții: de dimineață, în plasa de la bucătărie se zbătea un țântar, să iasă afară, la lumină. Acum, în întunericul nopții, sunt puhoi pe plasă, să intre în casă, la lumină. Majoritatea suntem atrași, unii instinctiv, natural, alții prin conștiința care stă în noi, către lumină, doar că nu toți ne dăm seama care e lumina aia și unde s-o căutăm. Ne lăsăm pe tânjeală și ne încânta o obișnuință molcomă și imediată. Mai rar avem curajul să fim oaia neagră, pentru că asta într-adevăr presupune multă singurătate, înseamnă un drum pe care nu mulți pot sau vor să meargă cu tine. Dar cred că încep să-l prefer așa, cu recompense explozive la fiecare pas decât cu o băltire liniștită. Alegerea e mereu la mâna și îndemâna fiecăruia.
***
Am avut o zi ok. Nu-mi vine s-o numesc în niciun fel și nici nu știu unde s-o încadrez, așa că n-o mai fac. Îi dau însă mulțumiri pentru:
- Încăpățânarea mea de a nu renunța!
- Momentul meu de za dintr-un mare lanț al neamului meu care mă precedă și care mă va succeda!
- Telefonul cu ființa asta dragă, de care mă leagă o copilărie și, deși mă desparte o tinerețe, mă simt aproape sufletește oricând aș vorbi cu ea!
Frumos zilei mele este:
