Ziua 173

Ziua 173

Lumina care a invadat dormitorul, prin fereastra larg deschisă să primească aerul răcoros al nopții, mi-a invadat și creierul, dar nu m-a bruscat, pur și simplu s-a aprins ca un bec și-n semi-conștiența mea, am simțit că atât a fost pentru noaptea asta.

Un gând d-ăla gen stea căzătoare, scurt și intens, mi-a atras atenția asupra faptului că-mi elogiez zilele dar pe dragile de nopți nu prea le apreciez așa cum ar trebui. E adevărat, dar dacă aș fi la fel de lucidă noaptea pe când sunt majoritatea zilei, cred că ar fi genial și da, le-aș povesti și pe ele. Însă la mine, cu mici excepții, pare că somnul nu-mi aduce vise sau nu mi le amintesc eu la trezire așa că nopților mele le-am pus scurt, câte-o cratimă și-un epitet simplu: noapte-odihnitoare, noapte-plată, noapte-dintr-o bucată.

Am deschis ochii liniștită și mi-au căzut pe coconetul ăsta mic ce s-a aliniat într-o dungă, spre marginea patului dar totuși aproape de mine. În lumina asta care ne scaldă pe amântrei dar doar două trezite, o mângâi încetișor și ea pornește motorașul de tors, la fel de încetișor. Avem un moment al nostru, facem totul parcă la secret, să nu ne trezim partenerul pe care-l împărțim, dar e un moment mișto de intimitate, care alungă cu câteva secunde venirea în firea și corpul meu, prin atenție.

***

Azi zboară prin mine vânt de schimbare și prima mișcare din noul trend este să fac switch de la intenția pentru o nouă zi la mulțumire pentru o nouă zi. Nu știu din ce adânc de inimă mi-a venit asta dar o simt destul de profundă: e ca și cum aș face un salt de la a-mi dori și aia și aia și ailaltă la a mulțumi și pentru că am deschis ochii-ntr-o nouă viață în această prea dimineață, și pentru câte am, și pentru claritatea care pare că mă locuiește din ce în ce mai des, și pentru oamenii care încep să-mi intre-n viață și suflet, suflu nou. Ooo, dar e mult mai mișto așa! Când începi să cauți în tine motivele pentru care înalți mulțumirea și vezi că vin unul după altul după altul și vezi câte ai parcă nu mai pleacă intenția aia cerșetoare de și mai mult ci doar mulțumirea care pecetluiește că ȘTII că deja ai. Mult mai crescător de suflet plin switchul ăsta.

M-a luat pe sus extazul și aproape că era să mă-nfig în papuci când mi-am adus aminte și de fratele porc, corpul meu drag, carcasa asta care adăpostește ea toate miracolele și toate dramele pe care mi le permit în această existență. Răspunsul era deja în aer, din moment ce nu m-a strâns pe nicăieri când m-am avântat la înaintare, e clar că-s toate liniștite, neforțate și nederanjate de ceva acut sau cronic. Mulțam tare, tare și iar tare pentru asta, că știu cum, încă, mă doboară-n psihic o stare proastă-n fizic.

***

Cu halba aia de sticlă rusească de la Ikea în palme, încăpătoare să-mi cuprindă cei 500 ml de apă caldă a prea dimineții, mă pregătesc de întâlnirea cu cerul. Are niște tușe de un albastru intens și niște dâre albe lăsate de avioane, în rest e senin și fain, eu mi-am înălțat ochii, el mi i-a prins și-am trăit amândoi o clipă de liniște totală de gânduri, de trăiri, de senzații fizice.

O altă tipă mișto din tribul meu face băi în mare, iarna. Pentru că am invidiat și admirat în egală măsură puterea ei și i-am și declarat asta, am fost tare curioasă să înțeleg de ce o face. Răspunsul, fenomenal prin simplitate, este: "îmi stă mintea!". În momentele în care corpul e sub șoc total, mintea stă, gândurile-țânțar, care zumzăie altfel în fiecare nanosecundă, dispar, iar plinătatea aia de liniște e sublimă pentru om, e ceva nemaiîntâlnit. Asta a fost la început, ulterior s-a transformat în adrenalină, în nevoia constantă de și mai mult, că așa suntem noi, umanii, compulsivi.

Așa a fost și la mine acum, nu sub un șoc și clar nu la fel de intensă, dar liniștea care mi-a ținut ochii pe cer a fost goală de zumzet câteva secunde bune. Îndeajuns să-l simt, aproape visceral pe primul, care a fost "frate, nu gândesc!". Cine nu-și cunoaște liniștea, se va pierde în mișcare, spune indianul ăsta, motociclist mișto, Sadhguru. Și azi i-am dat dreptate, pe trăitelea.

***

Pe mintea asta canvas curățel, au curs lin trebușoarele mele matinale, pentru că și eu m-am simțit lină. Îmi dau seama acum, privind retrospectiv că schimbarea nu e niciodată ușoară, la prima vedere e smulgere din rădăcini și plantare nouă într-un alt sol. Câteodată mă usuc, câteodată mă prind de noua casă dar întotdeauna, invariabil, o schimbare e grea, aduce cu ea un volum de stres, mai mare sau mai mic, după cum e putirința și prezența momentului. Dar la fel de întotdeauna, orice schimbare aduce, după calmarea zbuciumului, o recompensă bogată: fie o nouă perspectivă, fie un nou mod de a gândi, fie o deschidere către o nouă simțire, la fel de invariabil schimbarea înnoiește ființa pe care, mai deunăzi, părea c-a scurtcircuitat-o. Orice vine pe calea mea vine sigur când mă știe pregătită să văd, oricât m-aș da eu de nepregătită.

***

Mama e destul de placidă, se plânge că transpiră de la căldură dar n-ar deschide geamul, feri-o-ar necuratul de frig. Mai mult, are o păturică, mai de colecție toamnă-iarnă, cu care se și învelește, deși are și un cearșaf simplu, aerisit, pe care poate să-l folosească dacă simte nevoia de a se acoperi cu ceva. Și eu am asta în carne, plecat de la un emoțional de copiluță, cât o fi de cald, eu simt nevoia să mă învelesc cu ceva, chiar și cu o foiță de ceapă, cu orice. La nivel subtil, asta vine din aceeași nevoie de protecție cu care m-am înfășurat, crudă fiind, din nepăsarea îngrijitorilor mei și partea aia nu s-a mai copt ever.

Deschid larg, să intre aer, soare, tril de vrăbiuțe, cântec de viață, să se infiltreze și-n mintea ei și să trezească femeia aia veselă și cu-o glumă-n gură la orice moment. Are ea o vorbă, pe care o repetă obsesiv, de câteva ori pe zi, în fiecare zi, că a ajuns să mă tranziteze și pe mine prin gânduri, fără nicio legătură cu gândurile mele: "urâtă e bătrânețea, dacă știam, nu mă înscriam la ea". Într-adevăr, la ea e chiar nașpa. Și, la modul cel mai brut și sincer de care sunt capabilă, la ea încă n-a venit nașpaul ăla odios. Aud povești care-mi înfioară și cea mai pregătită așteptare, gesturile pe care le poate face un corp condus de o minte care nu mai e minte, nu mai e unealta creată să fie, nu pot găsi înțelegere în mintea mea, pentru că ea nu și le poate imagina. Să fie demența asta o cheie prin care ființa umană intră în depozitul magazinului unde se vinde minte, la rafturile cu de toate, cu bune dar și cu toate relele nedate și nevândute, și ia de acolo la nimereală, că oricum nu mai contează ce?

Oricâte vioiciune încerc să aduc și-n aer și-n carne, mama e unsă în prea dimineața asta cu un strat protector de indiferență, că alunecă biata veselie pe lângă ea. Nu-i bai, mă mut către părțile astea mai scabroase ale relației noastre și mă apuc de curățat. Și, chiar și așa scabros, îmi dau seama, încă o dată, că nici la capitolul ăsta nu suntem la premiul "cel mai cel". E mizerie, de la amândouă, în baie dar, fie că m-am obișnuit eu, fie pot să duc, nu e ca-n poveștile de groază pe care le aud sau citesc.

***

Cobor în timpul meu liber, un stropșor atinsă-n în aripile cu care mă ridicasem la noua viață.

Îmi dau seama că am avut, inconștient, sub pielea minții, speranța absurdă că-n viața mea, unde mă bucur cam 90% că am, că chiar am, restul de 10%, generați de demența mamei, nu vor face o așa diferență. E ca și cum într-o găleată de apă, scapi picături de sânge și te aștepti tâmpit ca el să nu se propage și amestece, afectând întregul, ci rămâne cumva lipit cuminte de suprafață, să nu tulbere apele.

Am fugit cu buza de jos tremurând a plâns mic, către cealaltă mamă, să mă ogoiască ea, cu verde-viață, să mă peticească cu florile din curticica mea, să mă aducă în clipă cu ciripele.

Cea mai bună variantă pe care puteam să o aleg: am udat curtea toată, cu insistență pe pomișori și pe roșii, am stat locului, uimită, de frumusețea lui Purple Velvet, are fata asta o așa catifea pe petale că pare ireală, pare pictată de Monet și tot ca și el, cu clasicul lui citat, "urmăresc natura fără a o înțelege". Doar mă înfrupt din ea pentru uz personal dar va veni și momentul decartării, știu eu, am aflat că există un echilibru în toate. Daliile, dragile mele, mici, deși-n visul meu de a le avea erau mari, mă umplu de duioșie și de culoare și de forme. Unele au petalele alungite, altele rotunde, și-mi arată natura, mama originală a tot ce este și din care noi, ființele umane, am replicat tot ce-am putut și ne-am intitulat inovatori, creatori, că fiecare bob de viață de aici e unic și superb.

***

Mic dejun cu mine inundând peste marginile molcomite ale domnului meu. Nu-mi cer scuze că-l invadez, dacă vrea liniște, spune, dacă nu vrea liniște dar n-are vorbe la el, eu nu i le cer. Doar mă las în exprimare liberă și nebună. Am totuși zvâcul în mine, de la trezire, și vreau să-l las să se desfacă cum vrea el. Ne-a fost bine la amândoi în acest dejun de weekend, pe care l-am colorat cu mine și l-am temperat cu domnul meu, pe alocuri. Facem o echipă faină, zic eu, zice el. Can I get an Amin?!

***

Cred că în spatele minții, am avut tot timpul gândul ăsta umbră, să sorb din clipele cu domnul meu ca să mă umflu pentru clipele cu mama, în micul ei dejun. Starea ei mâzgăloasă m-a dezumflat repejor dar nu am capitulat momentului și nici n-am alungat trăirile, doar le-am pus un pic pe hold, până bifez masa mamei, și apoi mi le aduc înapoi și-mi umflu vânt proaspăt în pânzele lor.

Nu are nici în ea povești, nu le vrea nici de la mine, nici mâncare n-ar vrea, e un neastâmpăr parcă pe sub pielea ei care o și ațâță dar o și obosește. Încerc să-i aduc un strop de culoare prin florile mele, îi povestesc, o rog să iasă să le vadă dar "nu azi". Mă opresc din efortul de a trezi în ea ceva, orice și las masa să curgă cum se poate. Adică trist.

***

Mă scutur de umbre și mă pregătesc de musafiri. Copiii și mama iubitului copilei mele, o femeie solară, tare faină. Zvâcul care m-a însoțit toată dimineața se desfășoară mișto, în pregătiri și așezat de masă, nu cu mâncăruri ci cu fructe proaspete și reci și deserturi bune-bune. Plus sirop de zmeură zero zahăr, apă rece și alune. E un festin și vizual și văd că florile și păsărelele îmi fac parte și din "natura moartă" a feței de masă sau a veselei. Universul îmi ține spatele și-n locul soarelui arzând, avem parte de soare temperat de-un vânticel superb. Stăm la taclale, la râsete, la planuri, și, din nou, simt că fac parte dintr-o familie, simt că aparțin undeva, simt că aștia-s oamenii mei. Nu suntem perfecți, cu toții avem bube, dar uite că știm să ne adunăm și știm să ne punem unul altuia zâmbet pe buze și râs curat în inimă. Iar asta, după ce am trecut prin iadul singurătății de la început, e priceless.

***

Am rămas doar noi trei, eu, copila mea și domnul meu.

Iar la un moment dat, eu am rămas singură în living iar ei doi s-au dus în biroul lui Mr. H.

Privindu-i, de la distanță, mi s-a umplut atât de tare sufletul, că m-a bușit plânsul pe la colțuri. Ce am eu cel mai de preț pe lumea asta e în acest moment, în această casă. Pe paliere diferite, cu mintea la paliere diferite, dar îmi sunt toți aici, în viață. Aș vrea să fac acest moment etern, deși, la un nivel din ăla profund, știu că acest moment este etern, va trăi în cutia mea cu amintiri mereu, plus că este încris în akasha deja.

Îi privesc pe amândoi și, încă o dată, mă felicit că am făcut copil tânără, pentru că văd ușurința cu care, acum, sunt capabilă să fac pasul transgenerațional și să fiu acolo pentru ea. Pe de altă parte, știu și câtă dramă am pus în ea, câte bube a cules și ea de la mine și de la tatăl ei, sau de la relația dintre mine și tatăl ei, dar nu mi-a spus nimeni cum se cresc și ce-i cu adevărat important. Asta-i o altă greșeală a ființelor umane, prea puține se pregătesc, așa cum trebe, să fie părinți. Și d-aia, we are all fucked up in the end.

***

Colindând magazinele din mallul aproape de noi, la cererea copilei, am cules și pentru mama, 2 cămășuțe de noapte, 100% bumbac, frumușele foc. Cum ochii mei treceau nepăsători peste miile de boarfe, au întâlnit o doamnă, cam de vârsta mamei, extrem de cochetă, cam cum era mama, îmbrăcată foarte colorat, ea însăși emanând viață plină de viață. Cum sunt deja sensibilizată de mai devreme, picuri de lacrimi mari mi-au bulucit ochii: ce planuri aveam eu să-mi răsfăț mama, când am adus-o aici în decembrie și ce praf s-a ales de ele! Din toate ideile, multe și toate faine, singura care s-a înfăptuit a fost doar coaforul. Nu vrea masaj de relaxare, preferă să-i fac eu acasă, nu vrea să mergem la mall, la un film, la un muzeu nici atât, nu vrea oameni, nu vrea spații, vrea doar să fie cu Sassy, în pat și ocazional cu mine. Plus tot dulcele din lume, dacă ar avea acces la el. Deși-mi dau seama că poate alea erau ideile mele, dorințele mele, nu ale ei, nu pot să nu mă lovească astfel de femei, cum ar fi putut să fie și mama. M-am redresat rapid, am șters și lacrimile și am pus jetul de curățat și pe gând, mama nu e așa și punct. Ce dramă acum, că dacă ar fi fost și cum ar fi fost. Nu e și atât.

***

Ce mi-a și demonstrat, la întoarcere, când i-am pus prânzul.

Deși copila mea e în living și nu o văd atât de des precum o văd pe mama, ea mă vrea lângă ea, la masă. Parcă-i și simt mâinile imaginare cum mă încolăcesc și mă țin acolo, doar pentru ea. Nu mă mai supăr pe ea acum, până la urmă dacă vreau, mă pot ridica și pleca, am început și să mă apăr de scurgerea de energie care se întâmpla nebăgată în seamă și-mi dau seama că pe undeva, și-a săpat drum în mine ideea că oricum aș face, pe cineva oricum voi lăsa baltă întotdeauna. Nu mă pot clona și singurul mod în care-mi pot da prezența este pe prioritizare. Se pare că, deși nici n-am realizat, mama e în capul listei mele de priorități. O descoperire genială, care este răspunsul multor din grijile, tristețile, bucuriile și dramele mele. Acum trebe să-mi și asum asta, pentru că am cocoțat-o inconștient acolo, acum trebe să înțeleg cu ce vine asta la pachet și să integrez. E noua mea temă pentru acasă. Simt eu că dacă încep să deșir tema, o să scap de ceva victimizare pe care mi-o agăț de inimă și de ceva dramă cu care-mi împănez câteodată zilele.

***

Restul serii mi l-am petrecut căutând-o pe Spiky, care a stat toată ziua afară și nici acum nu se dă băgată înăuntru, deși începe să se scufunde de tot marele galben.

Cu domnul meu într-o bulă de "ce bine că suntem!", cu șturlubatica sălbatică domesticită lângă noi, mă uit în spate la ziua de azi cu drag. A fost o zi reușită, cu de toate dar balanța trage mai mult la bilă albă, decât la zi-amalgam. Cu mulțumire am început-o, cu recunoștință o-nchid, pentru:

  1. Intuiția mișto din mine care mi-a schimbat intenția cu mulțumire!
  2. Familia mea, și mică și extinsă!
  3. Descoperirea uriașă prin care eu îmi pun mama înaintea tuturor!

Clipa mea de fain este:

https://fb.watch/e1gQTvwH0n/