Ziua 139
Toată noaptea m-am certat aprig cu vecinul meu, în gând. Și cu cât mai apăsător era monologul-dialog, cu atât mai abitir lătrau cățelele. Azi-noapte am fost la un pas de cădere nervoasă. La un pas să mă duc la vecin, la gard, să urlu, să scot o boxă, să fac un zgomot atât de mare încât să sară naibii din pat și să-și oprească amărâtele astea frumoase, care se chinuie-n călduri și-n cușca fix de sub geamul nostru. Bunul meu simț, tâmpit, m-a oprit și azi noapte, iar de dimineață, conștientizarea că vorbesc degeaba cu el. Că am tot vorbit până acum și nu ia nicio măsură.
Cert este că sunt cu oboseala la paroxism și cu nervii-n înaltul cerului. Ce naiba să fac?! Bietele cățele-s nevinovate iar umanul lor este fie depășit de situație, fie nepăsător. Cum poți să impui cuiva ceva când îl doare la bască?!
M-am trezit la 1, la 2 și ceva, la 3 și un sfert, la 4 și 12 minute iar la 5 fără ceva mi-am băgat picioarele-n el de somn franjurat, că deja îmi venea să vomit de la atâta trezit. Cu capul cât o baniță și cu nervii zdrăngănindu-mi în el, am coborât plină de spume la parter. Spiky, cred că de șoc, nici n-a coborât, nu-i venea să creadă că eu chiar m-am trezit de tot și că am și coborât. A venit și ea într-un târziu, dar cu ochii cârpiți de somn, n-a vrut nici terasă, nici mâncare, s-a pus amfibie pe jos, pe picoteală.
***
Am pornit tare prost în prea dimineața asta, de fapt nici nu pot să zic că am pornit, că am fost numa' în hopuri toată noaptea. A porni înseamnă ceva lin și dintr-o bucată, cam cum ar fi trebuit să fie somnul meu, ca să mai pun și eu ceva sevă în rezervor, să nu mai dea în gol. Stau tâmp în beznă și încerc să-mi potolesc furia asta care mă mănâncă pe dinăuntru. Nu vreau să-mi beau apa acum și nici să m-apuc de smoothie că e și prea devreme și sunt și plină de draci, pe care nu vreau să-i amestec prin bunătățurile dimineții.
Ies pe terasă, fără Spiky, care deja a adormit răsturnată ușor într-o parte, pe jos. O înțeleg!
***
Sunt convinsă că lupițele nu latră fără motiv. Fie trece vreun animăluț prin zonă, fie aud ele ceva mișcări suspecte, cert este că lătratul de câine lup, pardon, de doi câini lup, în liniștea nopții, cu pădurea aproape, din care se întorc două ecouri, este o picătură chinezească care mă sapă încet dar sigur. Ieri era la poarta noastră o vulpiță, pesemne s-a întors și în noaptea asta, iar fetele înnebunesc. Eu tot caut să le găsesc scuze lor, să mă agăț de ceva să-mi temperez starea și să nu mă uit de fapt către cel pe care, vreau, nu vreau, îl consider vinovat pentru nesomnul meu și-al lor.
Mai băltesc în starea asta aiurea ceva timp și decid, cu putere mică, să mă scutur de toate astea acum, că oricum sunt deja trează, și să mă aduc pe terasă, să-mi iau mâinile imaginare de la gâtul vecinului.
***
Singurul care mi-e confrate de prea-dimineață este cucul. Și undeva, în miezul pădurii, se aude ciocănitoarea. Atât. În rest liniște, spartă brutal din când în când, de lătrături. Nu-mi priește nici terasa așa că mă bag în casă, să m-apuc de treabă, că nu știu ce altceva să fac. Vreau să consum starea asta de nervi, nu vreau s-o sugrum, dar am impresia că nu știu cum s-o las să scadă din fierbere. Culmea e că nu știu nici cum s-o suprim și mă simt suspendată într-o inacțiune generată de un negând. E un vid în mintea mea. E clar, sunt obosită. Iar gândul ăsta mă pune la adăpost de alte gânduri, de interogare, de panică, de victimă. Sunt doar obosită.
Îmi beau apa și-mi las ochii să-mi curgă lacrimile descărcătoare. Degeaba mi-i ridic către cer, tocmai ce mi-a spus zilele trecute nenea Neale că Universul zice Da întotdeauna, la orice zici. Clar că și acum, când mă uit întrebător spre înalt și-mi plâng de milă, el zice da, ai dreptate, ești obosită. Știu că eu trebe să mă mut din locul în care plâng în ăla în care să râd, dar, în ceasul ăsta mic, nu știu cum naiba s-o fac.
***
Cred că mama a dormit vreo 12 ore. Îmi dau seama că zic asta ca un enunț, nu e lângă niciun gând de judecată, și nici de panică. Ce rost ar avea să o invidiez sau să mă îngrijorez? Mi-ar aduce vreun pic de confort la starea mea jalnică de acum? M-ar crește în vreun fel, m-ar ridica cu vreun centimetru din mocirla asta în care mă complac acum? Nope. Bine că s-a trezit. Și bine că sunt capabilă să văd acest bine în această dimineață de ne-bine.
Mirosul de caprifoi amestecat cu alte mirosuri, a generat unul pestilențial de mi-a întors stomacul de cum am deschis ușa. Am deschis ambele geamuri, și de la cameră și de la baie, să se facă un pic curent, să alunge mai repede izul ăsta. Sassy e leșinată de foame și mă miorlăie a ceartă, mama e buimacă de atâta somn dar e bine. Profit de faptul că se duce la baie să aranjez puțin prin cameră și invers, profit când revine în cameră ca să curăț baia. Puteam să fac pariu că ce începe prost, continuă prost.
***
În timpul care azi n-a fost magic și n-a fost doar al meu, am bifat niște administrative, am dat niște emailuri și mi-am scos de pe net câteva soluții bio pentru grădină.
Dacă tot am strâns atâtea coji de ouă, de ceapă și de usturoi, zaț de cafea, cenușa de la șemineu, cojile uscate de banane, să încep să le și folosesc că nu mai am loc. Mi se pare fantastic cum coaja de ou și oțetul de 9 grade, lăsate la fermentat 10-20 zile, îți asigură calciul atât de necesar plantelor. Cenușa de lemn curat, fără tratamente, pusă într-un dres și scuturată peste trandafiri, după ce i-ai udat în prealabil, te ajută să scapi de puricii de plante sau alcalinizează un sol acid. Sunt atâtea băbisme în lumea asta mare iar internetul e liantul dintre ele, că nu există scuză pentru chimicale. Cel puțin, nu la mine în pătrățică.
***
Când ziceam că măcar micul dejun e masă sigură pentru mama, vine câte-o zi ca azi care șterge și această siguranță. A luat trei guri de salată de vinete și două bucățele de roșie și mi-a cerut, imperativ, o cafea. Îi fac pentru că bea rar, nu pentru că îmi cere brutal. De altfel, chiar înainte de micul dejun, am citit un articol despre demență în general, și Alzheimer în special, și enumera acolo toate caracteristicile de care mă lovesc eu. Când le vezi așa enumerate, ca simple înșiruire, habar n-ai avea câtă groază și cât zbucium se află de fapt în spatele lor. Și nu pentru pacient, ci pentru familia lui. Sau pentru "aparținător", dacă e unul singur, cum sunt eu.
***
Locul îi este luat de domnul meu iar eu îmi simt corpul ca un arc. Sunt un vulcan care clocotește, de oboseală, de nervi, de neputință, de plâns, de multe. Nu pot să mă adun și nici să mă bucur de timpul meu cu Mr. H și încep să le vomit pe toate. Același bun simț, tot tâmpit, mă oprește și nu-mi vărs tot amarul pe dragul meu drag ce de-abia s-a trezit și n-are nicio vină că eu fierb și-s întinsă la maxim.
Dar după ce pleacă din bucătărie, nicio stavilă nu mai poate opri plânsul ăsta visceral. Plâng din toate balamalele, plâng că-s obosită, plâng că nu dorm, plâng că nu pot pleca de acasă să dorm în altă parte, plâng că nu pot pleca deloc de acasă, plâng că muncesc întruna și n-am și eu momente de distracție, plâng că mă simt copleșită, plâng că nu mai vreau, și plâng că plâng.
Dar în tot plânsul ăsta, eu tot pregătesc prânzul, eu tot mai smulg o buruiană, tot mai strâng, tot fac mereu câte ceva.
***
Știam din experiențe anterioare, că un rahat întotdeauna se înlănțuie cu altul și cu altul și cu altul.
Nu se mai aprinde ochiul mic de la aragaz, ceva a înfundat duza pe care vine gaz, că-l oprește pe traseu și nu mai ajunge până sus. M-am apucat gospodărește să desfac totul dar e mai complicat decât speram, trebe oprit gazul cu totul, așa că am curățat tot ce-am putut, am asamblat la loc plita și i-am pus cruce ochiului mic. Idem unei brichete cu care tot făceam teste și căreia i s-a blocat trăgaciul. Ducă-se!
***
Dacă tot e bal, apăi să fie! Nu apuc să stau la prânz cu domnul meu, că mă sună copila, plină de agitație, să-mi povestească un pocinog ce i s-a întâmplat, în cartierul în care s-a mutat. Eu știu că ea calcă pe urmele mele, știu că toate i se întâmplă numai ei, dar reușisem să pun o distanță între mine și dramă, să nu mă las devorată și eu de demonii care o consumă pe ea. Uite că azi, m-a prins cu garda maxim sub nivelul mării, că am reușit să mă ambalez și mai mult decât eram. Știu că are dreptate în speța de care-mi povestește și asta mă ațâță și mai rău. N-am fost fană a oamenilor cu tupeu nicicând dar azi sunt gata să sar la luptă.
Dacă mă întreabă cineva ce gust a avut mâncarea ce-am îngurgitat-o, nu știu să spun. Că nici n-am fost atentă.
***
La fel ca întreaga zi de până acum, și prânzul a fost surprinzător. De data asta, în partea aia bună: mama a mâncat și-un polonic de ciorbă, și puțin pilaf cu carne și jumate de cremșnit, la care a poftit când am fost la dermatologie. A mâncat tot și a urcat, fără prea multe discuții. Dacă și un bolnav de demență a putut să-mi citească pe față, înseamnă că e prea mult.
***
Dar totul a fost mic copil pe lângă emailul primit de la medicul veterinar al Mayei.
Cred că ar trebui să se inventeze o nouă profesie: interpret interpretare medic veterinar. I-am trimis doamnei doctor care ne-a sfătuit să-i facem Mayei CT abodominal cu angiografie, rezultatul CT-ului și am rugat-o să ne explice ce scrie în el, că noi n-am înțeles mare lucru.
Pesemne că n-am fost foarte clară, poate că trebuia să scriu mare că avem nevoie de explicații "ca pentru proști", că răspunsul ei a reușit să mă scoată din minți și să-mi înjunghie inima: Maya are o malformație congenitală rară, pentru care nu există destulă cazuistică și care nu se poate rezolva. Doar să ținem un tratament conservativ și să cerem și o opinie secundară la un diplomat imagist. Wtf?! WTF?! Ce înseamnă tratament conservativ? Ce e ăla un diplomat imagist?! Nu m-a răbdat nici inima și nici degetele și i-am trimis un email în care m-am răcorit. Nu e posibil, nici deontologic, nici uman, să spui că e ceva rar și apoi cai verzi pe pereți, plus finalul apoteotic de "o zi frumoasă!" Cam cum am putea să avem o zi frumoasă după ce aflăm că Maya e ținută în viață de un șunt care în același timp îi afectează fatal ficatul?
***
Știu, acum e șocul.
Am învățat în ultimele cinci luni că primul contact cu informația sau situația e năucitor. Am învățat că atunci când zici că nu mai vrei, că nu mai poți, că nu mai intră, fir-ar a naibii de situație, mai vine, mai îndeasă, te mai obligă. Am învățat, dar doamne cât aș fi vrut să nu, că se așează acceptarea peste ceva ce nici în cele mai negre clipe nu-ți imaginai că ți se poate întâmpla ție.
Mă simt înfrântă.