Ziua 174

Ziua 174

Prima senzație care mi s-a afișat pe ecranul prea dimineții a fost că-i încâlcită. Așa m-am simțit cu totul, și-n minte, și-n corp. O încrengătură de gânduri prin care nu mai trece niciun strop de spațiu, să le aerisească, parcă stă peste mine. Deși pare greoi, nu am nicio apăsare pe nicăieri și nici nu mă simt aiurea în vreun fel. E doar o observație, o luare de notă și atât.

În această prea dimineață încâlcită, am totuși un moment de inspirație clară ce-mi strigă în interior o chestie pe care n-am realizat-o, deși se întâmplă de puținel timp: nu mă mai plâng de prea dimineți, nu mai caut vinovați în lună și în stele, în lupițele vecinului sau tomberoneza locală, în coșmaruri sau triluri de domn cu trompa înfundată. Nu! A fost aici o trecere așa de lină și imperceptibilă că uite cum mi s-a strecurat în piele și nici n-am salutat-o cum trebe: am început să-mi povestesc diminețile așa cum sunt ele, m-am așezat comod în scaunul de privitor și am rulat filmul serial "Prea dimineți", cu episoade, cât o cuprinde. Ei, asta chiar că e ceva mișto. Mai încep să-mi pun roz pe ici pe colo, prin părțile esențiale, și nici măcar nu observ. Păi, să tot fie, fără număr, de la nașu' mare, Universul!

Era cât p-aci să apuc pe drumul bătătorit al intenției dar mi-am prins primul pas, în forma primului cuvânt, și l-am preschimbat rapid în mulțumire. Vreau să bătătoresc și calea asta și apoi, cu două opțiuni pe tavă, să las inima și mintea să alunece pe care-o vrea, când o vrea. Altfel, am impresia că intenția mă traduce ea pe mine, nu eu pe ea.

Nu mă ridic la verticală până n-alint pisica asta ce devine rara avis prin casă ziua, umblă creanga ca o "bagaboandă" ce e, de mă ține câteodată-ntr-un suspans nepermis de greu.

***

O țâră sunt impiedicată și-n mișcări și am o jenă, cu potențial dureros, în zona abdominală inferioară. Știu de ce, așa că nu mă panichez, că nici nu cred c-ar trece panica prin deșisul de gânduri care deja-mi ocupă întregul creier, de mai sunt câteva gânduri și p-afară, la coadă.

Spre deosebire de mine, cerul e limpede și curat, nu l-a traversat niciun avion și nu l-a pătat niciun nor. Îmi place să cred că el îmi oglindește ce-ar trebui să fiu azi, limpede și curată, și vreau să cred că începem să ne înțelegem limbajele: al meu sunt cuvintele (de apreciere și încurajare) și al lui este timpul petrecut împreună, dacă e să mă iau după ce spune Gary Chapman în deja universala lui carte "Cele cinci limbaje ale iubirii".

Numa' ce-am apucat să pun degetul pe tipul de limbaj preferat de fiecare, că m-am înecat cu apa atât de tare, de mi-au dat lacrimile. Ooo, apa mea, prima mea iubire a prea dimineții, îmi dă semnale că mi-am luat atenția de la ea și-am mutat-o-n cer iar asta nu o coafează deloc. Are dreptate, mă întoc cu totul spre momentul apei mele, și-mi torn în ea intenția pe care n-am pus-o mai devreme. Mi se pare setup-ul genial și uite cum m-a condus Universul, atât de subtil, atât de "întâmplător", prin momente de claritate sau înghițit cu înecat, spre ceea ce pare a fi combinația ideală: în primele minute ale trezirii să mă îmbrac în recunoștință și-n apă să-mi îmbăiez intenția. Și le-am aranjat pe amândouă. Cool!

***

Cu Spiky deja plecată, dau drumul la smoothieuri și la ceai și apoi ies p-afară. Am și eu sânge de tomberoneză prin vene, și eu aș sta afară cu orele iar acum, când e atât de plăcută temperatura afară, e bestial.

Fac o tură de curte și mă opresc în curticica de flori, la udat de roșii și la luat pulsul florilor: încă patru gladiole sunt în pârg, stau să explodeze, una roz, una portocalie, una roșie și una….neagră! M-a uitat la asta de o mie de ori, am crezut că nu văd bine și nici acu' nu-s convinsă că am văzut cum trebe. E încă precoce să fiu sigură, că de abia ce au ieșit niște capete micuțe dar culoarea lor, cel puțin la nivelul ăsta, e neagră. Wow!

Am și 3 dalii noi, una e geamăna lui The Dalia iar celelalte două, total diferite de tot ce am: una e violet-cicoare, iar alta roșcat-muștar. Nu cred că există culorile astea, dar mie asta mi se pare că e combinația care le descrie perfect. Un gând de mulțumire plină-plină pleacă către omul care a gândit combinația asta în pachetele de la Hornbach. Să-i dea Universul sănătate, să mai fericească și pe alții cel puțin la fel cum mă fericesc pe mine floricele astea superbe!

***

Las stropitoarea să facă plinul de apă al pământului, să aibă el grijă și s-o dea florilor, pic cu pic, cât au nevoie și mă duc la coana mare să-i onorez și ei dimineața și viața.

E zâmbitoare dar are din nou mina aia de copil mic, mic, prea mic ca să ai așteptări mari de la el.

Inaintez circumspectă puțin, să nu calc pe bătături nici pisica, ce e grămadă deja pe picioarele mele și nici pe coana mare, în inocența ei. Mi-am pierdut dexteritatea de a vorbi cu copiii și nu-mi găsesc un subiect cu care să leg o vorbă, două, cu ea. Ca întotdeauna, mi se pare stânjenitoare pe de-o parte și grea, pe de altă parte, tăcerea dintre noi două. Dar mama, exact ca un copil, mă privește senină și zâmbitoare, fără niciun cuvânt pe buze, că dacă nu simte nevoia, nu o face. Pur și simplu. Giiiz, am uitat cum e să fii copil! De fapt, nici n-aș vrea să-mi aduc aminte de copilul mine, ci aș vrea să mă molipsesc onest și curat de la un copil fericit. Așa, în astfel de momente, tăcerea n-ar mai fi așa ghilotină pe mine și ar putea doar zâmbetele noastre să comunice, non verbal.

Pentru că sunt fâstâcită, mă duc în baie, măcar acolo știu ce am de făcut, dacă de zis am în mine doar paranteze cu puncte-puncte. Ca să nu vină după mine zâmbetul mamei, am închis ușa la baie, să fiu sigură că-s doar eu cu mine și treaba de făcut. Ușa închisă a funcționat ca un panaceu pentru mintea mea încurcată așa că m-am desfășurat conform programului, am organizat și curățat și am plecat din "apartamentul lor", din exterior, petrecută spre ușă de ochii zâmbitori ai mamei, din interior, trăită de o senzație ciudată.

Deci, există, până acum, două variațiuni ale aceleiași teme: o dată, când ochii mă privesc continuu și sec dar în spatele lor nu e nimic, mama nu e acolo și a doua oară, când ochii-mi zâmbesc dar în spatele lor e mama-copil, ambele variațiuni petrecute în liniște totală. Sau sunt două teme diferite?!

Nu vreau să-mi consum nici timp, nici energie cu rezolvarea enigmei dar, în primul rând, nu vreau să mă încâlcesc și mai mult în gânduri că s-ar putea să mă-mpiedic.

***

Jena abdominal inferioară începe să crească așa că-mi pun apă la fiert, să mă tratez băbește, cu sticlă de sticlă, grea, umplută cu apă fierbinte, pusă pe zona dureroasă și ies să opresc stropitul roșiilor și să văd de s-a întors vreo rătăcitoare acasă. Da, Spiky e pe terasă, plină de câlți pe toată blănița că nu mai reușește singură să se descâlțe. O ajut cât pot și cât mă lasă, o bag înăuntru, îi dau să pape și mai am puținel timp până coboară domnul meu.

Suficient să stau cumințică, cu apa fiartă pe mine, care mă încălzește că poate nu e destul de cald, și să mă adâncesc în colțar.

Ooo, ce mi-ar plăcea ca azi să fie ziua mea liberă! Liberă de orice nu vreau să fac, liberă până în măduva osului oricărui gând de grijă, reproș, vină, ce ar putea plonja cu aplomb în mintea mea să mă dezelibereze de libertatea asta pe care mi-o doresc atât de cu disperare. Să fiu atât de liberă încât să simt că pot să zbor, că nici cea mai mică greutate nu mă poate ține cu vârfurile degetelor de la picioare pe pământ.

Pentru că eu visez că zbor, știu cum se simte și e ceva ce nu poate fi explicat sau exprimat. Toate visele mele de zbor sunt înregistrate, cu sunet și imagine dar mai ales cu trăirea, în mine, pe rândul cel mai din față.

Azi am extras unul, care mi s-a părut genial și atunci, și mi se pare și acum: înălțarea mea se face simplu, doar mă împing încetișor, fizic, din tălpi spre în sus și, exact ca la fly boardul zilelor noastre, simt sub tălpi cum se crează o presiune care mă împinge în aer. De acum înainte, aparatul de control care dictează viteza și direcția îmi este doar mintea, iar în visul pe care rememorez azi, mi-am propus să zbor neînfricată până la marginea lumii. Atât de mare sunt în aspirații! Ca și atunci, și acum simt contractarea cauzată de frica puternică generată de apropierea de margine: și apoi, ce fac?! Unde mă duc dacă se termină totul?! Frica asta puternică a blocat panoul de comandă și-a întrerupt zborul brusc, când eram în plină forță. Mi-aduc aminte clar, ca și cum abia ce s-a întâmplat, cât de rău mi-a părut că n-am fost curajoasă îndeajuns să bag un ochi peste marginea a tot ce este. Încă îmi pare rău și acum.

***

Las zborurile pentru altă dată și-mi însoțesc domnul la micul lui dejun. Mr. H s-a sculat cu fața la soare azi și nu trebe ratat un astfel de moment. Dacă tot are chef, păi să mă pornesc, deși fizic nu-s în forma mea ideală. Îi povestesc despre flori și despre minunea dimineții, gladiola neagră. "Hai mă, las-o, că nu cred că e neagră!" Deși aș fi putut s-o iau personal, că-n perioada asta sunt ușor irascibilă și sensibilizată puternic, uite că m-am molipsit de porniri copilărești, de la mama, și aproape că l-aș trage de mânecă să mergem să o vadă el cu ochii lui. Nu de alta, dar zău că aș avea nevoie de o a doua vedere, a altcuiva, că am căutat pe net gladiole negre și nu prea am găsit.

De abia am avut răbdare să-și termine masa că am și ieșit afară, unde l-au impresionat și daliile, pe care le-a admirat una câte una, dar l-a dat pe spate gladiola mea neagră. Da, și el zice că neagră it is! O mai las o zi, două și apoi mă laud cu ea. Dacă e neagră pe bune. Și dacă nu e neagră pe bune, tot mă laud, că mi-s dragi-dragi, toate.

***

O aduc și pe mama la masă, în bucătăria pe care o umplusem deja cu entuziasmul meu vis-a-vis de gladiola neagră.

Evident, ca să arunc cât colo tăcerea aia a ei inocentă și zâmbitoare, îi povestesc și ei despre știrea zilei. N-are curiozități, nu ține neapărat să o vadă și indiferența ei rece mă aduce cu picioarele la loc, pe pământ. De abia mănâncă, că ei nu îi e foame și, iritată că m-a coborât în stare, i-am răspuns tăios că ei niciodată nu îi e foame. Neașteptat, îmi răspunde și ea tăios și-mi dau seama că alunecăm periculos pe o pantă de ceartă. Nu vreau asta, așa că mă ridic să dau drumul la radio și-mi fac de treabă la chiuvetă, spăl vasele spălate, numa' să nu mai stau pe scaunul ăla din care simt că încep să trimit săgeți.

Incredibil ce repede mă apasă pe butoane femeia asta! Respir adânc și realizez că totul vine din nevoia mea dintotdeauna ca ea să mă vadă și să mă valideze. Dintre toți oamenii din lume, singura de la care am așteptat asta cu adevărat și cu toată inima mea, a fost mama. Și tot dintre toți oamenii din lume, pentru că până și tata, în apropierea morții lui, mi-a pupat mâinile și mi-a cerut scuze, singura care nu mi le-a dat, a fost mama. Atât a putut și atât s-a putut.

Ușor mai liniștită de înțelegerea care mi-a pătruns în suflet, și în minte, închid micul dejun amiabil cu mama, amiabil și în mine și urc să-i ung "copitele" cu crema de dimineață.

***

Eu am în mine și trăiesc două realități: prima brută, de suprafață, destul de dură și fără prea multe culori în ea și a doua mai subtilă, care se vrea și se lasă descoperită doar de ochiul vigilent al prezenței în clipă de clipă din timpul celei dintâi.

Realitatea asta brută e brutală, scoate din mine răul și activează porniri negingașe. Nimeni nu este alb sau negru. Cel mai bun om întâlnit are și o sămânță de rău în el și cel mai rău om, ăla de provoacă silă implicit, are și-un sâmbure de bunătate pură în el. Realitatea asta în care, la modul cel mai pragmatic cu putință, când mă trezesc aș vrea să mă lălăi, să stau să dorm până mă satur, să citesc sau să mă uit la tv, nu să mă-nfig în făcut de smoothie, de spălat băi și mizerii, de pus mic dejun, de strâns mic dejun, de făcut curat, de spălat mamă și pisică, de făcut mâncare, de pus masa de prânz, de strâns masa de prânz, de intercalat treburile casei printre așteptările că s-a făcut de suc, de pastile, mai nou de pilit copite, toate încununate de privitul obsesiv, la fiecare zgomot, pe camera de supraveghere, fără un orizont în care aș putea să fug, cu domnul meu, măcar două zile undeva, e o realitate urâtă și hâdă.

Ca să pot să merg mai departe, eu m-am aplecat, curioasă, să dau la o parte draperia grea a realității dure, să văd dacă e ceva după ea și să încerc să prind nuanțe: de intenții, de recunoștință, de cer, de natură, de lecții din care-mi trag învățăminte, mă leg de tot și toate și orice ca să pot să ung un mecanism care altfel m-ar frânge, prin frecarea dureroasă de os pe os.

Asta e viața mea, în ambele ei variante, zugrăvită scurt dar corect. De câte ori, aud sfaturi și direcții sau corecturi de cum ar trebui să fac, dacă mă prinde-n prima realitate, pe picior greșit, mă inflamez rapid și-mi vine să scuip foc. Noroc că mai există și-a doua și, chiar de mă înfoi, mă aduc destul de repejor pe cărare. Numai că nu întotdeauna reușesc, sunt dăți în care vreau să explodez, să fiu lăsată să consum explozia și să mă sting încet, dar consumată și dezinflamată. Am nevoie să fiu lăsată să negociez cu starea mea aia de draci, așa cum pot s-o duc atunci, nu să mi se pună capac cu "la ce te ajută asta?!" Păi m-ajută, să scuip ce-mi stă-n gât, să las să iasă, că-s om, nu-s perfecțiunea pământului și apoi, după ce se disipează, să-mi iau lecția și s-o rumeg. Că oi exploda o dată, de două, de o sută de ori dar, la un moment dat, o să se fâsâie de la sine. Am toată încrederea că la mine așa funcționează. Trebe doar să-i mai fac pe ai mei apropiați, să mă înțeleagă, să mă ia așa imperfectă și să înțeleagă contextul. Altfel, scos din peisaj, par că mă plâng și mă victimizez. Iar eu știu, cu fiecare celulă a mea, că nu ăsta e adevărul.

***

Vreau, nu vreau, cu sticla lipită de burtică, mă pornesc să pregătesc prânzul, într-o notă ușoară de iritare. Chiar aș vrea să mă întind, să stau cuminte, să-mi treacă durerea, să nu fiu nevoită să fac. Pentru că, în genere, sunt interesată să fac anger management, să găsesc supapele prin care să las să se scurgă tensiunea aia care câteodată mă inundă, după ce-am citit și citit și citit, am rezonat cu câteva trucuri care să salveze situația și, cum zice americanul, să save the day.

Primul zice că să mă mișc, să fac o tură de ceva, de stadion, de bloc, de curte, după caz. În situația mea de acum, exclus.

Al doilea: duș, care să spele energia aia turbulentă din aură. Nu se poate duș, măcar udat pe față și pe mâini. Bifat. Nu m-am răcorit. Next.

Urlat. Pe bune, la propriu, cu gura mare și din toți rărunchii. Vecinul își are socrii musafiri, nu vreau să sperii oamenii, să-i marchez pe viață, așa că zic pas și la ăsta.

Ultimul truc, cică să râzi. În afară de o grimasă gen "really?!", nu mi-a ieșit râsul.

DAR, culmea, tocmai trecerea asta în revistă a căilor prin care aș putea să scap de nervii adunați sub coajă, mi-a mutat atenția de la nervi la soluții și a relaxat tendonul situației. Ce mișto! Nu sunt zen, clar, dar simt că-s mai bine. Nici acum nu mi-a ieșit râsul, dar s-a-nfiripat de-un zâmbet.

***

Am mai zis că pandemia a avut efecte faine? Dacă am mai zis, mai zic o dată. Unul din cele mai mișto, pentru mine, a fost munca de acasă a domnului meu. Well, fiecare zi de muncit de acasă a lui Mr. H presupune și câte-un prânz luat împreună, plus confortul meu emoțional, că e în casă cu mine, chiar dacă nu ne vedem sau vorbim cu orele.

Prânzul cu domnul meu e mai mereu fain iar azi, domnul meu mi-a fost medicament. A suplinit el energia lipsă din mine, a adus el starea aia bună la masă și, deși nu mi-a luat durerea fizică cu mâna, psihic am mai urcat o treaptă spre zen. Bine că am pus talpa apăsat pe treaptă ca să nu mă dea înapoi refuzul mamei de a mânca. Ok. Așa vrea, așa să fie.

***

După o oră, văd pe cameră că-și ia papucii și iese din cameră. Îi e foame. Bun așa!

În bucătărie, mă roagă să nu-i pun mult, că nu prea îi e foame. Pun farfuria la loc și îi spun, calm dar hotărât, exact ca unui copil, că dacă nu îi e foame, nu-i dau să mănânce, că nu mai vreau să arunc mâncarea în porții de resturi. A fost surprinsă și nu i-a convenit, am citit imediat asta în asprimea ochilor ce se făcuseră doar două dungi. Hai că mănâncă…

Îi dau farfuria, să-și pună cât crede ea că-i e suficient, avem ciuperci pleurotus la cuptor cu usturoi și mămăligă caldă, una din mâncărurile ei preferate cândva. A mâncat tăcută ea, tăcută eu, totul s-a petrecut rapid și fără prea multe formalități. Nu sunt bumbuțată, cum mă numea ea când eram mică și mă supăram, nu sunt nici zen, sunt undeva pe la mijloc, dar pur și simplu azi n-am putut mai mult.

***

Mă păcălesc acum în sinea mea, și sper chiar să fie așa, că pilitul copitelor, va deveni, pe măsură ce trece timpul, mai ușor tolerabil. E ceva atât de scârbos în acțiunea asta, pe care o fac oricum înarmată cu mănuși groase și cu mască pe nas, că mă rupe mirosul, încât după ce termin întregul proces, îmi trebe câteva minute bune, la noi în baie, unde mă spăl obsesiv pe mâini și îmi dau cu apă pe față, să spăl tot ce îndur. Îmi trebe mască de gaze și stomac de fier iar eu nu am nici una, nici altul și, deocamdată se lasă cu fault la ficat și la nas. Atât de nașpa e, încât acum când scriu, am evocat aiurea momentul și m-am trezit cu mirosul de unghie arsă, de la pilitul insistent, în nări. Viața asta, dintr-un simț exacerbat al umorului negru, când zici că nu știi ce poate fi mai rău, ți-aduce acel mai rău, mai repede decât te așteptai. Și, ca să fiu corectă până la capăt, și cu binele face la fel, ți-l servește p-ăla mare când te aștepți mai puțin. Nu știu ce pot să bag în a doua realitate a mea, care să transforme momentul pilitului, nu din broască în prinț, asta e clar imposibil, dar măcar din broască râioasă în broască țestoasă. Universule, se poate să se poată?!

***

Îmi mai pregătesc o sticlă fierbinte, afară pare că stă de-o ploicică, mă adun de pe unde m-am împrăștiat azi, să fac raportul zilei.

Aș fi incorectă, și față de mine, și față de zi, să zic că a fost de bilă neagră, așa că e doar una de biluță albă, așa, mai mică. Parțial mișto, c-am vrut s-o văd mișto, dar am avut și o stare de nervi și de iritare, o nevoie de explozie, de curățare. Fuse și se duse. After all, sunt recunoscătoare pentru:

  1. Trecerea pe scaunul de narator al prea dimineților din scaunul de căutător de vinovați!
  2. Gladiola neagră!
  3. Sticla de sticlă cu apă fierbinte!

Frumosul zilei mele este gândul superb din spate:

În Italia, la castelul Sf. Elmo, există o bară metalica pe care este inscripționat, în braille, pentru nevăzători, o descriere poetică a panoramei ce poate fi văzută de la fereastra respectivă. Speechless!