Ziua 138

Ziua 138

Cu un sâmbure de bine-n mine, deși a fost o noapte furtunoasă, la propriu, simt ziua ce mi se așterne în prea-dimineața asta ca un preș cald și blând pentru tălpile-mi obosite. Mi s-a pus haină grea pe trup, ce mă apasă, dar mi s-a luat haină grea de pe suflet, și mă-nalță. E prea beznă și prea ceață-n mintea mea ca să disec de ce-ul fiecăreia, le iau și eu așa cum vin, zic un mulțam atotcuprinzător și mă pornesc în viața zilei.

Coconet încă face opinie separată, nu doarme în pat ci pe un scăunel aflat lângă partea mea de pat, să păstreze ea un ochi vigilent asupra mea. Ghemotocul ăsta mic chiar m-a luat în grija ei, probabil în același grad, dacă nu chiar mai profund, în care am luat-o și eu. E între noi două ceva mișto și tainic, ceva ce o face să mă urmeze, fără să suflu o vorbuliță.

***

E liniștea plină a dimineții de duminică, singura dimineață a săptămânii în care, oamenii ce-și amintesc doar de pauza unui Creator nu și de Creator în sine, se opresc din treburi. Lumina începe să se strecoare dar nu și soarele, că n-are loc de niște nori lăptoși. Îmi place această lumină difuză și-mi place acest început de zi.

Adaug la tabloul ăsta fain căpșunii mei de ultimele dimineți, dar încă nu mă avânt în smoothie. Vreau să-mi beau apa caldă în tihnă, în liniște, lumină difuză și miros de căpșuni. Le pun pe toate în înghițiturile mici de apă și le dau drumul să mă infuzeze pe dinăuntru. Mi-am pus în căușul inimii și o intenție și o simt că-mi pleacă cu șuvoiul de recunoștință în Univers. În ultima perioadă, ori de la pre-menopauză, ori de la demența mamei, ori că așa mi-e evoluția pur și simplu, de câte ori mă umple recunoștința, îmi vin lacrimi în ochi. Invariabil. Dar sunt lacrimi mișto-mișto, de un bine mare.

***

Coana mare se pornește și ea în zi, mă uit pe cameră și o văd cum se ridică din pat și pleacă, cu pași mici, ca o rățușcă, spre baie. Are probleme cu echilibrul încă, nu la fel de mari, dar sunt acolo. Lipsa mișcării e esențială dar nu o pot face eu în locul ei. Îi creez toate condițiile, o iau cu japca câteodată dar de multe ori se înțânează și se priponește ca un măgar încăpățânat, că n-am nicio putere.

Hai să-i dau guri bune de sănătate la pahar și ei, să hrănesc și grăsălana mea dragă, Sassy, și să văd dacă mă lipesc de vreo stare de la ea. Am început să mă observ în relația cu ea iar dimineața, pesemne că e mintea limpede, prind repede rateurile.

***

Nu dă pe dinafară de entuziasm azi, dar tot are un zâmbet, așa că mă lipesc de el și-l gogoșesc. În mintea mea și-n realitatea ei, răspunzându-mi singură la întrebarea către ea, de cum se simte, cu "pare c-ai dormit bine, domniță!". Fără să știu, i-am placat o plângere ce-i stătea pe buze, că a auzit cățelele toată noaptea. Eu nu, și-mi dau seama brusc de o realitate pe care o trăiesc fără să vreau să o trăiesc: nu mai iau în considerare ca valid aproape nimic din ce spune mama! Am impresia că mereu fabulează iar în dimineața asta m-a durut parcă conștientizarea asta. Nu cred că inventează sau vede altceva tot timpul, dar uite cum am luat eu o stare și-am întins-o cearșaf peste tot ce spune ea.

Plec cu un praf de vinovăție pe inimă dar îl șterg repede pentru că nu am altă variantă. Practic, mama nu-mi dă nicio altă variantă. Greșit, nu mama, ci demența ei. Nu știu când spune adevărul pe care l-aș putea vedea și eu sau cel pe care-l vede numai ea.

***

Inspirată de una din femeile mișto ale tribului meu, azi am frunzărit designul interior de mid-century, combinat cu ceva scandinav. Este stilul pe care-l dorește și copila mea la ea așa că încep să croiesc moodboard-ul casei ei, ca să o inspir și ajut. Deși nu-mi atinge sufletul ca stilul pe care l-am abordat în casa noastră, mobilierul specific acestui stil de design mă atrage clar, cu liniile simple, alungite, ușor rotunjite. Probabil că dacă mă voi sătura vreodată de ce am creat în casă, ăsta va fi următorul pe listă.

***

Dacă aș putea să mă fac hologramă și să înregistrez răspunsurile standard la conversațiile cu mama, sunt convinsă că nu s-ar prinde că nu-s eu acolo, atât de mare e gradul de predictibilitate al micului dejun cu ea. Știu clar ce vom discuta și deja livrez răspunsurile pe bandă rulantă. Chiar mă gândeam, înainte de a o aduce la masă, că poate pune aceeași placă pentru că nu i se întâmplă lucruri noi în viață. Ieri am fost în locuri noi, am făcut lucruri noi, ar avea de ce să se agațe ca să facem conversație. Care o fi motivul pentru care mintea ei rulează același film? O fi impregnat ea scaunul de la masă și materia din jurul ei atât de puternic doar cu aceleași povestiri, că-i vin automat în minte? O uita ea chiar tot ce i se întâmplă?

Azi am forțat-o puțin și i-am arătat poze cu rude de-ale ei, un văr de care ea fost apropiată. Nu-l recunoaște. De fapt, spune singură că în afară de prietena ei de-o viață și de cele 2 vecine, nu-și aduce aminte de nimeni, nimic. Se întreabă și ea, cum mă întreb și eu de cinci luni, unde i s-or fi dus toate amintirile?! N-am răspuns pentru ea dar am un răspuns pentru mine: mama nu atașează nicio emoție acestei descoperiri! Cum spune domnul meu, asta e detașare emoțională la cote maxime. Iar mama a avut momente în viață, în care a excelat la capitolul ăsta la care eu sunt restantă mai mereu.

Dacă scopul acestor repetiții e tocmai ăla de a mă forța la început, și apoi de a mă antrena, să mă detașez emoțional de ce spune și ce face?

Iar ronțăi la analize peste analize, fără niciun rezultat.

***

Micul dejun și al meu și al domnului meu nu e unul liniștit. Pe mama iar a apucat-o frecatul sertarelor, și pe cele trei de la biroul de sub cameră și pe cele patru de la comoda de haine. Mă prind că buclează, așa că las baltă micul dejun și mă duc să văd dacă pot s-o ajut cu ceva. Măcar să se oprească din deschisul și închisul sertarelor.

Nu mai găsește încărcătorul telefonului. Eu i l-am lăsat în priza de la televizor, să rămână mereu acolo însă observ și eu că nu mai e acolo. Deschisul și închisul sertarelor s-a mutat de la ea la mine, și nu-mi vine să cred că un amărât de cablu de telefon se poate pierde în 16 metri pătrati cât are camera. Am căutat peste tot și nu e. O singură explicație stă în picioare: l-a aruncat la gunoi, în găleata din baie unde aruncăm și nisipul de la litiera lui Sassy plus alte nebunii, eu am luat gunoiul și l-am aruncat și aia a fost. Altfel, e twilight zone. Pe geam nu l-a aruncat, că l-aș fi găsit când am tuns iarba.

La sugestia super ajutătoare a lui Mr. H, am descoperit că telefonul ei se încarcă și cu ajutorul încărcătorului de tabletă așa că, pe moment, am găsit o soluție. Mă râcâie însă unde a putut să pună un încărcător…

***

Tot socul meu minunat a intrat la apă, prin uscare, și l-am strâns în 6 pungi mari de hârtie, d-alea de pâine. O să-l mai aduc și pe prietenul tei, și pe prietena sunătoare, și mușețelul, când o fi vremea lor. Mentă am luat, ani la rând, de la o bătrână din Obor dar anul trecut, în locul ei de tarabă, era altcineva. Așa am aflat că bătrâna a murit și sunt urmașii în locul ei. Urmași care n-au același suflet și nici același respect față de plante, pe de o parte, față de om, pe de alta. Am cumpărat de la ei, că bătusem atâta drum totuși, dar așa niște legături sfrijite și uscate, la preț cu 50% mai mult, nu merită și anul ăsta o călătorie până la piața Obor. O să caut altă sursă, mai aproape.

Dacă tot am eliberat prin living și pe la Mr. H prin birou, am adus vaze pline cu caprifoi, sau mâna maicii domnului, să răspândeasca mireasma minunată în aer și să ne gâdile plăcut nările. Am și eu obsesia mea cu mirosurile și nimic nu e mai mișto decât o floare parfumată. Nu-mi plac florile tăiate, de câte ori tai câte ceva, îmi cer iertare și rog floarea să se bucure că e lăudată și apreciată în interior unde-și răspândește parfumul, decât în exterior unde se irosește în totalitate. Parcă am acceptul lor mic, am grijă să schimb apa mereu și chiar mă bucur de câte ori le văd sau le simt. Dar chiar și așa, tai rar flori să aduc în casă.

***

Am frunzărit-o ieri, dar azi nu mai am scăpare, trebe să mă apuc de pregătit prânzul. Deși am o stare de spirit sus, corpul îmi transmite niște semnale pe care nu știu să le deslușesc: mâna și piciorul stâng mă dor, adânc, parcă în oase, iar la suprafață, mă furnică constant de azi dimineață. Plus o stare de slăbiciune generală, cu mici amețeli pe alocuri. Eu încerc să nu le dau importanță, ele tot încearcă să-mi fure atenția.

Am pregătit bunătăți, am făcut și sucul proaspăt, am terminat și de spălat, masa e pusă, aștept să vină mesenii și voia bună. Așteptarea mi-e parțial îndeplinită, mesenii vin dar nu și voia lor bună. Mamei iar nu-i e foame, am simțit că de fapt ea vine să ciugule puțină mâncare ca să poate să-și ia desertul. Asta e, nu mai fac din asta un capăt de țară, rămânem doar noi doi la masă și ne bucurăm de bucate, unul de celălalt, de viața bună și de bunătatea vieții.

***

Oricât de mult mă fac eu că plouă, că nu iau în serios slăbiciunea pe care o simt, abia am tras de mine să strâng masa și să spăl vasele. Simțeam cum mă scurg, la propriu, pe lângă chiuvetă, cum toată energia se prelinge prin tălpi și mă lasă vlăguită.

În living, în lumina ploii ce stă să răcorească pământul, cu o lumânare aprinsă pentru mama Geta ce mi-a fost prin gânduri azi, am închis puțin ochii, într-o stare de-a mea portocalie. O oră și ceva mai târziu, m-am trezit fix după ce am zburat, în somn.

Visele în care zbor, sunt cele mai frumoase vise ever. E o senzație atât de n-am cuvinte s-o descriu, când mă desprind de sol și încep mai întâi să plutesc și apoi să imprim viteză și direcție zborului meu, că dacă aș putea să rămân în clipa aia de zbor pentru totdeauna, n-aș avea picătură de regret. E cea mai plină experiență pe care am trăit-o pe pământ, culmea, în vis. Am o zonă din biblioteca amintirilor mele unde am stocat aproape toate visele mele de zbor, vivide, cu detalii, și cu aceeași senzație bestială. Deși, cu ochii deschiși, senzația pălește dramatic, e totuși cea mai tare dintre toate senzațiile pe care le-am trăit aici.

Mama doarme și ea, Spiky e îngrămădită toată în fotoliul de la domnul meu din birou, peste tot e o atmosferă liniștită, doar vântul bate ca nebunul p-afară și doar domnul meu e cu mintea alertă. Idilic și mângâietor tabloul. Și plin de bucurie curată, de recunoștință totală.

***

Trezirea pentru suc, pastile și schimbatul în pijamale, e tot ce mai vrea să facă mama azi. Mă bucur, că-mi lasă spațiu și timp de manevră pentru mine, pentru trăirile mele, pentru savurările mele, pentru viața mea trăită în casă. Totul acompaniat de mirosul de caprifoi și de liniștea ploii.

***

Chiar și cu amorțelile misterioase de mână și picior, ziua mea a fost așa bună, încununată de cadoul suprem, un vis în zbor. Sunt un copil fericit și recunoscător pentru:

  1. Liniștea duminicii, ce-mi cuprinde-n ea bătăi mici de inimă și intenții mari de viață!
  2. Caprifoi!
  3. Visele mele cu zbor, cele mai misterioase și cele mai nepământești trăiri de pe pământ!

Frumosul meu frumos:

Cutie de ceai din faianță, pictată în albastru, cu scene din Vechiul Testament. an 1700, artist De Vergulde Boot